Ne jucăm! Hai și tu cu noi în Playground! - Vom vedea vreodată soarele?

Vom vedea vreodată soarele? de Nađa Mišković - prezentare scenică^[i]
Teatrul pentru Copii și Tineret Ariel, Târgu-Mureș
Traducerea: Vesna Roșca
Regia: Olga Macrinici
Actori: Andreea Ajtai, Andi Brânduș, Cristi Bratu, Emilia Banciu, Mioara Topor


Au fost vremuri când singura noastră grijă era faptul că nu mai aveam destulă cretă pentru a desena pe toate foile pe care le aveam pe masa de birou și pe betonul din curtea bunicii, faptul că ziua era mult prea scurtă pentru a cânta și a ne crea diverse povești, faptul că nu erau destui nori de numărat pe cer, în timp ce stăteam întinși sub stejar.

Așa a fost și copilăria Nađei Mišković. Cuprinsă dintotdeauna în brațele artei, fie ea muzică, desen sau literatură, Nađa a văzut încă de mică viața însăși ca fiind artă.

Vom vedea vreodată soarele? vorbește întocmai despre o parte din copilăria ei, piesa de teatru a autoarei născute în 2003 la Novi Sad fiind inspirat din poveștile citite din cărți vechi și spuse cu iubire de bunica ei, povești cu uriași și zâne, cu prinți și bufoni, cu regi și regine. Acțiunea piesei de teatru semnate de tânăra autoare din Serbia se petrece la palatul și apoi în jurul palatului Regelui, în ziua în care prințul Ugur împlinește paisprezece ani. Spre finalul petrecerii aniversării acestuia, apare o Femeie misterioasă, spunând că regina, numită Zâna Oarbă, nu ar fi adevărata lui mamă. Astfel încep confuziile și întrebările lui Ugur legate de existența și de familia sa. Încercând să-i arate adevărul, bufonul îl conduce pe Ugur într-un loc întunecat al palatului, unde acesta descoperă multe femei captive și rafturi pline cu borcane cu ochi care strălucesc. Îndrumat de nebunul regelui, Ugur ia borcanul cu ochii mamei sale adevărate, apoi fuge speriat de la palat. Ajunge într-o pădure unde întâlnește niște uriași, urmând să se întoarcă împreună cu ei pentru a vedea și pentru a afla adevărul.

Vom vedea vreodată soarele?, care a avut prima prezentare publică la Teatrul Ariel din Târgu Mureș în cadrul proiectului european Playground, este o piesă ludică, presărată cu metafore și umor destinat publicul larg, nu doar adolescenților. Este un text care vorbește atât despre lumea copilăriei, cât și despre descoperirea și înțelegerea care vine o dată cu maturizarea, care, uneori, apare brusc.

Regizoarea Olga Macrinici și actorii Mioara Topor, Andreea Ajtai, Andi Brânduș, Cristi Bratu și Emilia Banciu reușesc, folosind mijloace specifice teatrului de animație, să ne reamintească de și să ne readucă în această lume a copilăriei plină de vise, de lumini și umbre, prin jocul lor cald și plin de farmec, cât și prin decorul simbolic: stejarul aflat la marginea scenei, uriași, luminițe, toate fiind învăluite de un univers sonor live.

Prezentarea scenică a textului Nađei Mišković de sâmbătă, 22 martie 2025, ne-a provocat, generând empatie față de personajele închise în pivnița Regelui, să dăm un răspuns la întrebarea: Vom vedea vreodată soarele? împreună cu Ugur, personajul principal, cel care ne încurajează să spunem: "Da!"



Diana Drăghiță: Spune-mi câteva lucruri despre tine.
Vesna Roșca: Lucrez la Teatrul Maghiar din Timișoara, de curând ca secretar de marketing. Dar mult timp am lucrat ca secretar literar la acest teatru. Unul dintre principalele lucruri pe care le fac este coordonarea Festivalului Euro-regional TESZT, care a avut cincisprezece ediții. Așa am intrat în contact cu spectacole produse în Balcani, în fosta Iugoslavie. Selecționez an de an spectacole, dar lucrez de mult timp și ca traducătoare de texte, inclusiv din limba sârbă în limba română. Fiind activă în teatru, Olga Macrinici s-a gândit că poate să apeleze la mine pentru acest text în limba sârbă, pentru că în România nu există nimeni specializat în traducerea pieselor scrise în sârbă. Dramaturgia sârbă contemporană nu are șansa de a fi montată prea des în afara Serbiei, cu excepția textelor unor autori consacrați. Cu toate acestea, nu fac traduceri foarte des, deși sunt traducător autorizat în / din limba sârbă, care este limba mea maternă. Mi se pare foarte interesant să lucrez în cadrul proiectului Playground, pentru că am șansa de a participa la repetiții și de a vedea cum se modelează textul la scenă. Pot să văd de unde am pornit cu textul și unde am ajuns.


D.D.: Care au fost pașii pe care i-ai urmat ca să traduci piesa Vom vedea vreodată soarele? de Nađa Mišković?
V.R.: Primești textul, îl citești cu atenție și, după... începi! Te familiarizezi cu contextul, după care... traduci! De la primul până la ultimul cuvânt! Textul de teatru nu-ți pune bariere și obstacole lingvistice, dimpotrivă, este mult mai accesibil. Sunt sigură că oricine ar putea să facă asta, cu puțin efort și multă perseverență! Nivelul versiunii în altă limbă depinde și de ritmul în care lucrezi. Eu, de obicei, după ce termin traducerea, o las puțin să se odihnească, să se "absoarbă cerneala".

D.D.: Care a fost impactul textului Vom vedea vreodată soarele? asupra ta?
V.R.: La nivel de traducere, piesa nu a fost o provocare uriașă. Dar chiar dacă textul nu a fost foarte complicat, are câteva nuanțe la care a trebuit să fiu atentă. De exemplu, înțelegerea anumitor expresii specifice. Pentru mine a fost interesant, am început să lucrez la text în jurul sărbătorilor de iarnă și m-am oprit foarte repede, nu mă așteptam să fie atât de întunecat. Când lucrez cu subiecte sensibile trebuie să fac pauze, pentru că le resimt la nivel moral, dar și fizic, așa că m-am oprit puțin din traducere, dar am continuat după câteva zile cu forțe proaspete și cu mintea limpede. Mi se pare fascinant faptul că deși Nađa Mišković este o autoare atât de tânără, are o anumită luciditate și un talent aparte. Mă bucur pentru amândouă că avem posibilitatea să participăm la proiectul Playground. Mi-aș dori să existe mai multe proiecte bine conturate care să pună în lumină autorii tineri, la început de drum, cred că trebuie să li se ofere posibilitatea de a fi vizibili.


Bogdan Țenț: Nađa, cum te simți acum, după această prezentare? Cum se simte să îți vezi piesa pusă în scenă și jucată de către echipa teatrului Ariel?
Nađa Mišković: Mă simt foarte bine, foarte inspirată să scriu mai mult, tot timpul e plăcut să observi cum textele tale prind viață. Noi, autorii dramatici, nu scriem pentru noi, ci pentru ceilalți: pentru public, pentru actori, regizori, pentru întreg mediul artistic, cu scopul de a-i face pe ceilalți să simtă ceea ce am simțit noi scriind. Experiența a fost cu adevărat emoționantă pentru mine, ne-am înțeles foarte bine ca grup, mi-am făcut mulți prieteni. Constat că am scris o poveste care m-a condus către toate aceste experiențe.

B.Ț.: Cât timp a durat să scrii textul?
N.M.: Am început să îl scriu acum un an. Aveam o temă în cadrul universității, trebuia să alegem un basm care să ne inspire și să-l transpunem într-o piesă de teatru. La dramaturgie, întreg anul II este destinat dramatizărilor. Basmul după care am scris povestea este primul lucru care mi-a venit în minte, bunica mea mi-l povestea și asta mă leagă de el. Am lucrat un an întreg la scrierea piesei, sub îndrumarea profesorului meu coordonator. Am preluat din basm anumite motive, cum ar fi femeile din închisoare, regele și protagonistul Ugur, transformând povestea în ceva cu care rezonam mai demult. E o poveste despre maturizare. Ugur începe să pătrundă în viața adultă, simțind povara faptului că fiecare decizie luată de el îl transformă într-un om nou, diferit. Povestea face parte dintr-o serie de basme turcești, bunica mea are o bibliotecă mare, plină de cărți vechi, iar dintre toate poveștile, aceasta mi s-a părut cea mai neobișnuită. Când eram mici, ne citea ea povestea mie și fraților mei, iar mai târziu, am început să ne jucăm singuri cu textul, jucam acest basm ca un spectacol pentru ei și îmi făcea mare plăcere.

Lara Nagy: Referitor la munca pe care o faci, când ți-ai descoperit pasiunea pentru scris?
N.M.: Nu mi-e ușor să dau un răspuns concret, pentru că nu îmi amintesc niciun moment în care pasiunea asta să nu fi existat. În general, îmi place și mă bucur de fiecare formă de artă care îmi dă posibilitatea să mă exprim, dar scrisul este principala. Am știut de la început că asta e calea mea. În liceu a trebuit să răspund la întrebarea dacă scrisul e doar o pasiune sau dacă e și munca prin care vreau să îmi câștig existența. Încercând să aleg între actorie, regie și dramaturgie, mi-am dat seama că îmi place mai mult să creez povestea decât să o interpretez.


L.N.: Privești scrisul și ca pe o formă de terapie sau de evadare din cotidian?
N.M.: Depinde. Uneori este o terapie, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului. E greu să scrii, să-ți exprimi sentimentele, nu e ceva care vine de-a gata, ci înveți și te perfecționezi pe parcurs. Făcând asta la nivel profesional, am observat că e greu să faci diferența între emoțiile personale și cele universale. Există texte prea subiective și asta poate fi yucky. Scrisul e o terapie în sensul în care te confrunți cu lucruri cu care nu vrei să te confrunți și înveți să accepți anumite realități, scrisul ține de felul meu de a mă confrunta cu propriul parcurs și cu propriile emoții, de a da un sens vieții.

L.N.: Când scrii, te gândești și la publicul care îți va vedea piesa pusă în scenă și la un feedback din afară, sau rămâi mai degrabă ancorată în propriile convingeri și idei?
N.M.: Mă gândesc la ambele lucruri în același timp. Este greu să îți evaluezi propriile gânduri și asta poate să ducă la sentimentul că nu ești destul, că poate fi mai bine. Trebuie să fii și obiectiv, fără asta nu are sens munca, scriem întotdeauna pentru cineva și feedback-ul contează, dar e necesar un echilibru între autocritică și subiectivitatea pură. După ce termini de scris piesa și o trimiți pentru a fi pusă în scenă, sentimentul e ca cel al unei mame care acceptă plecarea copilului de acasă.

L.N.: Când ai lucrat cu regizori de film și de teatru, s-a întâmplat ca viziunile să nu vă corespundă?
N.M.: Da, însă e un lucru normal. De câteva ori am avut plăcuta surpriză ca regizorul să îmi schimbe textul, ducându-l într-o direcție mai bună, la care eu nu m-aș fi putut gândi, fiind inspirat de povestea mea. O văd ca pe o experiență de învățare, e o chestiune de autocontrol, de comunicare, de încredere în ceilalți, de respect față de tine și față de ceilalți. E bine să ai limite, să poți spune "asta nu poate fi schimbat la text", dar trebuie și să te lași purtat de val, se întâmplă să nu îmi placă ceva și să fiu nevoită să mă abțin. La urma urmei, nu poți sta lângă regizor, comentând tot timpul, trebuie să îl lași să își facă treaba și să ai încredere în proces.

L.N.: De ce ai ales ochii ca laitmotiv al piesei Vom vedea vreodată soarele??
N.M.: Cu ochii percepem mediul înconjurător, apoi comunicăm cu acesta și, simultan, ne creăm automat o opinie asupra lumii. În centrul poveștii mele se află regele, antagonistul din basm, care ia ochii tuturor soțiilor lui și le pune în temniță. În scena în care își explică propriile acțiuni, el menționează: "Le fac un bine, nu le omor. Nu le-am privat niciodată de mângâierile mele, de prezența mea...". Așadar, care e intenția regelui, de ce le scoate ochii? Vrea să le controleze, să fie el singura perspectivă validă din lume, să nu-i lase pe alții să creadă altceva decât ceea ce crede el. Metafora îl are în vedere și pe fiul său. Ugur a trăit toată viața lui în interiorul castelului, nu a putut ieși deloc, pentru că dacă ar fi ieșit, ar fi văzut cum este viața cu adevărat. Regele nu i-a scos ochii, însă l-a privat de ocazia de a avea o viziune proprie asupra vieții, de a-și forma opinii în urma propriilor experiențe.

B.Ț.: Ca scriitor, trebuie să fii întotdeauna pregătit. Ideile pot veni oricând. Ai tot timpul un caiet și un pix la îndemână, pentru a nu-ți uita gândurile?
N.M.: Am două carnețele. Într-unul îmi notez seara tot ceea ce s-a întâmplat interesant în timpul zilei. Pentru mine, "O, am o idee, trebuie să o notez imediat!" nu funcționează, eu doar colecționez mici momente din viață, iar atunci când trebuie să scriu ceva, mă uit la felul în care ele pot fi conectate. Tot timpul sunt legate, pentru că observăm lucrurile care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să simțim anumite emoții. În cealaltă agendă schițez lucruri, gânduri etc. Eu nu uit ușor ideile. Ideile bune sunt prețioase. Rar se întâmplă să ai în tine ceva care e atât de puternic încât devine o necesitate să comunici acel ceva. Partea grea nu este să îți amintești o idee, ci să o aduci la viață, să faci ceva în legătură cu ea, să te așezi la birou și să o transformi în realitate.

L.N.: Așadar, ideile vin, dar partea importantă este cum le transpui în povești...
N.M.: Da, asta m-a învățat și încă mă învață universitatea: să îmi programez creierul în așa fel încât să pot "vedea" idei. E mai simplu să nu le vezi. Să le ignori. Este copleșitor la început, dar, dacă parcurgi acest drum până la capăt, dacă încerci cu adevărat, poți privi fiecare moment ca pe ceva prețios, despre care se poate scrie.

L.N.: Acum înțelegem de ce ai ales ochiul ca laitmotiv al piesei. :)


La acest material au contribuit:
Autori - studenții Universității de Arte din Târgu-Mureș: Irisz Kovacs, Diana Drăghiță, Bogdan Țenț, Lara Nagy
Traducere și adaptare din limba engleză: Lara Nagy
Editare: Anda Cadariu
Foto: Feher Csaba


Lara Nagy este absolventă a facultății de Litere UBB Cluj, specializarea Limba și Literatura Germană și Franceză, dar și studentă la Actorie (anul I) la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. A fost întotdeauna preocupată de citirea și scrierea pieselor de teatru.

Bogdan Țenț este student la Actorie (anul II) la aceeași universitate. Printre pasiunile sale se numără interesul pentru poezie, care a reprezentat un catalizator pentru cel față de textul de teatru.

Irisz Kovacs este studentă în același an, la aceeași secție și universitate. Scrie și publică poezie, numărându-se și printre participanții la atelierele de scriere dramatică din cadrul proiectului Fabulamundi. Playwriting Europe. New Voices, coordonate de Elise Wilk.

Pentru Diana Drăghiță (Actorie, anul II, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș), scrisul de orice fel reprezintă (și) o reacție la interzicerea abuzivă a libertății de exprimare. A participat, la rândul său, la ateliere Fabulamundi.

Anda Cadariu este scriitoare, traducătoare și lector universitar la aceeași universitate, iar în cadrul proiectului Playground se ocupă de promovare și imagine.

Feher Csaba este angajat al Teatrului pentru Copii și Tineret Ariel Târgu-Mureș, fiind implicat și în acest proiectul european Playground, la care Teatrul Ariel este partener.