Stagiunea 2024/2025 a Filarmonicii George Enescu, își răsfață publicul meloman în continuare, cu evenimente deosebit de interesante, iar sălile pline ochi dovedesc apetența și aprecierea calității, vizibil mai elevate a concertelor prezentate la sala Ateneului Român.
În deschidere, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de cunoscutul maestru al baghetei, Leo Hussain, a cântat Three Film Scores / Trei partituri de film - pentru orchestră de coarde de Tōru Takemitsu [2]. o lucrare ce conține un aranjament din coloanele sonore ale unor filme. Ciclul de miniaturi cuprinde: I. Music of Training and Rest din José Torres / Muzica de antrenament și odihnă din filmul José Torres (1959); II. Funeral Music din filmul Black Rain / Muzică funebră din filmul Ploaie Neagră (1989); III. Waltz din filmul Face of Another / Vals din filmul Fața altuia (regia Hiroshi Teshigahara - 1966). Premiera a avut loc la 9 martie 1995, cu dirijorul William Boughton la pupitrul English Chamber Orchestra, în cadrul Festivalului CineMusic din Gstaad (Elveția).
Prima miniatură, Music of Training and Rest, este extrasă din filmul José Torres (1959, regia Hiroshi Teshigahara), care relatează povestea celebrului boxer portorican cu acelaș nume, medaliat la Olimpiada din 1956 de la Melbourne. Muzica are influențe de jazz, uneori de blues. Următoarea mișcare este plină de intensă solemnitate: Muzica funebră din Black Rain (1989, regia Shohei Imamura) evocă în termeni simpli, de o poezie nepământeană, tragediile de neimaginat ce au urmat atacului de la Hiroshima. Această a doua piesă reprezintă polul de greutate al acestei Suite. Picăturile de ploaie contaminate radioactiv cad peste oraș și oameni. Partea a treia, Valsul, completează trilogia și, aparent, este destinată destinderii. Deși discursul muzical pare relaxant, citadin (cu o dominantă socială profundă), tonurile în minor aduc nuanțe mai întunecate, în stilul muzicii lui Dmitri Șostakovici. Se pare că în filmul, Face of Another (1966, semnat de Hiroshi Teshigahara), atât regizorul, cât și compozitorul au apărut în roluri episodice.
Muzica lui Tōru Takemitsu ascultată la sala Ateneului, chiar dacă avea un program bine stabilit, trecea prin tot felul de poieni, ieșind din umbre. Recunoșteam în cântul formației de coarde motive muzicale ce-mi aminteau ritmuri și armonii din Rapsodia Albastră a lui George Gershwin. Efecte de pizzicato la unison, armonii cu acorduri de septimă, secțiuni lirice în care arta dirijorală a lui Leo Hussain a 'încovoiat' cu simț estetic și agogic linia melodică ce modula adesea prin diferite secvențe. În partea a doua, un tremolo șuierător se extindea dinspre viorile prime spre întregul ansamblu orchestral, într-un tempo lent, totul părea apăsător, sumbru. Valsul se desfășura nostalgic, iar temele circulau între compartimentele ansamblului. Frumos a sunat solo-ul în registrul acut al concertmaistrului Rafael Butaru.
Aplauzele intense ale publicului au răsplătit interpretarea emoționantă, conferită unei lucrări mozaicate plină de sensuri, în mare parte tragice.
Publicul de la sala Ateneului Român a ascultat apoi, Concertul nr. 2, în fa major, pentru pian și orchestră, op. 102 de Dmitri Șostakovici, avându-l ca solist pe Boris Giltburg [3].
Concertul [4] a fost compus în anul 1957, cu ocazia examenului de absolvire al fiului său, Maxim Șostakovici, la Conservatorul din Moscova. Este una dintre cele mai optimiste și accesibile lucrări ale compozitorului. Este o lucrare diferită de tonul adesea sumbru al creațiilor sale simfonice, ieșită din tipare. O lucrare plină de bucuria de a trăi, de energie și umor. A fost concepută ca o piesă accesibilă tinerilor pianiști în formare, fără să impună cerințe tehnice excesive. Un mic maraton: pianul cântă tot timpul, fără opriri între părți. Dacă în prima mișcare a concertului întâlnim un Șostakovici fericit, aproape lipsit de griji, în ultima parte, muzica devine sardonică. În ciuda naturii aparent simple a acestui concert, publicul l-a primit întotdeauna cu căldură și rămâne ca una dintre cele mai populare lucrări ale lui Dmitri Șostakovici.
Muzica sa este limpede, solicitantă, destinată tinerilor interpreți și pătrunsă de o cutezanță juvenilă. Prima mișcare este energică și strălucitoare. Prin contrast, partea a doua este surprinzător de simplă, cu o tentă de tristețe. Un final aerisit, ager și plin de istețime, încheie în mod strălucitor acest concert.
La sala Ateneului Român, după introducerea primei părți a Concertului, în tempo Allegro - în care staccatura fagotul predomina, urmată de intervențiile clarinetului și oboiului - solistul serii, pianistul Boris Giltburg a inițiat teme inspirate de niște cântece specifice tineretului: melodii cu ritmuri de marș sportiv, precum și de jocuri infantile. O muzică având trăsături asemănătoare cu cele din Concertul de tineret pentru vioară și orchestră în do major, op. 48 de Dmitri Kabakevski (1948).
Boris Giltburg răspundea prompt cu o temă cântată în octave, cu în ambele mâini, emițând veselie, printr-o articulație sacadată. Dialogurile solistului cu vioara primă în pizzicato erau pline de vitalitate. Auzeam apoi, o izbucnire a orchestrei, ce conducea la o secțiune cu octave tumultoase ale pianului, cântate în registrul grav. Intensitatea crescută crea o atmosferă triumfală. Din stânga scenei, cornii răbufneau. Pasajele zglobii ale pianului uneori se aliau cu flautul, într-un unison strălucitor. Ritmica fermă și pasajele ascendente ale pianului consolidau impresia de spirit juvenil. Se percepea o zonă de lapidară de fugato. Admirabil a sunat fragmentul în care corzile reluau acorduri cu arcușul mereu în jos, la talon. Urma un tutti orchestral, peste care pianul era suveran. Cadența solistică a sunat avântat, iar maniera de a încrucișa mâinile pe claviatură, sporea ideea de virtuozitate. Formule ritmice de la toba mică se intercalau cu supra-punctarea lor.
În Andante, partea a doua, puritatea sunetului de pian părea un clipocit al apei unui izvor. Tema se auzea când la mâna dreaptă, când trecea lin, extrem de legat, la mâna stângă. Muzica acestei părți are conotațiile unei sarabande în stilul lui Johann Sebastian Bach. Apoi, după tema meditativă, a urmat o alta romantică, precum o nocturnă. Pianul era acompaniat doar de instrumentele cu coarde, cu o scurtă intervenție a cornului.
Sesizam în Allegro-ul, din finalul concertului, ritmuri de dans, unele de factură populară (cu schimbări metrice dese și cu scări pentatonice), iar dialogurile dintre solist și orchestră confereau dinamism și măreție discursului muzical. O aluzie la timbrul de balalaikă apărea datorită pizzicato-ului instrumentelor cu coarde. Apoi, venea un moment de glumă muzicală, când motive muzicale citând celebrele exerciții Hanon (folosite în scop pedagogic pentru pianiști) sugerau că acest Concert a fost scris pentru fiul compozitorului, aflat la absolvirea studiilor sale. Pasajele rapide în staccato sporeau senzația de virtuozitate. Pianistica lui Boris Giltburg este una admirabilă, în timp ce agilitatea sa uimitoare este folosită în dezvăluirea sensurilor muzicii. Un interpret deosebit de captivant, etalând o pianistică sclipitoare, folosind "diversitatea tușeului și o vastă paletă dinamică, cu răbufniri de energie" (Washigton Post).
La finalul concertului, publicul a fost cuprins de un entuziasm extraordinar: a aplaudat puternic și îndelung.
La cererea publicului Boris Giltburg a cântat extrem de delicat un bis superb: Intermezzo op. 118 nr. 2 de Johannes Brahms.
Este remarcabil interesul față de acest Concert de pian nr. 2. Astfel, coregraful Alexei Ratmansky a creat un baletul, intitulat DSCH..
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 2, în re major, op. 7 de Johannes Brahms. Lucrarea a fost compusă în vara anului 1877, într-o perioadă de liniște, pe care compozitorul a petrecut-o în Pörtschach am Wörthersee, o regiune idilică din Austria. Contrastând cu prima sa simfonie, care i-a luat mulți ani pentru a o finaliza, Simfonia nr. 2 a fost compusă într-un timp foarte scurt, având o atmosferă lirică, ceea ce i-a adus supranumele de Pastorala lui Brahms. Lucrarea este o celebrare a vieții și a naturii, o muzică pătrunsă de solaritate.
Maestrul Leo Hussain a oferit o versiune foarte frumoasă, camerală a acestei simfonii. În cele patru părți, cu o arhitectură tradițională (1. Allegro non troppo: 2. Adagio non troppo; 3. Allegretto grazioso; 4. Allegro con spirito), dirijorul a scos în evidență caracterul elegiac al simfoniei romantice. Se puteau decela oniricul și veselia teatrală, precum și atmosfera misterioasă de una expansivă.
Pentru a obține o receptare cvasi-stereofonică, orchestra a fost dispusă spre astfel: instrumentele de suflat de alamă divizate: cornii în stânga scenei, trompetele, tromboanele și tuba - în dreapta; viorile: primele în stânga, iar cele secundele, în dreapta dirijorului. În profunzime: contrabasurile, în spatele viorii prime și despărțiți de violoncele aflate în centrul scenei, de compartimentul cornilor.
Printr-o gestică dirijorală cursivă foarte elegantă, cu mișcări uneori circulare arcuite, Leo Hussain solicita sonorități mai ample sau estompa efuziunile dinamice ale interpreților, astfel încât rezultatul a fost unul în care melodia avea duioșie, armonia era cu voci bine proporționate, ce se topeau într-un flux unic, pe care doar muzica lui Johannes Brahms îl posedă. Dirijorul marca cu hotărâre orice schimbare a facturii, de la cantilenă la pasaje dinamizatoare. Unele izbucniri în fortissimo mă duceau cu gândul la autocitări din minunatul său Concert de vioară în re major, op. 77.
Publicul a reacționat cu multă empatie, aplaudând îndelung interpreții.
NOTE
[1] Dirijorul britanic Leo Hussain a studiat la Cambridge University și la Royal Academy of Music din Londra. La Festivalul de la Salzburg, a fost asistentul lui Sir Simon Rattle la pupitrul Filarmonicii din Berlin și al lui Valery Gergiev. alături de Filarmonica din Viena. A colaborat cu alți dirijori de prestigiu, precum: Daniel Barenboim și Yannick Nézet-Séguin. Leo Hussain a fost director muzical la Opera din Rouen și la Salzburg Landestheater, iar recent a condus orchestrele simfonice din Viena și Bamberg, Orchestra Simfonică WDR Köln, DSO Berlin, Filarmonica din Luxemburg, Filarmonica din Praga, Orchestra Gulbenkian, Orchestra Regală din Danemarca. În afara Europei, a dirijat West Australian Symphony Orchestra, Tasmanian Symphony Orchestra, Auckland Philharmonia, precum și NHK Symphony Orchestra și Tokyo Metropolitan Symphony Orchestra în cadrul Festivalului Tokyo Spring. Leo Hussain conduce frecvent spectacole la Theater an der Wien, iar în 2016 a realizat un debut foarte bine primit de critica de specialitate la Royal Opera House, Covent Garden cu opera Oedipe de Enescu, descris în Sunday Times drept "o interpretare muzicală de un impact covârșitor". Alte succese ale lui Leo Hussain din genul teatrului liric includ producțiile Richard Strauss - Capriccio (la Opera din Santa Fe), Britten - The Rape of Lucretia (pentru Glyndebourne Festival Opera), precum și spectacole pe scenele La Monnaie Bruxelles, English National Opera, Opera de Stat Bavareză și Opera de Stat din Berlin. Leo Hussain se bucură de o colaborare de succes cu Festivalul Internațional George Enescu, în cadrul căruia a dirijat opera în Wozzek de Alban Berg și Gurrelieder de Arnold Schoenberg.
[2] Tōru Takemitsu (1930-1996) a fost unul dintre cei mai importanți compozitori japonezi ai secolului al XX-lea. A fost și scriitor, estetician și s-a ocupat de teoria muzicii. Este cunoscut pentru combinarea elementelor filozofiei orientale și occidentale, cât și pentru fuzionarea sunetului cu tăcerea, și în special a tradiției (în copilărie învățase să cânte la koto) cu inovația. S-a născut la Tokio, la 8 octombrie 1930. A fost în mare măsură un autodidact. A devenit conștient de muzica clasică occidentală în timpul serviciului militar, sub forma unui cântec francez popular (Parlez-moi d'amour), pe care îl asculta cu colegii în secret, cântat pe un gramofon cu un ac improvizat din bambus. A studiat pentru scurt timp cu Yasuji Kiyose, începând cu anul 1948, apoi după, 1950 cu compozitorul Fumio Hayasaka. Creația sa a fost influențată de Claude Debussy, Olivier Messiaen și John Cage, Anton Webern, Edgard Varèse, Arnold Schoenberg, precum și de estetica tradițională japoneză. A compus muzica pentru mai mult de nouăzeci de filme (regizate de Kenji Mizoguchi și Akira Kurosawa) și a publicat douăzeci de cărți. Takemitsu a început să folosească tehnici de înregistrare electronică în lucrări precum Relief Statique (1955) și Vocalism A· I (1956). Recviemul pentru orchestră de coarde, compus în 1957, a atras atenția internațională (Igor Stravinsky și-a exprimat admirația pentru lucrare, lăudându-i sinceritatea și scrisul pasional). Lucrarea i-a adus mai multe comenzi din întreaga lume. În 1966 a compus Dorian Horizon. Apoi a scris Voce - pentru flaut solo (1971), Valuri - pentru clarinet, corn, două tromboane și tobă bas (1976), Quatrain - pentru clarinet, vioară, violoncel, pian și orchestră (1977), In an Autumn Garden - pentru orchestră gagaku (1973) și A Flock Descends into the Pentagonal Garden - pentru orchestră (1977). Takemitsu a câștigat premii pentru compoziție, atât în Japonia, cât și în străinătate, inclusiv Prix Italia pentru opera sa orchestrală Tableau noir în 1958, Premiul Otaka în 1976 și 1981, Premiul Criticilor de Film din Los Angeles în 1987 și Premiul Grawemeyer al Universității din Louisville-pentru compoziție muzicală în 1994. În Japonia, a primit Premiile de Film ale Academiei Japoneze pentru realizări remarcabile în muzică, pentru coloanele sonore de filme : A fost admis la Ordre des Arts et des Lettres din Franța, în 1985 și la Académie des Beaux-Arts, în 1986. A primit cel de-al 22-lea premiu Suntory Music Award (1990). Postum, lui Takemitsu i s-a conferit un doctorat onorific de la Universitatea Columbia. În anul 1997 a fost înființat Premiul Toru Takemitsu - pentru compoziție. Până în 2011, cincizeci de compozitori diferiți au fost nominalizați pentru acest premiu.
wikipedia.org/wiki/Toru_Takemitsu
[3] Pianistul israelian Boris Giltburg s-a născut în 1984, la Moscova. A început studiul pianului la vârsta de cinci ani cu mama sa. După emigrare, a studiat în Israel cu Arie Vardi, între 1995 și 2007. Copil minune fiind, la 13 ani, Boris Giltburg a câștigat Concursul Internațional de Pian de la Newport, Rhode Island, SUA., (1997). A câștigat premiul al II-lea la Concursului Internațional de Pian Paloma O'Shea Santander, Spania (2002), Premiul al II-lea la «Arthur Rubinstein» International Piano Master Competition, Tel Aviv, Israel (2011) și la Concursului Internațional Regina Elisabeta de la Bruxelles (2013). Boris Giltburg, are contract exclusiv cu casa de discuri Naxos, din 2015, obținând numeroase premii prestigioase, inclusiv Opus Klassik, pentru cea mai bună înregistrare solistică (Concertele și Etudes Tableaux de Rahmaninov), Diapason d'Or, pentru Concertele de Șostakovici și aranjamentul propriu al Cvartetului nr. 8 pentru coarde, precum și Choc de Classica, pentru integrala Concertelor de Rahmaninov. Giltburg colaborează cu publicul dincolo de sala de concert. Blogul său, Muzică clasică pentru toți (Classical music for all), este destinat unui public nespecializat și îl completează cu articole în publicații precum Gramophone, BBC Music Magazine, Guardian, Times și Fono Forum. În perioada de izolare din primăvara anului 2020, artistul a transmis în mod regulat interpretări live și masterclass-uri de acasă, ajungând la peste 1 milion de vizualizări. În perioada 2021-2023, Giltburg a cântat integrala lucrărilor pentru pian de Maurice Ravel la Bozar, Flagey din Bruxelles și la Muziekgebouw din Amsterdam, precum și întregul ciclu la Wigmore Hall. A înregistrat toate cele cinci concertele de Ludwig van Beethoven cu dirijorul Vasily Petrenko și Royal Liverpool Philharmonic Orchestra. și a apărut în serialul BBC TV Being Beethoven. De asemenea, a interpretat concertele pentru pian de Ravel cu Orchestre National de France (dirijor Cristian Măcelaru) la Bozar, cu Filarmonica din Bruxelles (dirijor CarlosMiguel Prieto) la Flagey și cu Residentie Orkest (dirijoare Anja Bihlmaier) la Concertgebouw. Boris Giltburg este recunoscut pe scară largă ca un interpret de referință al lucrărilor lui Rahmaninov. Ca solist, a cântat concerte de Rahmaninov cu Sakari Oramo și Simfonia BBC, la Barbican, cu Tomáš Netopil și Filarmonica Cehă la Rudolfinum, cu Nicholas Collon și Orchestra Radio Finlandeză, precum și ciclul complet cu Filarmonica din Bruxelles și Giancarlo Guerrero la Flagey. În recital, Boris Giltburg a apărut la Stuttgart Liederhalle, Düsseldorf Tonhalle, Birmingham, Town Hall, Spivey Hall, Atlanta și Philadelphia Chamber Music Society.
[4] wikipedia.org/wiki/Piano_Concerto_No._2_(Shostakovich)