În avanpremiera Zilei femeii, 8 Martie, acest concert de stagiune a avut darul să bucure mai ales publicul alcătuit din domnișoare și doamne, venit în număr mare la sala Ateneului Român.
Organizatorii, într-un gest elegant, au oferit la finalul concertului flori, tuturor instrumentistelor de pe scenă, cât și publicului feminin din holul Ateneului.
În debutul evenimentului muzical, am ascultat Uvertura-fantezie «Romeo și Julieta» în si minor, TH 42, ȚW 39 de Piotr Ilici Ceaikovski, în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Samy Rachid.
Ca și Hector Berlioz și Serghei Prokofiev, Piotr Ilici Ceaikovski s-a inspirat din celebra tragedie, în cinci acte, a lui William Shakespeare (1595).
În realitate, această lucrare este complexă, fiind vorba despre un poem simfonic, având o Introducere și un Epilog.
Ascultam coralul din incipitul Uverturii. Apoi, venea prima temă, cea care-l întruchipează pe Călugărul Lawrence - sfătuitorul înțelept al celor doi îndrăgostiți și cel care îi va căsători. Tema, se auzea ca o prevestire fatală, intonată de instrumentele cu coarde, în pizzicato.
Apoi, urma tema luptei dintre Capulets și Montagues - aflați în conflict. Sunetele, cu ritmul lor agitat, sugerau lupta cu sabia, descrisă sonor, prin ciocnirea cinelelor. A urmat tema dragostei, cea care semnifica prima întâlnire a cuplului, precum și scena balconului. Cornul englez și viola îl reprezentau pe Romeo, în timp ce flautele o reprezentau pe Julieta.
În Dezvoltarea formei de sonată a Uverturii, trompetele cântau tema Fratelui Lawrence, modificată. Remarcam senzația de déjà vu, când în Repriza Uverturii se auzea o tranziție în care clarinetele cântau tema dragostei variată, peste melodia neliniștită a viorilor. Ulterior, instrumentele cu coarde introduceau o idee muzicală luxuriantă, plutitoare, peste care flautul și oboiul se înălțau, în cele din urmă, reiterând tema dragostei. Fluxul liniștit era apoi întrerupt de două mari tutti-uri orchestrale, la care se alăturau cinelele, cu lovituri ce simbolizau războiul dintre familiile îndrăgostiților. Ura prevalează asupra iubirii!
Samy Rachid este un dirijor care a reușit o versiune excelentă a acestui poem simfonic ceaikovskian, impresionând prin integrarea timbrală a tuturor compartimentelor ansamblului. El are știința de a inspira și a direcționa muzicienii, astfel încât să obțină o viziune comună și bine coordonată.
După aplauzele puternice ale publicului, a urmat Concertul pentru violoncel și orchestră în mi minor, op. 85 de Edward Elgar, solist Edgar Moreau, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Samy Rachid. Un concert contemplativ și elegiac, care a avut premiera în octombrie 1919, cu Felix Salmond - solist. Ulterior, interpreți ca Pablo Casals și Jacqueline Du Pré i-au adus notorietatea. Dintre soliștii care au realizat înregistrări ale acestui concert enumerăm: Pierre Fournier, Mstislav Rostropovici, Paul Tortelier, Lynn Harrell, Heinrich Schiff, Yo-Yo Ma, Steven Isserlis, Mischa Maisky, János Starker, Pieter Wispelwey, Truls Mørk, Anne Gastinel, Raphael Wallfisch, Sol Gabetta, Paul Watkins, Antonio Meneses și Sheku Kanneh-Mason.
Concertul este alcătuit din patru părți: 1. Adagio - Moderato; 2. Lento - Allegro molto; 3. Adagio; 4. Allegro - Moderato - Allegro, ma non-troppo - Poco după lento - Adagio.
Tânărul violoncelist Edgar Moreau și-a valorificat la maximum sunetul său calitativ, afirmând ideile muzicale cu o cantabilitate deosebită. Vibrato-ul său dens, aplicat fiecărui sunet al melodiei (incluzând și filajul), a creat un flux sonor concentrat, plin de emoție, circumscris stilului acestei muzici romantice. Narațiunea sa pleacă dintr-o trăire sinceră. Ascultam recitativul violoncelului, urmat imediat de un răspuns scurt al clarinetului, fagoturilor și cornului. Admirabilă a fost înlănțuirea de formule ritmice de tip troheu. Dialogurile cu flautul aveau o expresivitate conciliantă. În cadențe, dublele coarde și pizzicato-ul imitativ - ascendent aduceau farmec discursului. Cât de convingătoare a fost atmosfera creată prin acel tremolo în flageolete, din partea a doua! Într-un alt fragment, aveam impresia că pasajul în spiccato avea ca model piesa Zborul cărăbușului (Flight of the Bumblebee) de Nicolai Rimski-Korsakov.
Partea a doua se deschidea cu un crescendo fulminant al șaisprezecimilor în pizzicato și cu acordurile violoncelelor. Apoi, violoncelul solo intona tema în Allegro molto. Interesantă a fost și secțiunea asemănătoare unui scherzo. Edgar Moreau cânta cea de-a treia parte a concertului susținând o melodie lirică în Adagio, cu un sunet foarte catifelat. Scădea intensitatea până la o zonă abia perceptibilă, emoția rămânând într-un singur fir. Pleca cu un sunet alb, nevibrat, și apoi tonul lui se colora. Splendid acompaniamentul contrabasurilor în pizzicato. Momentele de suspans atârnau sublim. Unisonul solistului cu orchestra era perfect sincronizat. Finalul concertului, după o scurtă creștere orchestrală aducea din nou un recitativ al violoncelului solo. Și o cadență. Impunătoare tema principală, migrând în diferite tonalități. Pasajele de velocitate se succedau pe formule ritmice de dactil. Simțeam într-o cantilenă o aluzie la liedurile lui Schubert.
Aplauze îndelungate și ovații au răsplătit pe acest solist care a oferit publicului frumusețe sonoră deosebită, idei și sentimente generoase, într-un concert romantic, care alături de cel scris de Dvořak, este în repertoriul oricărui violoncelist concertist.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 6, în si minor «Patetica», op. 74 de Piotr Ilici Ceaikovski. Grandioasă această ultimă simfonie, compusă în anul 1893, dedicată lui V.I. Davidov - un prieten apropiat al compozitorului. Lucrarea poate fi socotită ca apogeul creației lui Ceaikovski. Prima audiție a Simfoniei nr. 6 a avut loc la 11 octombrie 1893, la Petersburg. Opusul simfonic conține patru părți: 1. Adagio - Allegro non troppo; 2. Allegro con grazia; 3. Allegro molto vivace; 4. Finale: Adagio lamentoso - Andante. Însuși compozitorul spunea despre ultima mișcare a simfoniei, că «finalul ei nu va fi un Allegro zgomotos, ci dimpotrivă, cel mai tărăgănat Adagio lamentoso». Într-adevăr această parte are in caracter funerar.
Pe scena Ateneului, Samy Rachid conducea ansamblul orchestral cu dorința de a transmite cât mai fidel sensurile muzicii lui Ceaikovski, dirijând fără partitură și antrenând interpreții spre efluviile aceste muzici splendide.
Solo-ul fagotului din începutul simfoniei răsuna tenebros.
Dirijorul Samy Rachid a făcut ca melodia principală să se dezvolte de la ceva plăpând, prin extinderea ei în întreaga orchestră, către un tumult. Pornea din registrul violelor și violoncelelor pentru a cuprinde suflătorii de lemn (flaute și clarinete) și, mai apoi, suflătorii de alamă.
Marșul, intonat de alămuri, te cutremura.
În partea a doua, o veritabilă idilă, un vals în măsuri de 5 timpi , aducea mai întâi o melodie pătrunsă de grație și feminitate. Totul părea cuprins de farmec învăluitor. Apoi, tema părții mediane exprima o melancolie adâncă, întretăiată de suspine. În partea a treia, caracterul dansant al unei tarantelle cu intonațiile și ritmica incisivă, alterna cu fermitatea unui marș. Finalul reproducea atmosfera unui recviem. Instrumentele cu coarde intonau motivul principal, dureros, parcurgând o linie descendentă, înveșmântate în armonii de o puternică expresivitate. Coralul intonat de cei trei tromboni și de tubă a fost copleșitor.
Simfonia s-a încheiat cu o serie de suspine, presărate din ce în ce mai stinse, și cu o lovitură de tam-tam.
Un concert care te face fericit, încă mult timp după ce ai ieșit din sală.
NOTE
[1] Dirijorul francez Samy Rachid a studiat cu muzicieni renumiți precum: Zubin Metha, Gianandrea Noseda și Klaus Mäkelä. S-a perfecționat cu Mathieu Herzog și l-a asistat la Orchestra Appassionato la mai multe proiecte, în principal cu cântăreți prestigioși precum: Roberto Alagna, Ludovic Tezier și Nadine Sierra. În 2022, a participat la Academia de Dirijat Gstaad, unde a lucrat îndeaproape cu Jaap von Zweden și a devenit primul dirijor francez care a primit Premiul Neeme Järvi al Academiei. A câștigat Premiul al II-lea pentru Dirijat, al Concursului Internațional de Muzică de la Tokyo. Lucrând ca dirijor asistent al Opera National du Rhin din Strasbourg în 2022, a fost dirijor principal al prestigiosului Festival Verbier din acel an, revenind în 2023. A dirijat ansambluri simfonice ca: Orchestra de Cameră a Filarmonicii din Praga, Orchestra Filarmonicii din Tokyo, NHK Simfonic Orchestra, Filarmonica Noua Japonie, Sinfonie Orchestre Biel Solothurn, Orchestra Filarmonică din Strasbourg, Orchestra Symphonique de Mulhouse, Orchestra Elektra din Franța și Orchestra Simfonică Maghiară din Szeged. În stagiunea 2024/2025, dirijorul francez Samy Rachid și-a început al doilea an ca dirijor asistent al Orchestrei Simfonice din Boston, sub directoratul muzical al lui Andris Nelsons. A fost invitat la Tanglewood Music Festival. De asemenea, în stagiunea actuală va dirija Auckland Philharmonia Orchestra, Orchestre National de Montpellier și să se dezvolte. Ca violoncelist, membru al Cvartetului Arod, a câștigat premii la Concursul Carl Nielsen String Quartet și ARD Concurs München (2016). A înregistrat pentru casa de discuri Warner Classics.
[2] Violoncelistul francez Edgar Moreau s-a născut în anul 1994, la Paris. A studiat de la patru ani violoncelul cu Carlos Beyris, apoi cu Xavier Gagnepain. A urmat cursurile Conservatorului din Paris, cu Philippe Muller la violoncel și Claire Désert la muzică cameră. La vârsta de 15 ani, a câștigat Premiul Tânăr Solist la Concursul de violoncel Rostropovich, iar la 17 ani a obținut Premiul al II-lea la Concursul Ceaikovski. Înregistrează exclusiv la casa de discuri Erato. Edgar Moreau a fost Soliste instrumental de l'année, ediția 2015. Din 2015 până în 2018, Edgar Moreau a fost artist concertist Junge Wilde, la Konzerthaus Dortmund, Germania. Cântă pe un violoncel construit de David Tecchler, datat 1711.
*V. Cristian : comentariu la discul Electrecord STM-ECE 0735
discvinil.ro/ceaikovski-simfonia-nr-6-in-si-minor-op-74-patetica/
**Fotografiile au fost realizate de Alin Iavorenciuc