În fața unei săli arhipline, în cuvântul de deschidere, Liviu Prunaru a arătat că vrea să iasă din confortul de a cânta cu orchestra, cu o formație camerală ori concertmaistru, spunând: "A cânta cu orchestra este complet diferit de sentimentul de a fi singur pe scenă. Este o provocare, este ceva frumos. Vă gândiți, o vioară va înlocui un ansamblu, o orchestră. Deci, singur va trebui să îndeplinesc toate funcțiile".
Ca un nonconformist, violonistul a povestit că într-un concert simfonic, din care lipsea tradiționala Uvertură, desfășurat la Filarmonica din Oradea, unde a interpretat Concertul în sol minor de Max Bruch, a întrebat publicul, ce ar fi dacă bis-ul l-ar cânta la început?
Apoi, solistul a avertizat auditoriul că are o surpriză. Ținând cont de acustica excepțională a sălii Ateneului Român și de dorința de a fi cât mai aproape de public, va cânta succesiv, fiecare piesă din program, atât pe scenă, cât și în diferite puncte din sală.
Recitalul de la Ateneu a început cu Sonata I pentru vioară solo în sol minor, BWV. 1001 de Johann Sebastian Bach.
Minunată interpretarea acestui Adagio, care deschide și prima Sonată solo în sol minor. Liviu Prunaru, cu sunetul său splendid, ce exală cu naturalețe și fără efort din adâncul viorii sale, a 'cioplit' în relief un preludiu al Fugii, reflectând în chip admirabil caracterul improvizatoric al părții. Acorduri intercalate, cu tirade în treizecișidoimi, legate într-o trăsătură de arcuș suplă, marcau pilonii armonici, funcțiunile tonale - subdominantă, dominantă, tonică - pe care zăbovea melodia într-o desfășurare cursivă, foarte bine chibzuită. Se putea simți în calmul interpretării sale, sinceritatea expresiei interiorizate, pledând cu acea cucernicie sonoră ce reflectă aspectul de sonata da chiesa. Contextual, emblematicul Ateneu devenea un templu. Dincolo de austeritatea morală transmisă, percepeam noblețe și generozitate.
Și cum să nu fi copleșit de această "Biblie" a violoniștilor, Sei Solo a Violino senza Basso accompagnato - despre care George Enescu spunea că este Himalaya violoniștilor - când Johann Sebastian Bach însuși, iubea mult vioara, iar potrivit fiului său, Carl Philipp Emanuel Bach, "din tinerețe și până la apropierea bătrâneții, a cântat la vioară curat și puternic."
Totuși, compozitorul a transpus această Fugă pentru orgă, BWV. 539:
Ulterior au fost realizate și câteva aranjamente pentru harpă, cvintet de chitare ori cvintet de suflători.
La sala Ateneului Român, Liviu Prunaru a cântat Fuga în sol minor, BWV. 1001, cu sunetul său calitativ. Acordurile de trei sunete erau emise în manieră placată, însă fără vreo asprime, detaché-ul se auzea 'aerisit'. În interludiile melodice, agogica sublinia eșafodajul contrapunctic; bariolajul în acordurile desfășurate, claritatea dinamicii în trepte, polifonia latentă, punctul de orgă și recitativul din final - toate beneficiau de o concepție logică, încântătoare, în stil Baroc. În locul acelor ecouri puerile, forte urmat de reluarea motivului în piano, am observat acumularea tensiunii, pe baza unei motivații armonice funcționale. M-am bucurat să ascult muzica lui Bach pentru vioară, cântată cu sunete 'îmbrăcate' în vibrato. În zilele noastre se exagerează cu acel sunet alb, nevibrat, la instrumentele cu coarde, din dorința de a reproduce sonoritățile instrumentelor de epocă. Iar aceasta, folosind totodată tableta electronică pusă pe pupitru, în locul partiturii din hârtie! Desigur, există ansambluri renumite care s-au specializat în maniera documentară, cântând chiar cu instrumente de epocă, mai rudimentare decât cele din zilele noastre. Este un punct de vedere interesant, arhivistic. În competițiile internaționale, precum și în înregistrări însă, interpreții nu aderă în mod exclusiv la o asemenea atitudine de 'inchiziție' stilistică muzicală.
În recitalul violonistului Liviu Prunaru, Siciliano și Presto, părțile a III-a și a IV-a din Sonata solo în sol minor, au fost cântate dintr-un spațiu neconvențional, coborând de pe scena Ateneului, în sală (sunet itinerant). Ascultam cum motivul ce conține formula ritmică punctată, tipică dansului sicilian, era constant modelată cu eleganță, aducând (în mod excepțional într-o sonată bisericească), un aer pastoral.
În succesiunea evenimentelor sonore din Presto, violonistul marca sunetele importante, cele care lansau o secvență ori o tono-modulație. Ele erau evidențiate timbral prin vibrato, precum și printr-o infimă așezare. Densitatea sonoră și izoritmia te purtau ca pe o frunză căzută din copac, împinsă de vânt.
Liviu Prunaru și-a continuat recitalul cu 'salba' de Capricii op. 1 (numerele 2, 9, 10, 13, 17 și 23) de Niccolò Paganini.
Este de remarcat faptul că unele dintre pasajele de bravură ale lui Pietro Locatelli, din L'arte del violino (Concertul nr. 12 în re major: «Il Laberinto Armonico, facilus aditus, difficilis exitus», op. 3) au avut darul de a anticipa dificultățile tehnice pe care Niccolò Paganini le-a presărat în cele 24 de Capricii op. 1, MS. 25, compuse între anii 1802 și 1817.
Fiecare capriciu compus de Niccolò Paganini explorează abilități diferite de tehnică violonistică (ricochet, sautillé, staccato - în ambele sensuri ale trăsăturii de arcuș, spiccato, bariolaje, tremolo cvasi-tril, velocitate în pasaje de legato, în arpegiile extinse, gamele rapide simple și în duble coarde - unison, terțe, sexte, octave, decime -, extensii, flageolete, acorduri, schimbări foarte rapide a pozițiilor și a planurilor de coardă, secvențe cromatice, acorduri și pizzicato de mână stângă. Ultimul Capriciu, nr. 24, deosebit de complex, a fost autodedicat (Niccolò Paganini, sepolto pur troppo / să-mi îngrop păcatele). Tema acestui Capriciu a fost ulterior exploatată jazz-istic (Benny Goodman).
Însă alte capricii precum, Capriciul nr. 2 a fost dedicat violonistului Giuseppe Austri; Capriciul nr. 9 - violonistului Herrmann; Capriciul nr. 10 - violonistului Theodor Haumann; Capriciul nr. 13 (Râsul diavolului) a fost dedicat violonistului francez Charles Philippe Lafont; Capriciul nr. 17 - violonistului belgian Alexandre Artôt, iar Capriciul nr. 23, nu are un dedicatar [2].
În periplul său prin sala Ateneului, protagonistul serii, violonistul Liviu Prunaru a ajuns în Loja Regală, de unde a cântat Capriciul nr. 2, din op. 1. De fapt, tot ce a urmat, dincolo de virtuozitate (ce părea a Piece of Cake / floare la ureche), era Muzică. Se simțea căldură, expresivitate, violonistul genera imagini pline de frumusețe; în fond, nici nu mai conta modalitatea tehnică prin care transmitea acele imagini (salturi intervalice imense, fulgerătoare, executate milimetric pe corzile extreme ale viorii, extensii - gândite pentru o mână de King-Kong, precum cele din - Capriciul nr. 2).
În Capriciul nr. 9, denumit «Vânătoarea», apăreau diferențe timbrale clare - pe corzile la și mi - imitând flautele (Sulla tastiera imitando il Flauto), în timp ce pe corzile sol și re, erau imitați cornii (imitando il Corno sulla D e G corda). Muzica sugera două grupuri de vânători, aflate în locuri opuse ale terenului, care-și comunicau momentul de sincronizare a startul vânătorii. Spectaculos a sunat și fragmentul din Capriciu, unde arcușul sărit (jeté) era folosit pe parcursul unui mare număr de măsuri.
Fluctuațiile dinamice, modificările agogice, articularea și modurile de atac pe care violonistul le însera în discurs, exprimau intenționat 'toane' (doar eram în prezența fanteziei unui capriciu), ele toate aduceau stileme romantice paganiniene. Admiram totodată, spontaneitatea lui Liviu Prunaru în interpretarea acestor dificile opusuri.
Artistul posedă o mare experiență muzicală, având o disponibilitate sufletească ieșită din comun. Este o bucurie imensă să-l asculți interpretând capodopere din literatura viorii!
După fiecare Capriciu, solistul se deplasa în alt punct al sălii, până ce a revenit pe scenă, unde a cântat Suita românească de Vasile Filip, scrisă în memoria lui Grigoraș Dinicu. Este o lucrare destul de puțin adusă pe podium, cu toate că ea rezumă un grai autohton splendid. Suita cuprinde: Doina, Țărănească, Hora și Bătuta. Ar putea fi considerată o soră a Dansurilor Românești de Béla Bartók, Sz. 56 (1. Jocul cu bâtă; 2. Brâul; 3. Pe loc; 4. Buciumeana; 5. Poarga românească; 6. Mărunțel).
Cât de frumos a pus în valoare Liviu Prunaru motivele muzicale specifice fiecărui dans din Suita românească de Vasile Filip! Portamente, lungiri subtile ale duratei unor sunete, atmosferă încărcată de jale, cu suspine, în unele fraze ale Doinei. Revenirea temei era variată coloristic, prin efectul de sul ponticello. Sesizam accente logice în desfășurarea dinamizată din Tărăneasca. Apoi, datorită ritmicii horei, acel dans cu vechime strămoșească, vizualizam, "ținerea de mâini a unor dansatori în cerc, ce fac pași egali, regulați, mișcându-se de la stânga la dreapta". În Bătuta, imaginar se perindau jucători, ce băteau cu piciorul în podea; accente pregnante se auzeau în cântul viorii. Ceva îmi amintea de muzica operetei Ana Lugojana de Filaret Barbu.
Capriciul nr. 13 de Paganini, în interpretarea lui Liviu Prunaru, a avut strălucire și virtuozitate. În revenirea temei erau evitate monotonia, printr-o agogică vie, însoțită de o dinamică variată. Violonistul reușea să creeze, cu multă inspirație, flexibilitatea tipică unui capriciu. Fragmentul median rapid era marcat de octave descendente, 'prăvălite' cromatic, pe două corzi vecine, imitând un râs sarcastic, totul executat cu o intonație impecabilă. Pasaje spectaculoase, cu salturi intervalice mari, zburdau fără vreun efort vizibil. Staccato-ul volant era executat cu claritate și rafinament.
Impresionant a fost și Capriciul nr. 17, în care velocitatea articulației acelor șiruri descendente de treizecidoimi în legato, alternau cu dublele coarde, bine "înțepate", din registrul grav. Epuizantul pasaj de octave cifrate din secțiunea mediană a capriciului, a fost cântat cu aplomb.
A urmat ultimul Capriciu de Paganini, din programul serii, nr. 23, Posato. Dialogurile și contrastele mari dintre motivele și imitațiile lor, induceau impresia unui duet de viori. Solicitantele decime și octave în duble coarde, erau cântate cu mare precizie și siguranță. Apoi, secțiunea Minore, cu salturi de registru și acorduri retezate, denotând virtuozitate extremă, scânteiau ca o flamă provocată de un scurtcircuit.
Recitalul s-a încheiat cu Paganiniana [3] de Nathan Milstein. Piesa solo prezintă într-un stil virtuos unele teme citate și variate din Capriciile op. 1 pentru vioară solo de Niccolò Paganini, fiind alcătuită din trei părți: I) Tema; II) Variațiuni și III). O concluzie grandioasă.
Există mai multe transcripții ale piesei [4], una pentru pian. De asemenea, Alfredo Casella a creat un aranjament pentru orchestră: Divertimento per orchestra su musiche di Nicolò Paganini, op. 65. Aceasta conține patru părți: I. Allegro agitato - bazat pe capriciile numerele 5, 12, 16 și 19 din op. 1; II. Polacchetta: Allegretto moderato - bazat pe finalul Cvartetului nr. 6 pentru chitară în re minor, op. 5 nr. 3; III. Romanza: Larghetto cantabile amoroso - bazat pe partea a treia din La Primavera, MS. 73; IV. Bazat pe Tarantella. Presto molto din Cvartetul de chitară nr. 4, în re minor, op. 5 nr. 1. MS. 76.
Înainte de a cânta Paganiniana, Liviu Prunariu a spus în glumă: ,,era să zic, acum vine piesa cea mai ușoară. De fapt, a fost o concluzie eclatantă a serii. Tehnica de dificultate transcendentală, în care tremolo-ul de mână stângă (citat din Capriciul nr. 6 «Trilul«), ori dulcegele sextele urmate de gamele fulminante din Amoroso (Capriciul nr. 21), sacadarea din Capriciul nr. 14, pasajele în arpegii vaste (Capriciul nr. 24) - toate au întregit aureola conferită de arta violonistică a lui Liviu Prunaru. Valorificare a talantului / a talentului unui mare violonist.
La bis, Liviu Prunaru a cântat Andante din Sonata solo nr. 2 în la minor, BWV. 1003, și Tempo di Boreea din Partita I în si minor, BWV. 1002, ambele compuse de Johann Sebastian Bach, în perioada de la Köthen.
Sala Ateneului a răsunat de aplauzele îndelungate și de ovațiile publicului.
Proiectul Concert Maestro a debutat la București "cu dreptul". Îi dorim mult succes și în continuare, pentru evenimentele turneului ce urmează în câteva municipii ale țării!
NOTE
[1] Violonistul Liviu Prunaru evoluează în multiple ipostaze: solist în fața orchestrei, instrumentist de muzică de cameră, concertmaistru al unor mari orchestre (Royal Concertebouw Orchestra) și protagonist al unui recital solo. S-a născut la Craiova, în 1969. A studiat în țară cu profesorii: Oprișan, Berbec, Mihaela Mailat, Adriana Carpen, Cornelia Bronzetti, iar apoi, în 1990, a fost invitat la Academia lui Menuhin, Gstaad (Elveția), unde a studiat cu argentinianul Alberto Lysy. Liviu Prunaru a fost medaliat cu aur, în 1997, la Concursul Internațional de Vioară Dong-A din Coreea, medaliat cu argint la Concursul Internațional de Vioară de la Indianapolis, în 1998 (SUA), medaliat cu argint (al 2-lea Mare Premiu) la Concursul Regina Elisabeta, Bruxelles (1993), medaliat cu aur la Concursul Internațional de Vioară Rodolfo Lipizer, Italia (1991), medaliat cu aur la Concursul R. Molinari din Elveția și la concursul Carl Flesch, Londra (1992). Liviu Prunaru s-a perfecționat cu celebrii: Lord Yehudi Menuhin, Igor Oistrakh, Ruggiero Ricci, Nikita Magaloff, Jean-Pierre Rampal, Peter-Lukas Graf și Pierre Amoyal. A primit îndrumări de la Dorothy DeLay, la New York, unde a participat activ și la cursuri de măiestrie cu Itzakh Perlman. Liviu Prunaru și-a făcut debutul la New York City cu Juilliard Symphony, în Alice Tully Hall din Lincoln Center. A cântat ca solist alături de renumitele orchestre: A cântat ca solist alături de renimitele orchestre: Concertgebouw Amsterdam, Royal Philharmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Belgium National Orchestra, Westdeutsche Sinfonia, Athens Philharmonic Orchestra, Bari Symphony Orchestra, Bucharest Radio-Symphony Orchestra, Orchestra Mayo din Buenos Aires, Indianapolis Chamber Orchestra, Meridian Symphony, Mississippi Symphony, Juilliard Symphony și Puchon Philharmonic Orchestra din Coreea. A fost invitat în festivaluri prestigioase precum: Salzburg Austria), Aspen (SUA), Menuhin (Elveția), Enescu (România), Bruxelles, Buenos Aires, Valonia, Flandra, Evian, Atena, Incontri in Terra di Siena și Ascoli. A realizat înregistrări individuale și împreună cu Camerata Lysy, la Casa de discuri elvețiană Claves. A fost o perioadă îndelungată, concertmaistru al renumitei Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam. Din 2011, a susținut în România, anual, turneul Duelul Viorilor, alături de violonistul Gabriel Croitoru și pianistul Horia Mihail.
[2] În anul 1940, pentru a sărbători centenarul morții lui Paganini, violonistul austriac Ossy Renardy (pseudonimul lui Oskar Reiss) a înregistrat în premieră, toate cele 24 Capricii, în aranjament pentru vioară și pian (ediția David); Renardy cântase versiunea solo a Capriciilor pentru vioară, în debutul său de la Carnegie Hall, din New York (1939).
[3] sufixul -ana, în conjuncție cu numele unui compozitor, înseamnă că o piesă aparține altui compozitor, în cazul de față este vorba de Niccolò Paganini.
[4] Sărbătorim marele violonist Nathan Milstein | Concentrare | The Strad
*24 Capricii pentru vioară solo (Paganini) - Wikipedia