Make music (and films), not war - Gloria! la Visuali Italiane, 2025

Interdisciplinaritatea filmului Gloria! se datorează profesiei muzicale a regizoarei Margherita Vicario, solistă și compozitoare de succes a muzicii pop italiene. Gloria! este filmul său de debut, cu care a primit nominalizare la Ursul de Aur și recunoașterea ca cineastă, în 2024, la Berlin.

Imnul Gloria in excelsis Deo (Mărire în cer Lui Dumnezeu) este unul dintre imnurile liturghiei catolice, cântat la slujbele de duminică, după Kyrie eleison (Dumnezeule, ai milă), urmat de Credo (Crezul), Sanctus, Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu), Ite, missa est (Mergeți, messa s-a sfârșit). Acordurile imnului Gloria in excelsis Deo ar trebui să fie, așadar, exclusiv religioase - nu și cele ale filmului Gloria!, care aparțin muzicii pop, chiar dacă acțiunea se petrece în zorii secolului al XIX-lea, în epoca napoleoniană - care, oricât de neoclasică, este cu mult depășită, în materie de istorie a muzicii, de intențiile diegetice ale regizoarei-compozitoare. Spargerea tiparelor muzicale ale epocii se face din rațiuni regizorale ideologice - feministe, în acest caz, dar nu în sensul unui manifest tezist, cât în cel compensator, self-indulgent consumerist.


Acțiunea filmului este plasată în anii 1800, în zorii noului secol continuator al Iluminismului, între zidurile formale și simbolice ale Institutului catolic Sant'Ignazio, din vecinătatea Veneției, prilej de desfătare vizuală cu priveliștea cartierelor satelit ale Serenissimei, necunoscute fluxului turistic mainstream.

Misiunea Institutului religios este educativă și filantropică (stabilimentul catolic funcționând ca orfelinat pentru fetele abandonate sau rămase singure pe lume, în urma invaziilor franceze și războaielor napoleoniene de cucerire), dar îndeplinește și rol de educație muzicală pentru tinerele orfeline, găzduite aici până li se găsesc aparținători, adică soți (de regulă văduvi cu progenitură numeroasă, aflați în mare nevoie de menajere casnice, bone și lucrătoare sexuale). Organizate în cadrul instituțional al conservatorului de muzică, elevele alcătuiesc orchestra ce deservește interesele religioase ale stabilimentului, având îndatorirea de a performa muzical la fiecare slujbă religioasă. Cu acest scop sunt susținute financiar de către guvernatorul provinciei.

În mod cu totul tradițional, conservatorul de muzică este așezat sub autoritatea parohului, care, cu bastonul specific maeștrilor de ceremonii, îndeplinește un dublu rol, atât religios, cât și dirijoral, de șef de orchestră și compozitor al imnurilor religioase îndreptate spre cer și, totodată, înspre buzunarele patronale. Trimiterile simbolice acustice, neduse până la capăt în construcția personajului, sunt către Antonio Vivaldi, dar nu cu intenții morale, ci muzicale.

Imaginația muzicală a cerberului religios al fetelor (care își trafichează studentele pentru a procrea copii celor bogați, influenți politic, dar cu spița pe avarie), este în mare pană de idei, tocmai când Papa în persoană își anunță intenția de a vizita institutul. În așteptarea pontifului, orchestra se vede obligată să exerseze intens, nu altceva decât game și acorduri, pentru că mintea prealuminatului prelat nu produce mai mult.

Toată tradiția instituțională, muzicală și socială a acestui baroc crepuscular este răsturnată de un fortepiano care aterizează, din senin (cadou pentru orfeline, din partea unui binefăcător), în pivnița stabilimentului, acolo unde este depozitat pentru a se depune praful pe el. Dirijorul ansamblului și temnicerul fetelor nu se folosește de nobilul instrument, deși acesta se încadrează în categoria celor mai revoluționare în epocă, fiind creat de însuși Johann Stein, părintele pianului contemporan.

Înrăit și înverșunat în vechile cadre estetice, precum și insensibil la percuțiile noului val instrumental, maestrul Perlina înțelege să rămână la bătrânele viori, indispensabile imnurilor religioase (cu acest scop) enumerate, deși în variații muzicale tot mai gripate de uzul canonic excesiv (apropierea de Vivaldi pare a se face sub acest raport, al criticii absenței unui vizionarism al acestuia față de noile categorii de instrumente, deși viziunile s-au schimbat abia după Newport, 1965, după cum o arată A Complete Unknown). Vioara (colectivă) este, totodată, un simbol al Ancién Régim, atât al trecutului, cât și al aservirii (de masă).

Noul instrument, exacerbând individualitatea solistică ce avea să devină proprie marilor compozitori, care îl vor folosi, de acum, cu mare folos și impact paradigmatic major asupra muzicii universale, dă glas rebeliunii orfelinelor, grupate competitiv în jurul lui, în cadrul unui cvintet muzical și al unei surorități de gen, care știe să împartă și bune, și rele. Rebeliunea socială a petrecărețelor se desfășoară în toiul nopții, întocmai ca în basmul ispirescian al celor douăsprezece fete de împărat care își rup pingelele în fiecare noapte, dansând în palatul fermecat, fără știința împăratului.

Pe acordurile contemporane ale noului instrument, captivele Institutului Sant'Ignazio provoacă răsturnarea cadrelor instituționale de orice fel. Semnele unei intuiții precoce a muzicii timpului nostru preexistau, în rândurile membrelor echipei, care cochetau deja cu maracas din tărtăcuțe și aveau habar să investigheze gama instrumentelor neconvenționale, de suflat sau de percuție, confecționate din materialele pe care natura li le punea la dispoziție, cu gentilețe. Mixul muzical capătă accentele revoluționare ale filmului Sofiei Coppola, Marie Antoinette, acum pe acordurile unei muzici originale, creație proprie a regizoarei Margerita Vicario, care își ia revanșa muzicală față de mentori, patriarhi și Vivalzi obsoleți.

Papa Pius al VII-lea sosește pentru a se confrunta cu "blasfemia muzicală feministă", a dicta excomunicări în masă și inutile anatemizări, căci protagonistele și-au luat, de acum, lumea în primire, la propriu, străbătând-o în ample voiaje concertistice și excomunicând din ea bărbații - o fac selectiv și cu blândețe, păstrând în ea pe cei procreați și / sau îndrăgostiți de ele până peste cap.

Deși își fac dreptate singure, filmul nu este un manifest al rebeliunii, oricum jucăuș în intențiile lui, cât un gălăgios procedeu de a atrage atenția asupra creatoarelor muzicale ale trecutului, care nu au avut parte de scenă, aplauze și recunoaștere, compozițiile lor fiind semnate de autori consacrați, bărbați, adeseori soți ai acestor talente anonime. Decretele de (temporară) secularizare ale lui Napoleon au făcut ca toate conservatoarele de muzică ce funcționau în preajma institutelor sociale catolice să fie închise, odată cu instituțiile ecleziastice însele, amuțind muzica orfelinelor care le populau și păstrând puține lucrări ale acestora. Filmul își propune o revenire asupra meritelor lor. Chapeau!

Deși manifestă o viziune naivă asupra reformismului social provocat de războiul sexelor și al instrumentelor muzicale, filmul este plăcut, în reveriile sale escapiste, în privința uzului feminin primordial al pianului, fiind extrem de entertaining, cu sonorități lejere, de San Remo. Intențiile politice sunt complet nevinovate în privința spiritului revanșard al amazoanelor muzicii - și nu numai - încadrându-se în clasicul "scherzo" (Papa dixit).

Călătoria muzicală a noului ansamblu muzical, acum eliberat, fraternizat și egalitarizat, țintește către Elveția, înspre Mecca feministă Madame de Staël, care, interesată de noul falanster feminin, le invită pe membrele acestuia la reședința ei, pentru a concerta. Conflictul dintre funcția ucigașă a armatei franceze invadatoare, dominația autocrată napoleoniană și nutrirea ideilor Revoluției Franceze nu este explicat, cu atât mai puțin rezolvat. Deși noul instrument muzical ar putea lăsa să se ghicească influența pe care creatorul Simfoniei a noua o va avea asupra istoriei europene, filmul nu o face.