Am să încep totuși prin a spune că, dacă cineva m-ar ruga să fac un clasament cu cele mai antipatice personaje de operă, poate numai celebrul Don José din opera Carmen ar putea să-i conteste lui Werther fotoliul de lider. Asta pentru că nu i-am înțeles niciodată pe cei - și sunt mulți! - care fac câteodată o fixație amoroasă pentru o femeie, adesea inaccesibilă, devenind mai apoi de nerecunoscut, ridicoli și, cel mai adesea, violenți. Cam aceasta este și viziunea pe care o dezvoltă Christof Loy pe scena Teatrului Champs-Elysées, într-o montare a cărei premieră a avut loc cu un an în urmă, la Teatro alla Scala din Milano. Sărmanul Werther apare aici mai puțin visător și mai puțin poetic decât îl știm de obicei. Mai degrabă, poetul pare de la bun început tulburat, ușor violent, perturbat psihic chiar. În actul al treilea, atunci când Werther revine să o mai vadă odată pe Charlotte în seara de Crăciun, el este deja un zombi, care amintește pe undeva de figura Comandorului din opera Don Giovanni. Pentru a accentua această viziune mortiferă, regizorul german îi cantonează pe cântăreți într-un spațiu unic, extrem de restrâns, delimitat de un perete tapetat cu dungi de culoare bej deschis, în spatele căruia, atunci când o impozantă ușă glisantă se deschide, spectatorul descoperă o elegantă și luminoasă verandă care dă spre o grădină îngrijită. Astfel, încă din primul act, viitorul celor doi tineri protagoniști pare definitiv limitat, mărginit, închis, aproape inexistent în realitate. Un parti-pris regizoral asumat cu tărie, chiar dacă obținut cu prețul unui important decalaj față de libret, în special în scena finală, care nu se mai petrece în cabinetul de lucru al poetului, ci în casa natală a Charlottei. Transpusă undeva prin anii '50, această nouă producție a lui Werther este una extrem de inteligentă scenic, care beneficiază din plin de frumusețea și varietatea costumelor imaginate de Robby Duiveman, ale căror culori devin din ce în ce mai sumbre pe măsură ce ne apropiem de deznodământul final.
Din punct de vedere vocal, spectacolul este dominat de prestația de zile mari a lui Benjamin Bernheim care, după Bordeaux în 2022 și Milano în 2024, devine implicit nu numai un interpret obișnuit al rolului, ci mai ales unul de referință, dând aproape uitării performanța marelui Jonas Kaufmann de acum cincisprezece ani, pe scena Operei Bastille. Dispunând de avantajul limbii, tenorul francez impresionează printr-o frazare impecabilă, printr-o utilizare inteligentă a nuanțelor, printr-o vulnerabilitate scenică care amestecă în permanență timiditatea și violența și, mai presus de toate, printr-un ambitus excepțional de larg. În aceste condiții, mult așteptatul Pourquoi me réveiller? nu reprezintă decât unul din multele momente triumfale la care am asistat joi seară, artistul fiind de altfel ovaționat în picioare de o bună parte a publicului la finalul spectacolului.
Rolul Charlottei, logodnica și ulterior soția lui Albert, este sublim interpretat de Marina Viotti, devenită un fel de superstar mondial după ce a cântat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice Paris 2024 cu trupa Gojira. Venită din universul heavy metal, mezzosoprana franco-elvețiană, pe care am avut ocazia să o văd în repetate rânduri (Carmen, Cenerentola, Liliacul, etc.) în ultimii ani, are o evoluție liniară, care crește în intensitate pe tot parcursul serii. Jocul ei actoricesc este impecabil: de o infinită atenție față de frații ei mai mici (actul I), Charlotte pare să-și fi pierdut deja mai toată strălucirea fizică după numai trei luni de căsătorie (actul II). Ultimele două acte ne prezintă o Charlotte mai întâi complet debusolată (actul III) și mai apoi definitiv răvășită atunci când înțelege că nu mai poate face nimic pentru Werther (actul IV). Această evoluție sufletească se traduce printr-o linie vocală din ce în ce mai puternică și mai flamboaiantă, cântăreața încheind în forță o seară memorabilă, încurajată fiind și de generoasele ovații primite după marea arie a scrisorilor.
La rândul său, baritonul Jean-Sebastien Bou, o prezență recurentă pe scena teatrului de pe avenue Montaigne, este un Albert odios și manipulator, care descoperă consternat în scena finală uriașa corespondență dintre cei doi tineri îndrăgostiți. Alături de cei trei protagoniști, Sophie (Sandra Hamaoui) devine un personaj central în această producție, fie și numai dacă ar fi să ne luăm după omniprezența sa scenică. Rolurile secundare sunt toate excelent interpretate. Marc Scoffoni, cu vocea sa fermă și gravă, este un Bailli care afișează o severitate mai degrabă de fațadă. Johann (Yuri Kissin) și Schmidt (Rodolphe Briand) sunt doi bețivi foarte amuzanți, aflați într-o perfectă complicitate. Copiii de la Maîtrise des Hauts-de-Seine sunt adorabili prin modul lor inocent de a sărbători (în avans) Crăciunul, cu jocuri și colinde vesele, în timp ce orchestra Les Siècles, sub conducerea precisă și dansantă a lui Marc-Leroy Calatayud, se distinge printr-o tonalitate aparte obținută grație instrumentelor de epocă folosite.
(foto: Vincent Pontet)
Werther de Jules Massenet, Teatrul Champs-Élysées, Paris (03.04.2025)
Conducerea muzicală: Marc Leroy-Calatayud / Regia: Christof Loy
Costumele: Robby Duiveman / Luminile: Roland Edriché / Scenografie: Johannes Leiacker
Distribuție: Werther: Benjamin Bernheim / Charlotte: Marina Viotti / Albert: Jean-Sébastien Bou / Sophie: Sandra Hamaoui / Le Bailli: Marc Scoffoni / Johann: Yuri Kissin / Schmidt: Rodolphe Briand / Katchen: Johanna Monty / Bruhlmann: Guilhem Begnier
Soliștii și corul de copii Maîtrise des Hauts-de-Seine / Orchestra Les Siècles