Timpul necesar pentru ca tații să calce pe urmele fiicelor - Il tempo che ci vuole / The Time It Takes la Visuali Italiane, 2025

Il tempo che ci vuole / The Time It Takes este filmul autobiografic al răsfățatei fiice de regizor, așa cum însăși Francesca Comencini se legitimează a fi, în raport cu ilustrul ei tată, Luigi Comencini. Cuprinsă de amintiri dureroase în urma pierderii tatălui și de ascuțite remușcări pentru bătăile de cap pe care, în adolescență și în copilărie, i le-a dat, Francesca își deapănă momentele și cumpenele vieții, mereu dominate de figura paternă. Prezența tatălui este unică în universul personal stilizat al regizoarei (nu există mamă și soră, personaje biografice reale și tot atât de legitime, nici alte prezențe în casa locuită doar de tată și fiică), pentru a sublinia că povestea nu este un biopic, ci o metaforă a importanței rolului tatălui în viața personală - și, mai ales profesională - a fiicei.

Povestea privată a relației tată-fiică trece de la basmul copilăriei la telenovela adolescenței și a maturității, sfârșind într-un zbor chagallian care îl poartă pe tată în îmbucătura balenei timpului, cea de care fetița s-a temut dintotdeauna, încă de când povestea lui Pinocchio i-a fost spusă de filmul tatălui și de ilustrațiile înfricoșătoare ale cărții copilăriei.

Francesca este ea însăși un Pinocchio, mereu imperfectă în mâinile tatălui, cu erori morale și reveniri spectaculoase. Solitudinea locuinței în care cei doi trăiesc o reproduce pe cea a cuplului băiat-tâmplar, iar regizorul-tată face figură de Gepetto și, pe alocuri, de păpușar al întregului univers redus la scara platoului de filmare. În clipa în care acest Gepetto comencinian trage inclusiv sforile vieții aspiraționale ale Francescăi, aceasta îi reproșează tatălui disprețul pentru ea, ca femeie, ca și dezamăgirea lui pentru incapacitatea ei de a rămâne copil - iar aici se atinge un alt tărâm narativ, cel al Galateei create de Pygmalion. Preferința fiicei este, ca și a tatălui, pentru registrul naiv al copilăriei, atât sub raport stilistic și estetic al filmului, cât și sub raport personal, afectiv, al intimității familiale. Aparent, nu pe tărâmul maturității, ci doar în iluzia copilăriei se îngemănează cele două spirite artistice, al tatălui și al fiicei, colegi de breaslă cineastă - din păcate, chiar și aici doar până la un punct, atins de înaintaș, nedepășit de urmaș.


Dragostea fiicei pentru tată este, totodată, dragostea cineastei pentru cinema, căci amintirile regizoarei despre faimosul ei părinte se împletesc cu amintirile tatălui despre istoria cinemaului, atestate prin inserțiile unor pasaje de arhivă din filmele Paisá lui Roberto Rosselini și Atlantida lui Georg Wilhelm Pabst. Nostalgiile lui Luigi Comencini sunt despre felul în care, în timpul războiului, a salvat arhiva filmului mut de la distrugere, punând la adăpost nenumărate filme abandonate, cu care ulterior a fondat, alături de regizorul Alberto Lattuada, Cineteca Italiana din Milano, una dintre cele mai importante arhive de film mut din Europa. Nedumeririle tatălui, deși private, se referă la un cadru general, contemporan fiicei: "azi, sunteți toți doar artiști și revoluționari", "am făcut filme pe care toți oamenii să le înțeleagă" (referindu-se la filmele de comedie în stil italian, al căror maestru fusese, în epoca de succes a acestui gen), "am făcut 40 de filme de-a lungul vieții și niciunul biografic, în vreme ce primul tău film este o autobiografie" (referindu-se la primul film al fiicei, Pianoforte (1984), care problematizează reala ei dependență de droguri, de care tatăl abia o ajutase să scape). La aceste nedumeriri, pe care filmul le accentuează cu intenție de manifest, se adaugă lecții de viață și de cinema: "păstrează camera pe cadre largi, în care să încapă toate personajele, fără prim-planuri, pentru ca oamenii să înțeleagă acțiunea" sau "întâi viața, apoi cinemaul".

Neexplicându-și dorința noilor generații de artiști de a-și comunica propria poveste, tatăl îi cere fiicei să nu-i solicite să îi vadă filmul, dorința fiindu-i îndeplinită din rațiuni tot atât de tragice pe cât cele care, în timpul vieții acestuia, pretindea a-i face imposibilă vizionarea autobiografiei fiicei (Luigi Comencini a decedat în 2007, după o lungă suferință).

Fundalul istoric al copilăriei regizoarei este unul dramatic, marcat de atentatul cu bombă din 1969, de la Piazza Fontana din Milano, ca și de răpirea lui Aldo Moro, în 1978, urmată de restituirea publică a cadavrului politicianului creștin-democrat. Aceste evenimente nu își pun amprenta asupra parcursului ideologic al tinerei, care rămâne o burgheză (după mamă, chiar aristocrată), refugiată identitar în mișcarea hippie și în droguri, liberă să se miște oriunde, chiar și pentru a lua scabie. Tatăl urmează la rândul său tratamentul medical impus contra râiei, ironizându-și fiica cu privire la lipsa ei de consecvență, mereu de la un nivel înalt, intelectual, folosind citate și referințe culturale, din cărți pe care fiica nu doar că nu le va citi, ci le va detesta. La rigoare, fiica este scoasă din depresia existențială și drama pierderii unui prieten, printr-o călătorie de plăcere - nu la Sinaia, ci la Paris, unde demonstrează aceleași abilități ale răsfățului ca și cele ale unui Goe autohton, obligându-și tatăl, deja bolnav de Parkinson, să urce "în ritmul ei" scările dealului Montmartre. Este un avânt temerar în asaltul șirului de trepte, metaforic pentru obligația tatălui de a călca el însuși, acum, pe urmele fiicei, în chip de pedeapsă. Regretele fiicei sunt tardive și lacrimogene.

Pare greu să mergi pe urmele înaintașilor realizați și celebri, perspectivă din care povestea regizoarei încetează să mai fie alint și răsfăț, devenind dramă personală existențială cât se poate de reală, pentru culpa unei ascendențe marcate social și profesional. Titlul semnifică timpul necesar descendentei să se înțeleagă și să se afirme pe sine, prin sine, nu prin intermediul părintelui inevitabil, pentru care amintirea personală rămâne duioasă precum un final de poveste.