Normativ, coordonatele tehnice: O casă. Teatrul Tineretului Piatra-Neamț. Păpușile. Nora: Elena Popa. Torvald: Ștefan Huluba (prieten-colaborator așteptat să adauge cât mai des Piatra în naveta lui constantă Bacău-București), la paritate cu Andrei Merchea-Zapotoțki. Doctorul Rank: Dan Grigoraș. Doamna Linde: Cătălina Eșanu. Krogstad: Emanuel Becheru. Manu / Joker / Crocstad / 4th wall breaker: Emanuel Becheru (bear with me). Doica: Gina Gulai. Copiii: Elena Sofia Gâțu, Sarah Isăcescu, Timotei Ceaușu și Tudor Mușat. De concept și regie se face "vinovat" Ciprian V. Nechita. Adaptarea după textul lui Ibsen o semnează Ionuț Sociu. Mișcarea scenică și coregrafia îi aparțin lui Alice Veliche. Scenografia, Alinei Herescu și asistentului ei Aurel Asanache. Universul video e asigurat de Andrei Botnaru și Radu Marțin, iar lighting designul de Costi Baciu. Grafică afiș: Romulus Boicu și foto afiș: Cornel Miftode. Mbun. Pauză.
5 minute de istorie: Henrik Ibsen - pionier al modernismului în teatru și, după Shakespeare, cel mai jucat dramaturg din lume - e norvegianul geometric și riguros care, în toată opera sa, explorează psihicul uman și condiția permanentă a acestuia de acuzator al trecutului și inculpat al viitorului. De aici pornesc luptele interioare ale personajelor sale, prilejul subtextului de a căpăta importanță absolută, omniprezența mesajului moral: când e subjugată mediocrității și pălește ca voce activă, societatea devine sol neutru, imparțial în fața dramelor individuale. Henrik Ibsen, deci. "Părintele realismului", părintele celei mai des montate piese de teatru la începutul secolului al XX-lea: O casă de păpuși (cunoscută și ca Nora). Atenție, spoilers ahead!
Protagonista reprezintă arhetipul narcisistei absolute, realmente fobică la vulnerabilitatea altora. Ceea ce neglijăm însă. Cheia feministă de interpretare a piesei nu ne permite să o vedem pe Nora ca fiind anti-eroul propriei povești. Pentru că, înainte de toate, protagonista reprezintă arhetipul victimei absolute. Nora e mamă a trei copii (în textul lui Ibsen) și soție a unui recent-promovat director de bancă, Torvald. Pentru care e numai o "ciocârlie" supusă, ahtiată după bani și praline, închisă-n colivia de unde cântă la comandă, se joacă la comandă, unde stă cuminte, bibelou - s-a înțeles, menirea nevestei. E "sticlețelul" decorativ al foarte seriosului stăpân al casei, pe care-l venerează, căruia îi slujește, pentru care, demult, făcuse un sacrificiu ascuns, spre a-i salva viața când era grav bolnav: a împrumutat o sumă mare de bani de la un oarecare Krogstad - care va deveni angajatul soțului ei -, falsificând semnătura tatălui ei. Totul în taină, căci "instanța morală" Torvald nu poate accepta ideea unei datorii. Ei, ironia face ca prințul nostru să-l concedieze pe Krogstad, neștiind că acesta este creditorul soției sale, și să ofere postul Kristinei Linde, o veche prietenă a Norei, venită în capitală în căutarea unui loc de muncă. Însă noua angajată nu este doar o cunoștință din tinerețe, ci și femeia care, în trecut, i-a frânt inima lui Krogstad, părăsindu-l. Sătul de ipocrizie și de umilință, acesta o șantajează pe Nora, amenințând că îi va dezvălui soțului adevărul despre împrumut, dacă nu îl convinge să-l păstreze în funcție. Nora se conformează, dar în zadar. Torvald e de neclintit. Iar Krogstad se ține de cuvânt și îi trimite lui Torvald o scrisoare în care expune întreaga situație. Cât timp Nora, disperată, face tot posibilul să-și împiedice soțul să o citească, între Kristine și Krogstad se reaprinde vechea flacără, din scânteia inițial forțată de mrejele femeii, în încercarea acesteia de a-și ajuta prietena. Ea îl convinge să renunțe la răzbunare, când însă scrisoarea e deja în mâinile lui Torvald. Numai două căi zărește Nora: fie durerea și rușinea o vor conduce la sinucidere, fie minunea o va scăpa. Iertarea. Da, Torvald o va înțelege, sacrificiul ei îl va copleși, va lăsa în urmă onoarea, gura lumii o va astupa, cum să nu ierte dragostea însăși?! "Doar că, Torvald, eu nu mai cred în minuni". Nestăpânit, înnebunit, Torvald o desființează realmente, e violent, funcționarul cinstit nu mai poate da ochii cu nimeni "din cauza unei femei", o umilește, îi fură dreptul de-a se mai îngriji de copii. Mă rog. Pentru cinci minute. Adică până primește noua corespondență, scrisoarea prin care Krogstad șterge totul cu buretele și îl salvează. Așa că își strigă iar "ciocârlia", într-un extaz febril, s-o admire, s-o dezmierde, o iartă, o iubește. "Să fii din nou pură, luminoasă, să o luăm de la capăt. Încearcă să te liniștești după spaima asta, tu, rândunica mea...". Iar rândunica lui se liniștește. Și deschide, în sfârșit, ochii. Și îl părăsește.
Asta e piesa, în traducerea realizată de Radu Polizu-Micșunești și Florin Murgescu, pe care dramaturgul Ionuț Suciu a luat-o și-a remodelat-o. A dat viață ideilor lui Ciprian, care din figurația originară a doicii și-a dorit să creeze consistență, personaj, rol, iar pe Krogstad, ca pe pâini să-l înmulțească, dintr-unul să facă doi.
Vrând să știu mai multe despre viziunea de la care a pornit întregul proiect și, mai ales, despre procesul de transfigurare a textului, l-am luat deoparte pe Ciprian și l-am întrebat:
Ingrid Tofan: Cum s-a născut ideea unui Krogstad analog?
Ciprian V. Nechita: Când am decis să montez Nora de Ibsen, citirea textului a fost din perspectiva personajului Krogstad - acest "impostor" fără de care cei din lumea bună nu pot exista. Ei se împrumută de bani de la el, dar, chiar dacă beneficiază de ajutorul lui, atunci când se întâlnesc pe stradă, nu-l salută, pentru că el este un paria al societății. Și, iată, de aici mi-a venit ideea de a arăta ipocrizia, impostura, cum celor săraci nu li se iartă nimic, iar celor bogați li se permite orice. Exact ca în 2025, când știm foarte bine câte prejudicii nu se mai pot recupera de la oamenii cu bani care au comis infracțiuni. Statul român a recuperat până în 10% din acești bani furați, pe când oamenii săraci, chiar și pentru o mică infracțiune, ajung să facă un an, doi, trei, cinci de închisoare. Deci, evident, se atinge și tema claselor sociale, a diferențelor dintre ele. Și din perspectiva imposturii, mi s-a părut necesar să introduc un personaj-narator pe nume Krogstad, pe care să-l și vedem în scenă. Aceasta a fost și provocarea: să-l vedem o dată la fel ca pe ceilalți - ca pe Nora, ca pe Torvald -, adică să existe în mod realist în spectacol, dar, în același timp, să îl văd și pe acela care crede că i s-a făcut o nedreptate. De fapt, rolul naratorului este să vorbească despre inechitățile care i s-au făcut, să ironizeze, să "pună punctul pe i" și, abia prin perspectiva lui, să înceapă povestea Norei.
I.T.: Și cum a primit Ionuț Sociu ideea aceasta? Am înțeles că ați colaborat excelent, a fost înțelegere, a fost entuziasm, a fost chimie. Spune-mi mai multe despre lucrul cu Ionuț.
C.V.N.: Când l-am contactat pe Ionuț, i-am spus că vreau să scrie despre un Krogstad-narator. Mi-a trimis scenă cu scenă: scria o secvență, o insera în textul lui Ibsen și, evident, adapta acolo unde considera că se potrivește, astfel încât firul dramatic să nu fie rupt, iar intervențiile lui să nu "deranjeze" povestea sau să inducă publicul în eroare. Așadar, apar exact când trebuie și spun exact ceea ce trebuie.
Ionuț mi-a trimis un prim text, o scenă, ca un sample. Am citit-o și am fost fascinat - mi-a plăcut enorm, mi-am dat seama că este exact ceea ce vreau, așa că am mers mai departe până la capăt. Ultimele scene cu Krogstad au fost scrise chiar în timpul repetițiilor. Îmi trimitea material peste noapte, în funcție de necesitățile fiecărei scene și de ceea ce simțeam eu, ca regizor, că mai este nevoie pentru a completa și mai bine această viziune regizorală.
Ionuț s-a bucurat foarte mult că am ținut cu tărie să păstrez universul lui Ibsen, pentru că nici el nu voia să se piardă autenticitatea piesei. Aici ne-am întâlnit - amândoi suntem mari iubitori ai acestui dramaturg. Eu sunt la al doilea text al lui pe care îl montez, iar pentru Ionuț, deși visa de mult timp, a fost prima oară când a lucrat pe Ibsen.
Așaaa. Capitolul consistent care urmează este jurnalul propriu-zis. Puțină teorie, puțină părerologie, fragmente de interviu, imersiune trup și suflet. Antologia esențelor fiecărei repetiții la care am luat parte. De regretul că mi-a fost imposibil să fiu prezentă la toate nici acum nu am scăpat (da' licee cu frecvență redusă încă nu s-au inventat). A fost odată ca niciodată...
Marți, 4 februarie 2025. Prima întâlnire cu Nora. Am ajuns abia la repetiția de seară, după ce, câteva ore mai devreme, echipa citise și dezbătuse împreună textul. Accentuez dezbătuse. Pentru că întâia săptămână de lucru a fost un amplu studiu de caz al relațiilor dintre personaje, o despicare psihologică înrădăcinată în astrologie și similitudini personale. Prezența lui Ionuț la repetiția de astăzi a facilitat o prematură înțelegere a unor legături primejdioase, nemaipomenit de utilă în perioada ce-a urmat.
Dimineață, focalizarea s-a răsfrânt asupra lui Emanuel și a delimitării rolurilor sale. A fost Marea Schismă dintre personajul mârșav imaginat de Ibsen, avocatul Krogstad, și naratorul multivalent conceput de Ciprian și Ionuț, avocatul diavolului. Ei, pe ăsta nu știu cum să vi-l prezint, botezul a fost cam incert. Emanuel l-ar fi vrut "Crocstad" (insert saboți cauciucați), Ciprian l-a numit "Joker", Elena i-a întrecut pe amândoi și i-a spus "Manu". Iar acest Crocstad-Joker-Manu e aliatul spectatorilor, care sparge constant al patrulea perete prin aparteuri cu publicul, și un intrus în conștiința Norei, pe care o filmează permanent. Planul său meta-narativ îi oferă mantia invizibilă care-i permite să hălăduiască pe scenă, printre personajele care nu îl văd, nu îl aud, nu îl simt - și, slavă Domnului, ideea de a reda asta prin momente de freeze, de stop-cadru, a fost exclusă de la început, optându-se pentru tăceri naturale, dinamice. Tocmai această suprapunere dintre planuri s-a tratat și lămurit dimineață. Cum spuneam, eu n-am fost prezentă, dar mi-a șoptit cineva că Emanuel ar fi intuit perfect, din prima clipă, cele două direcții ale celor două personaje; dozajul vicleniei avocatului, deloc ostentative, ci fin calibrate în vorbe cântărite, și-al umorului pe care naratorul (întru totul creația lui, deja un trademark) mizează, într-o libertate absolută de improvizație. Am auzit și că s-a râs. Cu hohote. Dar asta nu s-a schimbat deloc pe parcurs.
Seara, am asistat la nașterea însăși a personajului Rank, interpretat de Dan Grigoraș. Trecutul i l-a conturat mai ales Ionuț, printr-un exercițiu colectiv de imaginație despre familia, statutul, doleanțele acestui doctor candid, iar dureroasa lui condiție de pudel blocat în friendzone, Ciprian. De aici, el a pornit o foarte incitantă discuție despre relația dintre Rank și Nora, un portret robot al iubirii platonice, al magiei care poate dăinui numai atât timp cât nu e numită, al tensiunii pe care fie și un sărut ar disipa-o. S-a citit apoi scena doicii Anne-Marie, jucată de Gina Gulai, scenă scrisă integral de Ionuț, din dorința de a crea un personaj cu simțire și trecut acolo unde Ibsen a lăsat doar figurație. A creat un moment confesiv, răscolitor, o destăinuire grafică pe care doica i-o face Norei, despre cum în tinerețe fusese victima unui viol și, mai apoi, neavând de ales, și-a părăsit pruncul. Mai presus decât lacrimile care vor curge în sală, despre cele de pe scenă să știți de la mine că sunt fierbinți. E-atâta dragoste în legătura dintre Gina și Elena, cum nu știu să vă descriu, cum numai la spectacol veți simți. Discuția s-a îndreptat înspre narcisismul pe care Nora îl etalează subtil, înspre empatia ei simulată, ce-ascunde numai îngrijorarea pentru propria persoană. Ce o dirijează interior pe tot parcursul acestei scene? Întrebarea "Oare și copiii mei m-ar urî dacă i-aș abandona?". Redeschide rana doicii fără menajamente și nu durerea femeii îi umezește ochii, ci însușirea acesteia, gândul că ea urmează, gândul la sine și numai la sine.
După întâia săptămână de lucru, a urmat o perioadă nomadă pentru mine, în care am migrat înspre vest. Repetițiile au migrat și ele, în absența mea - din Sala Rotonda în Sala Mare, adică de la masă pe scenă. Eu am revenit pe:
26 februarie. I-am găsit pe Alina și Aurel lucrând pentru scenografie. Improvizau ușile, marcau încăperile, gândeau imaginea finală a punctului focal de pe scenă, elementul cheie în spectacol, spațiul intim al Norei (pe care îl veți vedea mai târziu în toată splendoarea lui). O fereastră circulară - poate lupă deasupra universului ei interior, poate Ochiul veșnic ațintit asupra sa -, dincolo de care păsări origami o vor chema pe Nora la zbor. Astăzi, arăta cam așa:
Zi specială. Repetiția a început cu strânsul, pupatul și uratul nuuumai de bine lui Ștefan. La cât mai multe zile de naștere sărbătorite sub reflector! Ciprian mustăcea. Știa cu ce cadou îl aștepta: repetiția scenei apoteotice. Despărțirea. Mai urează-i acum la mulți ani.
Astăzi, scena finală a fost desenată subliminal, construită și explicată printr-un invizibil sistem de coordonate. Și avem: una bucată traiectorie liniară, aparținându-i Norei. Odată ce mânia lui Torvald erupe și minunea ei se năruie, intră în transa din care nimic nu o poate clinti, pricepe că totul se sfârșește înaintea ochilor ei - întâia oară larg deschiși -, că nu îi rămâne decât să plece. Drumul ei e drept. Apoi, una bucată traiectorie curbilinie, sinuoasă, zig-zag, o tiribombă instabilă ca vârsta emoțională a personajului, aparținându-i lui Torvald. Teoria potcoavei o demonstrează în parabola generală pe care o trasează: se prăbușește în disperare la citirea primei scrisori, când iubirea Norei o consideră patetică, iar gura lumii, ghilotină, ca apoi să escaladeze, tot printr-un acces maniacal, înspre ușurarea pe care a doua scrisoare primită i-o aduce. I-o aduce lui. Numai lui. "Sunt salvat" spune el. Nu "suntem". Așadar, încă se staționează enorm pe intenții.
27 februarie, dimineața. Mai-sus menționata scenă apoteotică dintre Nora și Torvald? Schimbare de-să-vâr-și-tă. Se aruncă textele pe canapea, se interzic vorbele, rămâne doar situația. În lipsa poverii pe care o reprezintă purtarea necontenită a privirii în foaie, improvizația aceasta a adus greutatea necesară și a fixat traseul mental pe care scena îl va urma la toate reprezentările (în a căror distribuție se află Ștefan. Căci în interpretarea lui Andrei, Torvald capătă nuanțe foarte diferite. Aveți puțintică răbdare.)
Contactul vizual nefragmentat dintre Elena și Ștefan a adus la suprafață noi ritmuri, noi instincte - care au oferit momentului o energie complet distinctă de cea avută cu o zi înainte, o forță nemaivăzută.
Se repeta dialogul final dintre Torvald și Nora, mai exact, momentul când ea îi expune decizia de a-l părăsi, când s-a întâmplat magia.
Ciprian oprește totul pentru a propune un nou exercițiu de improvizație și o lasă numai pe Nora să fie auzită. Așa că scena se reia, Ștefan tace, iar Elena vorbește. Și Ștefan plânge, iar Elena lovește cu replicile ca un pumnal. Dialogul preschimbat în monolog a căpătat o asemenea forță, încât Ștefan nu a izbutit nici să-și ridice privirea către Elena, și-a purtat-o neîntrerupt în pământ. Dialogul preschimbat în monolog a căpătat o asemenea forță, încât Ciprian a spus scurt "Sunt convins că așa vreau să rămână". Și așa a rămas. L-a sunat pe Ionuț, i-a povestit totul, l-a rugat să rescrie finalul într-un monolog memorabil. Câteva zile mai târziu, noul text era deja pe masă. Nora pietreană este prima care nu-și întrerupe protagonista. Mă rog. Ar mai fi Nora lui Ostermeier, care-l împușcă pe Torvald. Dar noi nu suntem Ostermeier. Și absența reacției partenerului - sursa principală de alimentare pentru creșterea în intensitate -, acest ping-pong pe care Elena e nevoită să-l joace singură, cu peretele, e o mare încercare pentru orice actor. Ea singură trebuie să monopolizeze scena și să tulbure publicul. Ea singură monopolizează scena și tulbură publicul.
27 februarie, seara. Elena și Ștefan trec din nou, rapid, prin toate scenele pe care le împărtășesc în primele două acte, pentru ca ștafeta să îi fie predată lui Andrei.
*Notă din viitor, post-premieră, după ce i-am putut urmări pe amândoi: Prin comparație, Andrei conturează un Torvald mult mai autoritar, temut, în timp ce candoarea lui Ștefan stârnește o inexplicabilă compătimire pentru personaj. Plusează în schimb prin abordarea aparte, ușor ludică, a perversității, care la Andrei e dominatoare și rigidă, mult mai apropiată de text, de Ibsen.
Astăzi (și numai astăzi), versiunea lui de soț egoist - acum luând contact cu ea pentru prima oară - mi-a părut nespus de părintească, de grijulie, mai ales în sărutările constante pe frunte, care o frustrează pe Nora, adâncind-o în poziția ei porțelanată de păpușică. Pe parcurs, din această ocrotire emanată de Andrei, va rămâne numai patriarhatul.
Tot azi, Ciprian a făcut un comentariu interesant, a spus că în mai toate variantele de montare a piesei O casă de păpuși pe care le-a văzut, Nora era foarte țâfnoasă, capricioasă, direcție de care se ferește complet. Ceea ce mi-a dat de gândit. Așa că am așteptat și, înspre ultimele repetiții, l-am întrebat:
I.T.: Ai știut de la bun început că Elena va fi Nora. Au influențat în vreun fel personalitatea și cheia ei personală de interpretare viziunea ta asupra personajului Nora? Ori a piesei în întregime?
C.V.N.: În primul rând, nu este prima mea colaborare cu Elena Popa. Am mai distribuit-o și în Dolores, tot la Teatrul Tineretului. În al doilea rând, o cunosc pe Elena Popa de peste 20 de ani, prin toate spectacolele în care am văzut-o și în care am adorat-o. În mod special, am fost fascinat de ea în Trei surori, în regia lui Dabija, un spectacol absolut fantastic de la Ploiești - Doamne, era minunată.
Atunci când un regizor vrea să monteze Nora de Ibsen, e imposibil să nu știe de la început cine o va interpreta pe protagonistă. Eu știam clar că acest spectacol îl voi face cu Elena Popa, pentru că știam cine este ea, cât de mult poate duce, cât de talentată este.
În viziunea mea regizorală, apropo de Krogstad și Nora - știam cine e Krogstad, adică Manu, știam și că Nora va fi Elena Popa -, tot ce am construit s-a bazat pe cei doi actori. Calitățile ei, versatilitatea, corporalitatea, toate aceste aspecte le-am pus împreună și am construit personajul cunoscând-o foarte bine și văzând-o în atâtea roluri. Evident, știam exact ce vreau de la Nora. Nu aș fi putut propune o altă actriță. În timpul lucrului, am descoperit și mai multe lucruri despre ea: veleitățile sale, șarmul pe care îl are, felul în care se mișcă, modul în care își privește partenerii de joc. Cel mai mult m-a impresionat mobilitatea ei - are un simț al muzicii extraordinar, ceea ce m-a făcut să creez două momente coregrafice care inițial nu erau în plan, când am propus proiectul la Teatrul Tineretului. Ele s-au născut ulterior, în timpul repetițiilor, când am văzut cât de bine lucrează Elena cu coregrafa Alice Veliche. Alice lucrează minunat, nu vine de acasă cu mișcări prestabilite, ci mai întâi cunoaște actorul, îi observă corporalitatea naturală și creează coregrafia pornind de acolo. Așa mi-a venit ideea să introducem dansul tarantelei și momentul în care Nora îl imploră pe Torvald: Hai să mă înveți să dansez, ocupă-te de mine! Aceste două scene au luat naștere organic, dintr-o descoperire făcută în timpul repetițiilor.
28 februarie, dimineața. Ajunsă cu o bună bucată de timp înainte ca repetiția să înceapă, am fugit la Rotondă, unde, în cele mai mici detalii, se planifica scenografia. Și asemenea unui copil interesat numai de ilustrațiile dintr-o carte, schițele Alinei, care inundau întreaga încăpere, m-au fascinat, m-au furat de la discuțiile importante, devenite rapid numai zgomot de fond.
M-am trezit brusc din transă și-am coborât la scenă, să nu ratez nimic. Se lucra din nou scena citirii scrisorii de la Krogstad. Ciprian îl întreabă pe Ștefan ce simte Torvald față de Nora, care sunt primele cuvinte care îi răsar în minte. "Repulsie" răspunde el, "repulsie și prostie". Ciprian insistă asupra efectelor pe care vrea ca repulsia aceasta să le aibă asupra lui Torvald, asupra vizibilității lor prin manifestare fizică, prin violență, dar Ștefan ezită să meargă în această direcție. "Torvald vorbește mereu despre principii, trebuie să arate concret cât de mult îl costă această dovadă de imoralitate din partea Norei.". Pentru a ajunge la un compromis și a păstra naturalețea instinctelor nesilite, se reapelează la improvizații, în urma cărora descărcările nervoase ajung să se răsfrângă asupra spațiului personal al Norei, și nu asupra ei. Pentru prima oară, Torvald își pierde controlul de sine, lovește dement cu pumnii, mușcă realmente din canapea. Pentru prima oară, Nora nu mai rămâne într-o poziție de supunere, ci e asumată, caustică, răspunde ironic în loc să "tacă dracu'", sfidează ipocrizia lui Torvald, "Bine că ești tu o instanță morală.". Discutând în pauză despre filme și seriale, Ștefan găsește o analogie interesantă între acest moment și primul episod din Six Feet Under, când Ruth primește la telefon vestea despre moartea soțului ei în timp ce "face cozonaci" (mă rog, frământă aluat), izbucnește într-un țipăt sfâșietor, se prăbușește la pământ, făina curge peste ea și o acoperă în întregime.
O pauză de 10 minute marchează întoarcerea în timp și repetiția se reia cu episodul premergător aceleiași scene culminante. O propunere macabră definitivează momentul când Torvald aproape o violează pe Nora: să îl imite pe Rank. Or sunetul lui de împerechere să-l fure de la acela care își vestește moartea. Ea nu îi respinge avansurile doar din cauza neliniștii, a crispării pe care gândul neîntrerupt la scrisoare i-o provoacă, ci mai ales din sila viscerală față de "imaginea prietenului tău mort", evocată odată cu hărțuirea. Ceea ce pornește ca o glumă se transformă rapid, pentru toți, într-un gol în stomac.
Pentru a justifica și diseca parcursul personajelor ajunse în prag de viol, Ciprian pornește o discuție despre impulsul uman fundamental de a recăpăta viața prin sex, mai ales după ce moartea a fost confruntată direct. Povestește cum, în urma pierderii unui apropiat ori a participării la o înmormântare, oamenii simt nevoia instinctivă de a se reconecta cu viața prin actul sexual, ca o formă de reîncărcare energetică după consumul emoțional adus de moarte.
Ciprian adaugă la această idee o analogie contextuală foarte puternică, simbolică, subtilă: în scenă, Torvald îi mărturisește Norei că visează - de fapt, fetișizează - să o salveze eroic de "niște forțe ale răului". Asta se întâmplă la cinci minute după ce impulsul lui sexual devenise agresiv și el însuși fusese forța răului. Iar cel care intervenise și oprise violul iminent fusese doctorul. Ironic, deci, tocmai moartea devine salvarea Norei - simbolizată de Rank, de muribundul Rank -; moartea devine factorul care o protejează de un act de violență, care îi restabilește autonomia. Adaug eu: exact la fel cum, mai devreme, Nora văzuse în sinucidere unica șansă de evadare.
7 martie. Începe o lungă perioadă de timp dedicată în întregime celui de-al doilea act.
În ceea ce o privește pe doamna Linde, jucată de Cătălina Eșanu, Ciprian conturează un arc interesant. În momentul când insistă că "adevărul trebuie să iasă la iveală", că scrisoarea trebuie să fie citită, caută la ea o dimensiune răzbunătoare, o nuanță diabolică pe care Cătălina reușește imediat să o livreze, savuros, prin verticalitate și priviri reptiliene. Apoi, i se stabilește evoluția: dacă în primul act poziția ei e cât se poate de stingheră în casa Norei, în al doilea act, totul se schimbă, trebuie să se acomodeze rapid, prezența ei să devină firească, suverană. Tema pe care Ciprian i-o dă e "vecina de la 3". Omniprezenta, vicleana "vecină de la 3". Intenția ei permanentă devine aceea de a-l înlocui pe Rank în rolul de confident al familiei Helmer.
Dan primește ca temă să "ia moartea la mișto". Neîncetat. El nu doar că intuiește de la bun început toate substraturile și nuanțele, cu timpii lor cu tot, ale doctorului Rank, ci ne și tulbură pe toți cu puritatea lui, care, astăzi, ca niciodată, ajunge întru totul la suprafață. Când Rank îi mărturisește Norei dragostea ce i-o poartă, Dan izbucnește în lacrimi, împărtășește aceeași candoare genuină cu personajul său, iar dacă Nora nu poate îndura vulnerabilitatea nimănui, Elenei i se pune un nod în gât. Pentru că, mai mult decât o echipă de actori, Nora are o echipă de oameni - sinceri și calzi. Chimia dintre ei e magie. Una fără pată. Asta să țineți minte.
Haideți acum cu mine până la croitorie, să aruncăm un ochi peste schițele Alinei și să vedem cum le dă viață doamna Paula (Paulina Dabija, iubita croitoreasă a TT-ului):
12 martie. Cum spuneam, staționăm pe actul II. Astăzi prinde contur un moment extra-text transformat în retrospecție coregrafică. Naratorul / astrologul / cameramanul Crocstad / Joker / Manu o sustrage pe Nora din confesiunea pe care i-o face doamnei Linde și o conduce dincolo de fereastră - acum, cu adevărat lupă, lupă deasupra trecutului. Acolo, ca într-un tablou, vor recrea momentul când Nora, cu ani în urmă, semnase umilită chitanța și își primise banii murdari - moment care, în text, este amintit succint -, chiar în fața doamnei Linde. Cuvintele originare, destăinuirea propriu-zisă, sunt tăiate și înlocuite, așadar, cu mișcare. Momentan, în lipsa decorului, momentul se creează și se joacă pe mijlocul scenei.
Apoi, se consolidează toate scenele lucrate săptămâna aceasta.
18 martie "Yes, yes, avem microfoane!". Semn bun, ziua începe cu dreptul. Dimineața e dedicată scenei dintre Krogstad și Kristine Linde. Ea-l așteaptă, se frământă, se foiește incontrolabil, el ajunge în sfârșit și - stop! Alice observă la Cătălina un detaliu splendid: cum începutul dialogului o prinde așezată pe canapea, Emanuel, aflat chiar în spatele ei, îi poate vedea numai capul - pe care Cătălina și-l ține drept, emanând o siguranță deplină. Însă emoțiile îi stăpânesc restul corpului, deloc vizibil pentru el, și vedem cum își freacă mâinile incontrolabil, iar picioarele îi tremură compulsiv. Lui Emanuel i se oferă butoanele sistemului nervos al publicului și, pe tot parcursul scenei, trebuie să-ntindă, să dilate suspansul ca un Dan Negru ceva mai înzestrat. Toți trebuie să ajungem la mâna lui, "eu, ca spectator, trebuie să nu mai pot sta pe scaun de încordare" - o iartă sau nu Krogstad pe Kristine? E nevoie de crescendo interior, care să culmineze cu un gest profund, pătimaș; după tensiunea amețitoare, Krogstad trebuie să-și declare dragostea înflăcărat. Show, don't tell. Tot din improvizație nutrește și rezolvarea apogeului acesta: Emanuel își descheie încordat paltonul, se năpustește spre Cătălina - a cărei Kristine nu mai poate sta în picioare - și o strânge la pieptul lui, învelind-o protector cu haina. Și plânge.
Aurel s-a jucat, apoi, cu aparatul foto și cele două costume deja finisate.
Seara, au sosit cei patru mici actori care, iată, debutează deja la Teatrului Tineretului: Elena Sofia Gâțu, Sarah Isăcescu, Timotei Ceaușu și Tudor Mușat vor interpreta rolurile copiilor Norei.
Nu vă puteți închipui cât de rapid s-au familiarizat cu scena și cât drag au prins de colectiv, în care s-au simțit în siguranță din prima clipă. Și nu vă pot spune cât de isteți și dezinvolți sunt, nici cât s-a râs în seara aceasta. Viitorul sună bine. Continuând. Actor sana in corpore sano. Sau, la teatru, nihil sine încălzire. Așa că repetiția a început ca la carte, cu un stretching corespunzător:
și a continuat cu repetiția tuturor scenelor în care ei apar. Cu precădere, Alice și Gina s-au îngrijit de ei, creionându-le mișcarea scenică și învățându-i toate intrările.
Apoi, ca toate observațiile din ultimele zile să se sedimenteze, s-au reluat și restul scenelor lucrate.
Pentru că această ultimă sută de metri a pregătirilor a funcționat ca un adeziv între scene, progresând înspre șnururi ale întregului spectacol, și cuvintele mele se vor rări. Iar această ultimă sută de metri a... oricum vreți să numiți articolul pe care îl citiți va funcționa preponderent ca un album foto. Imaginile vor vorbi pentru sine, vă promit.
20 martie. Cum se privesc Gina și Elena. Cum te străbate un fior în tot corpul. Ce greutate, ce transfer de energie între ele.
Gata, Zoe, fii bărbată!
21 martie. Vizual, spectacolul capătă în sfârșit carne. A venit decorul!!! Incomplet, dar... a venit!!!
Ștefan, I am your father!
Costumele sunt aproape gata! Alina merge în inspecție, eu, hop după ea:
23 martie. Cu doar câteva zile înainte, aflu, Ionuț primise comandă pentru un nou monolog al naratorului, monologul care va deschide spectacolul prin detensionarea publicului și (re)stabilirea convențiilor - "Doar suntem la teatru.". Azi, Emanuel se joacă pentru prima oară cu el:
Dar, Ciprian,
I.T.: Nu ți-a fost cumva teamă că publicul, empatizând foarte mult cu acest Krogstad-narator, va uita puțin de Nora? Sau poate chiar va ajunge să o urască, mai ales la început, când se vede foarte clar narcisismul ei? Ea pare, inițial, un anti-erou al propriei povești, până când ajungem să ne apropiem emoțional și de ea.
C.V.N.: Da, m-am gândit și la asta, într-adevăr. Dar povestea Norei rămâne povestea Norei - știm cum funcționează și încotro se duce. Și nici nu mi-am dorit ca ea să fie un anti-erou. În niciun caz nu am construit-o în această direcție, dar, în același timp, nici nu mi-am dorit ca Krogstad să-i fure lumina reflectorului. Deși, da, m-am gândit că lumea o să-l adore. Acum, bineînțeles, și Emanuel Becheru este un actor extrem de versatil, care s-a jucat mult, care i-a dat o coloratură foarte interesantă personajului. De fapt, până la urmă, l-am construit pe Krogstad gândindu-mă la Manu, pentru că are această versatilitate, acest joc aparte, și știam că poate duce personajul până la capăt, cu toată complexitatea lui - alt actor nu putea să-l facă.
Și aici ajung din nou la întrebarea esențială: ok, avem un Krogstad-narator, dar cum facem să-l vedem ca pe un personaj rezolvat în spectacol? Pentru că și el trebuie să aibă o rezolvare. Și asta se întâmplă în actul III, când, într-adevăr, îl vedem plin de îndoieli. Dacă până atunci era sigur pe el, încrezător, arăta cu degetul impostura, în actul III îl vedem îndrăgostit, vulnerabil. Îl vedem întrebându-se dacă ceea ce i s-a întâmplat i se va repeta, dacă ea - Kristine Linde - va pleca iar, plictisită, după un alt bărbat cu bani. Rămâne cu această îndoială, și exact asta mi-am dorit: să las portița deschisă, să las imaginarul colectiv să meargă mai departe, să viseze, să creadă fiecare ce vrea despre această situație. Să-l lăsăm pe Krogstad într-un fel de a fi sau a nu fi fericit, să devină un Hamlet modern. Cum spuneam, l-am sunat pe Ionuț și i-am spus că vreau neapărat să-i oferim lui Krogstad o ieșire frumoasă din poveste, să aibă o rezolvare de personaj bazată pe îndoială. Adică n-am dat o soluție clară, la fel cum se întâmplă și la final, cu Nora. Nici acolo nu spunem unde pleacă, ce face mai departe. Sigur, ea spune că se întoarce în orașul unde a crescut, dar nu vedem asta. Lăsăm publicul să-și imagineze mai departe.
27 martie. Primul șnur cu decorul și costumele definitivate.
Iată, cum v-am promis, și lumea interioară a Norei, materializată astfel:
Costi Baciu preia ultimele pregătiri în mâinile lui. Scheletul principal al coerenței spectacolului îl reprezintă luminile - care delimitează planul narativ de cel meta-textual al naratorului, trecerile dintre acte și, mai ales, prin culorile simbolic folosite, permanent în schimbare, proliferează toate emoțiile și stările Norei. Pe linoleumul alb, peste decorul minimalist, și el de un alb opac, luminile sunt un show în sine. Lor li se adaugă video mapping-ul sugestiv, din pulsații de culori și extensii neuronale. Iar Nora de astăzi, văzută prima oară schimbată la față, a părut un alt spectacol.
Am clipit de două ori și-am ajuns în ziua avanpremierei. 28 martie. Tremur ca varga în foaier. Am văzut-o pe Nora crescând și nimic nu m-a pregătit pentru momentul acesta, când, iată, își ia zborul în lume. Pentru mine, a fost un timp al școlii, un timp al recunoștinței. Așa îmi închei scurta intervenție în caietul-program al spectacolului. Și-a venit un timp al despărțirii, un timp pe care-l plâng de parcă teatrul s-ar muta peste oceane, iar Nora s-ar juca acum pentru prima și ultima dată. Din spectacolul acesta am învățat mai ales să dau vina pe zodie. Așa că iertați-mi sensibilitatea. Sunt pești. Ochii mi se-mpleticesc privind ba la actori, ba la public. Pândesc reacții, anticipez nedumeriri, aștept aplauze. Care nu se mai termină. Cât sunt de bucuroasă! Mi-a pierit pofta de mâncare. Ce mândrie! Cum, mâine nu voi mai sta de dimineață până noaptea târziu aici?! Ce șansă, ce experiență... Nu vreau să plec. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. Trag cu ochiul la Ciprian. Știu că simte același lucru. Mă duc la el. Mi-a mai rămas o singură întrebare.
I.T.: Ciprian, cum te-ai simțit printre oamenii TT-ului?
C.V.N.: Ce echipă fantastică! Sunt niște actori extrem de valoroși și m-am bucurat enorm că am avut ocazia să lucrăm împreună, într-o atmosferă extraordinară. Ne-am ascultat unii pe ceilalți, am construit scenele pornind de la situații create, fără a apela la recuzită - nu se bea ceai, nu se bea cafea, absolut nimic. Singura condiție era să ne privim în ochi, și atunci, de aici s-a născut totul, din această conexiune directă dintre actori și din situațiile clare pe care le-am propus ca regizor. Le dădeam obiective precise, iar de acolo i-am lăsat să dezvolte și să improvizeze până s-a ajuns la ceea ce se și vede în spectacol. I-am încurajat să lucreze organic, să se conecteze autentic unii la ceilalți, și această conexiune dintre actori a fost pur și simplu fantastică.
Un alt aspect foarte important l-au reprezentat descoperirile fabuloase de aici. Eu am făcut distribuția văzându-i pe actori în alte spectacole și intuind că vor aduce ceva special. Așa că o surpriză extraordinară a fost Dan Grigoraș, cu care nu mai lucrasem până acum. Mă interesa să dezvoltăm anumite situații legate de ironizarea morții, de felul în care este percepută moartea. Am avut discuții foarte interesante, iar Dan a înțeles perfect direcția indicată, astfel încât să nu ajungem în zona caricaturală, ci să păstrăm un echilibru între parodie și profunzime. Ce a ieșit a fost absolut minunat.
Trebuie neapărat să vină cât mai mulți oameni și să-i vadă pe actorii de la Teatrul Tineretului, pentru că sunt extrem de valoroși. Eu m-am bucurat enorm de această colaborare și regret teribil că repetițiile se termină și că trebuie să plec. Aici m-am simțit ca acasă.
Încă mai aud aplauzele. Deși am rămas numai noi în sală. Ei. C'est fini. Pentru mine, a fost un timp al școlii, un timp al recunoștinței. A fost un jurnal de repetiții, a fost Nora. Mulțumesc, TT.