Pe lângă alternativele oferite de ciclurile şi festivalurile organizate de ambasadele şi centrele culturale străine, în distribuţia de pe ecrane apar, din când în când, filme ce n-ar trebui ratate nici de cinefili, nici de amatorii de artă, în sensul cel mai larg. Două astfel de filme au intrat pe ecran: The Man Without a Past (2002), de Aki Kaurismaki, şi The Others (2002), Alejandro Amenábar.
Aki Kaurismaki e cel mai cunoscut regizor finlandez şi unul din cei mai originali regizori contemporani. Filmele lui sunt printre favoritele marilor festivaluri, ultimul dintre ele - The Man Without a Past - fiind premiat în 2002, la Cannes, cu Marele Premiu al Juriului şi cu cel pentru cea mai bună actriţă. Integrat în filmografia lui Aki Kaurismaki (pe care, în cea mai mare parte, bucureştenii au descoperit-o în anii trecuţi, graţie Ambasadei Finlandei la Bucureşti), filmul este o constantă, nu un vârf, iar faptul că a obţinut totuşi premiile de la Cannes se explică prin faptul că (cel puţin în ultimul timp) acest festival tinde să dea premii care să recunoască întreaga activitate, decât un film ori un rol anume. Astfel, prin Marele Premiu al Juriului din 2002, i se recunosc meritele lui Aki Kaurismaki ca regizor-autor al unor filme adorabile (Juha, Nori călători, seria cu Leningrad Cowboys...) şi creator al unei opere inconfundabile.
Iar premiul de interpretare pentru Kati Outinen - care, ca şi Markku Peltola, celălalt actor principal din film - e unul din actorii-fetiş al lui A.K. - trebuie interpretat mai degrabă ca un premiu de recunoaştere a valorii rolurilor pe care le-a făcut în filmele regizorului de-a lungul timpului, decât punctiform, pentru rolul din acest film. A. Kaurismaki e creator de limbaj cinematografic, la fel şi Kati Outinen (şi alţi actori preferaţi ai regizorului) e creatoare de, să-i zicem, "limbaj interpretaţional". Sigur că filmul e foarte bine construit, scenariul e fără cusur, e opera unui maestru. Îi lipseşte însă, pe undeva, prospeţimea filmelor mai vechi, mai ales nebunia celor de-nceput. Dar în această capcană inevitabilă cade orice creator şi, la urma urmei, nici nu e o capcană. E, pur şi simplu, o evoluţie firească.
Alejandro Amenábar e unul din tinerii regizori spanioli foarte promiţători (născut în Chile şi crescut la Madrid) - un copil teribil al cinematografiei spaniole. Filmul de absolvire - Thesis (1996) - era deja foarte matur pentru un debutant de 23 de ani (a fost prezentat acum câţiva ani la Festivalul Filmului European, la Bucureşti), iar al doilea lui lung-metraj a devenit deja un film cult: Abre los ojos / Deschide ochii. Atât de cult, încât Tom Cruise a ţinut morţiş să producă un remake după el, în care să şi joace (împreună cu Penélope Cruz şi Cameron Diaz) - Vanilla Sky, sub nivelul originalului (difuzat şi pe ecranele româneşti cu mai puţin de un an în urmă).
Atât de fascinat a fost Cruise de Amenábar, încât i-a produs următorul film (al treilea lung-metraj) - The Others - şi i-a (bănuiesc) impus-o în distribuţie pe (atunci) soţia sa - Nicole Kidman. Figura ei glacială merge foarte bine în acest horror soft, foarte estetizant, cu mult suspans, semi-obscur. Tenu-i ca de fildeş, fizionomia (pe care şi-o controlează bine) împietrită produc un contrast foarte de efect cu draperiile grele şi casa întunecată. Ideea filmului (scenariul e semnat tot de Amenábar) nu e foarte originală (seamănă destul de mult, până la un punct, cu Al şaselea simţ), dar punerea ei pe ecran e foarte bine mânuită. Atmosfera e excelentă şi copiii la fel de eficienţi ca şi mama lor (Nicole Kidman). Unul din acele puţine filme ce-i împacă şi pe critici, şi publicul.
Şi, tot pe frontul excepţiilor de la regulile hollywoodiene, s-a distribuit şi un film bollywoodian - Asoka, gladiatorul Asiei (2001), de Santosh Sivan. O epopee în tradiţia superproducţiilor indiene, dar mai mult (în sensul că mult mai spectaculoasă) decât melodramele muzicale obişnuite. Are la bază o legendă antică şi e construit pe idei simple şi foarte puternice, pe arhetipuri universale (gen "dragostea e mai puternică decât orice"). E un film ce trebuie analizat integrându-l în context - realizat în India, după reguli indiene şi pentru un public (mai ales) indian. Ar fi nedrept şi incorect să-l analizez desprins din context. Iar cum la context nu mă pot raporta foarte mult din lipsă de referinţe (cunoştinţele mele despre cultura şi civilizaţia indiene sunt foarte sumare şi, cred, superficiale, ca mai ale tuturor europenilor ce cunosc doar din auzite alte culturi), nu-mi permit să-l analizez prea în profunzime. Pot doar să remarc că e un film comercial, un spectacol grandios, făcut să scoată bani, dar făcut bine. O singură nedumerire am: cum Asoka nu e cum nimic sub The Gladiator al lui Ridley Scott şi cum acesta fusese desemnat de mulţi critici români de cinema drept filmul anului în 2000, de ce nu l-au desemnat pe Asoka filmul anului 2002?