Ceea ce reușește să facă Botos Bálint prin acest spectacol este nu doar să redea credibil criza individului aflat într-o perioadă tumultoasă a istoriei, în care însăși libertatea îi este pusă în pericol și îi este sustrasă prin diferite tertipuri, ci să îi ofere un surplus de emoție prin faptul că povestea este redată prin ochii copilului care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său, fiind forțat să îndure consecințele dure ale ostracizării căreia, împreună cu familia sa, îi este supus. Astfel că regizorul își concentrează forța creatoare în jurul familiei formate din personajele interpretate de Márk Komlódy (băiatul familiei, mai sus amintit), Gabriella Szász (sora mai mare), Imelda Hajdu (mama) și Hunor Pál (tatăl) și frățiorul cel mai mic. Un aspect interesant este modul în care, în ciuda faptului că mama susține încontinuu că ei nu sunt ca ceilalți săteni, delimitându-se de aceștia, ei rămân o familie nenumită de-a lungul spectacolului. Rezistența împotriva uitării și ieșirea dintr-un regiment statistic se demonstrează prea slabe pentru a se împotrivi forței acaparatoare și uniformizatoare a istoriei.
Mai mult de atât, spectacolul surprinde și colapsul social pricinuit de schimbările politice, cel care suferă cel mai tare fiind tatăl - dat afară de la locul de muncă și căruia îi sunt refuzate în mod sistematic alte munci, oferindu-i-se doar sarcini pe bani de nimic. Situația este resimțită așijderea unei litere stacojii care îi este imprimată pe existență și de care nu poate scăpa, ceea ce creează disensiuni familiale, care vor degenera într-o spirală a frustrării și a furiei mocnite. O consecință pe care o plătește din cauza genealogiei sale, care conține un înaintaș general în armata hortistă, putând a se intui astfel o vendetă alimentată de motivații clasiste - cei care au beneficiat ieri de privilegii și libertăți, pot să fie chiar cei cărora astăzi le sunt retrase și refuzate. Un fapt care este ilustrat și accentuat odată cu dezvăluirile care li se fac copiilor conform cărora o parte din strămoșii lor ar fi fost români forțați să se maghiarizeze, prin învățarea limbii și prin schimbarea numelor. De apreciat că acest episod a fost asumat în spectacol într-o manieră tranșantă și concludentă.
Tema libertății îngrădite este tratată atât de bine și la nivel psihologic, prin intermediul personajelor care par să fie captive locului în care locuiesc în ciuda faptului că există posibilitatea de a pleca tocmai pentru că nu le-a mai rămas nimic, fiind așijderea unor păsări aflate într-o colivia cu ușița deschisă, dar care sunt prinse de barele din jurul lor. Un aspect pe care scenograful Golicza Előd îl surprinde prin decorul său complementar: în mijlocul său o cameră sărăcăcioasă, iar pe fiecare dintre laturi stâlpi de fier și sârmă. Așadar, este asamblat un mediu ostil, nemilos cu protagoniștii spectacolului, dar care nu este imposibil de depășit... necesitând, însă, un sacrificiu. Unul pe care mama și copiii sunt, într-un final, suficient de puternici să-l facă. Să fugă de tot ceea ce le este cunoscut, dar care le-a devenit străin. Ba mai mult, în cazul mamei, de-a fugi de propria încăpățânare și de a se recunoaște înfrântă.
Un alt merit al regizorului Botos Bálint este potrivirea impecabilă a distribuției, alegând o suită de actori care își conturează personajele în adevărate experiențe vii, ale căror simțiri sunt surprinse într-o manieră realistă și autentică. Tinerii Márk Komlódy și Gabriella Szász sunt cei care consolidează supratema războiului - care se simte apăsătoare pe tot parcursul spectacolului, astfel încât emoțiile unor copii aflați într-o perioadă atât de vitregă pentru ei, care le cere să se maturizeze prematur, sunt cu atât mai credibile și puternice. De altfel personajul lui Márk Komlódy este și cel prin intermediul memoriilor căruia se profilează întreaga poveste. Copiii care trebuie să aibă grijă de o mamă ajunsă într-o vrie a delirului, ce amenință că se va sinucide în somn. O partitură interesantă și nuanțată pe care Imelda Hajdu și-o însușește și o manevrează cu mult tact, oferind un rol plin de forță. Interpretarea lui Hunor Pál în rolul tatălui este unul dintre stâlpii pe care se sprijină spectacolul, fiind impresionante degradarea și disperarea care ajung să-l înghită cu totul, fără nicio șansă de izbândă. Andrea Tokai este, la rândul ei, o prezență electrizantă, în rolul mătușii Máli, care nu rămâne de neobservat ori de cât ori se află pe scenă. Construiește un personaj eclectic, excentric, care în ciuda singurătății sale, se menține robustă și pare să fie singura capabilă să le mai ofere o oarecare consolare copiilor. Cea mai marcantă scenă cu aceasta rămâne, probabil, cea în care, după ce mama și copiii reușesc să se relocheze, aceasta îi vizitează cu rugămintea de a o lăsa să rămână și ea cu ei, lovindu-se de refuzul mamei pe motiv "că știi de ce nu poți sta", iar al ei răspuns fiind acela că este ultima dată când se vor mai vedea. Máli reprezintă, într-adevăr, lumea de care ei încearcă să se adăpostească; prezența ei este o reminiscență a unei lumi ostile care i-a alungat, așa încât, pentru a merge înainte, trebuie să renunțe la orice urmă a trecutului de care s-ar putea agăța. Nu în ultimul rând, Evelin Szép o întruchipează pe Mnemosyne, zeița greacă a memoriei, care aici, sub o aparență militară, se manifestă ca o prezență rece, distantă, privind de pe margine iar, în anumite momente, înlesnind anumite amintiri, uitate din cauza episoadelor traumatice trăite de băiat.
Nincstelenek / Deposedați este o mărturie despre marele pericol care îl reprezintă pierderea libertății sub auspiciile unor sisteme suprimante, ale căror nevoie și dorință de epurare pot împinge individul pe culmile deznădejdii, frângându-i total spiritul. Este, totodată, o explorare a mutațiilor pe care diferite epoci le pot aduce în ordinea ierarhic-socială dintr-o comunitate și revendicările neînduplecate care se nasc odată cu acestea, totul într-o colectivitate în care lipsurile și privilegiile ajung să fie exploatate pentru a dezbina și a scoate la suprafață rănile încă nevindecate ale trecutului. O imagine pe care pe cât o vrem de străină, pe atât este de familiară.