Of! Au bombardat teatrul din Mariupol. Alții. Cu totul alții - Am bombardat New Haven

Am privit spectacolul acesta ca fiind grevat de identitățile personajelor și de contextul dramaturgic, fără putința de a deveni o alegorie. 'Starkey' nu este 'Béranger'.

Desigur, experiența personală de pilot pe un bombardier în al doilea război mondial poate să susțină perspectiva acidă a celui care a scris Catch 22. Dar Joseph Heller merge mult, mult prea departe cu atitudinea sa în piesa Am bombardat New Haven. O radicalizare ideatică în acord cu atitudinea sa civică în anii '60-'70. E drept, nu știu ce a scris, la adolescență, în proza despre invazia sovietică în Finlanda. Dar îmi este imposibil să înțeleg confuzia deplină ce domină textul care a ajuns, acum, pe scena Teatrului Național din Cluj. Este unanim acceptată viziunea pacifistă a lumii, dar asta nu înseamnă să ignori diferența între ținta unei armate și a alteia. Ce ar fi devenit lumea dacă Statele Unite ale Americii nu interveneau în războaiele mondiale? Joseph Heller a luptat pentru eliberarea popoarelor europene. Cum ar fi putut fi oprită oroarea nazistă fără intervenția armată americană? Da, războiul din Vietnam - cel care a inflamat tinerii americani și a fost îndelung contestat cultural - a avut o rațiune. Apoi, Coreea ar fi fost în întregime precum feuda familiei Kim, din 1948 până azi. Iar Joseph Heller are un discurs aliniat propagandei sovietice, acuzând SUA.

Găsesc în revista Teatrul numărul 9 din 1972:
"- Tovarășe Constantin Măciucă, în calitatea dumneavoastră de director al teatrelor din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, vă rugăm să ne caracterizați coordonatele noii stagiuni. Prin ce se definește ea?
- O mai mare exigență ideologică și artistică, un mai dezvoltat spirit al responsabilității profesionale, o exercitare energică a spiritului de inițiativă, manifestate de către toate teatrele, au creat premisele unei stagiuni de o factură superioară, al cărui repertoriu mărturisește o preocupare profundă pentru calitate, diversitate, inedit. În mod incontestabil, repertoriul stagiunii 1972-1973 oferă în actuala lui configurație certitudinea unei sensibile îmbunătățiri a activității, răspunzînd mai complet și mai profund sarcinilor de educare politică și estetică a maselor.
- Ce piese-pamflet, piese politice din dramaturgia occidentală contemporană se vor juca în viitoarele luni?
- [...] Atenția a fost orientată spre lucrările nereprezentate în țara noastră în care sunt surprinse aspecte fundamentale ale lumii capitaliste contemporane, piese scrise de pe poziții progresiste, la un înalt nivel artistic, în formulele spectaculare inovatoare".

Iar între cele enumerate ca respectând aceste deziderate rizibile, pe care, în epocă, le ignoram în multiplele situații folosite, se află și acest text al lui Heller.
M-a intrigat alegerea de acum a unei piese care se bazează pe șablonul partizan al unui militarism american. Nu mă așteptam să văd în anii noștri de azi imaginea de individ burtos, exhibând aroganța bogăției atotputernice pentru a conduce societatea ca într-un sclavagism dedicat atacării unor orașe la care nici cu gândul nu gândești - nu doar indiferent la prețul uman, ci chiar sacrificând cu cinism propriii soldați -. Și când? În anii de agresiune rusească asupra Ucrainei!

Mai mult, piesa ignoră un detaliu esențial: în orice război există și un flux informațional de orientare psihologică a populației spre a justifica și susține acțiunea. Niciodată ea nu apare ca fiind absurdă - cel puțin pentru un segment majoritar de populație. Fie ca să se apere de o agresiune, fie pentru a eradica un rău major.

Într-un interviu acordat Eugeniei Sarvari, László Bocsárdi deschide o perspectivă mai amplă, mai aproape de adevărul artei, totul având un motto:
"Ființa umană, ca simplu executant...
- Cu Ionuț (Caras) - el îl joacă pe Starkey -, am discutat foarte mult că este vorba, de fapt, despre Adam - cetățeanul cuminte dintotdeauna. El sesizează teroarea și toate porcăriile ce există în societate, dar nu are forța să reacționeze în timp util. În orice societate omul e blocat, libertatea lui nu are cum să funcționeze, decât într-o foarte mică măsură. Chiar dacă nu-și dă seama, Starkey e dresat, chiar dacă se află la un nivel mai înalt, fiind căpitan. Maiorul îi spune foarte limpede: «Ai salariu bun, trăiești în confort, deci este absolut sigur că nu te vei împotrivi la ceea ce ți se cer». Asta se întâmplă cu noi toți. Suntem manipulați. În comunism era clar că suntem manipulați, acuma suntem manipulați altfel, într-un mod mult mai sofisticat.
- Cine e Maiorul?
- Maiorul ăsta este ceva fără față pentru că nu se știe cine îl coordonează pe el. Pe la începutul spectacolului, Starkey îl întreabă: «Dar cine vă dă dumneavoastră indicații cum să ne conduceți pe noi, adică ce să-mi spuneți mie ca eu să le spun soldaților? Cine?» Zice: «Colonelul». «Nu, nu vorbesc de asta, peste Colonel.» «Generalul». «Știu că generalul, dar nu despre ăsta... peste ăștia cine este?» La care Maiorul: «Mă, tu n-ai treabă?» Iar într-un alt moment, Starkey revine la întrebare cu o nuanță în plus: «Dar, de fapt, cine sunteți dumneavoastră?» la care Maiorul: «Dar tu cine crezi că sunt?» deci, nu se dă răspuns. E foarte neliniștitor ce se întâmplă cu noi toți."

Ce câștigă prin ridicarea din planul propagandei, riscă să piardă prin coborîrea în cel al unei distopii conexe teoriei conspirației. Scena invocată de regizor este, cu adevărat, o scenă cheie, una care ar fi putut duce - dacă textul ar fi permis - spre profunzime. De ce este ființa umană de așa natură? De ce există violență extrapolată de la individ la țară? Într-o producție a Naționalului craiovean, mult prea puțin jucată, Richard III, László Bocsárdi a mizat fundamental pe aceste cuvinte: "I am determined to prove a villain and hate the idle pleasures of these days". Un spectacol în care a explorat diseminarea celor ieșite din cutia Pandorei. În grade diferite, desigur. Adam, cetățeanul cuminte, de care vorbea regizorul, există, și nu în puține exemplare, dar asta nu înseamnă ca utopia este accesibilă.

Și da, Ionuț Caras întruchipează foarte bine un asemenea personaj. De altfel, înainte de orice, e de remarcat jocul consistent al întregii distribuții - o echipă omogenă de calitate la Naționalul clujean! -. În context amintesc de precedenta colaborare a regizorului cu trupa, Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek: și profunzime a spectacolului și performanță actoricească, avându-l în centru pe același Ionuț Caras.

Am bombardat New Haven este solicitant nu doar prin durată, cu prezență scenică în lungi segmente de timp, ci și, mai ales, prin schimburi de replici în ritm susținut, multiple. Teatru adevărat! Heller face dovada unei măiestrii dramaturgice, s-a vorbit de referințe celebre. Poate ar fi fost de extins adaptarea textului și la titlu, localizându-l. Sensul secund al acestuia, specific englezei, de a fi o ratare a spectacolului, ludic, desigur, într-un spectacol înșelător, poate rămâne secundar. Includerea Chișinăului între țintele bombardamentelor - în sens primar al expresiei - poate da fiori, dacă am avea referința agresorului spre Răsărit și nu spre America. Altfel, toponimia originară îmi pare a fi sub semnul dadaismului: într-un lexicon cu asemenea specific, la extremele a două pagini se aflau Connecticut (de unde New Haven) și, respectiv, Constantinopole, ales exclusiv pentru a da nota de absurd a militarismului. Un absurd plauzibil, până la un punct. Despre militari s-a scris de mult, în cheie ironică sau, în general, negativă, ca o contrapondere la volumul uriaș de opere rezervate eroilor din bătălii. Șablonul este o ispită căreia puțini îi rezistă. Puține lucrări artistice reușesc să descrie lumea militarilor așa cum este ea, cu bune și rele.

Anna-Aletta Lokodi are o misiune dificilă în propunerea costumelor. Reprezentarea universului militar îmi pare a fi extrem de dificilă începând exact cu costumele. Care e doza potrivită de culoare, de patină, încât să fie firești. Așa cum tunsoarea căpitanului Starkey e mai departe de aceea a unui ofițer. Cade în sarcina lui Ionuț Caras de a conduce publicul spre miezul unei povești bine ascunse. Îi este ușor pentru că are carismă, are capacitatea de a capta atenția tuturor, de a o colora în nuanța dorită. Are, în fond, calitățile unui ofițer. Conform intenției autorului, se joacă elegant cu trecerea din planul textului în cel al contextului. Poate lesne decupa material pentru un one man show, trecând grațios prin replici cu greutate din spectacole diferite, punctând cu tonul firesc al ieșirii din rol - deși este, încă, precum nenumita matrioșka - în rolul de pe afișul serii.

Starkey este, în fond, eroul principal - dacă putem folosi asemenea simplificări într-un spectacol în care, alternativ, fiecare se arată a fi într-o asemenea postură - și, într-un fel, nu e întâmplător ales gradul său militar. Căpitanul este la mijloc în ierarhia gradelor. Simbolic, este individul din segmentul cu amplitudine pe curba lui Gauss. Captiv, precum toți, în fond. Încă onest, din perspectiva vitriolantă a autorului. Forța sa e tocmai onestitatea. De aici apare mai greu de crezut că el cedează în privința demisiei și se întoarce, învins, în capcană. Spre sfâșietorul final, imaginat copleșitor. Dacă precedentele citate din Shakespeare erau cu greutate - și cu farmec legate în șirul replicilor din povestea propriu-zisă - finalul întinde un arc peste întreaga istorie a omenirii. Ionuț Caras se încarcă, acum, cu încă o ipostază dramatică pe care, în fapt, o vedem din felul în care fiica sa, condamnată de maleficii conducători, îi încheie portretul cu trăsăturile cele mai grele.

"- Când regelui David i s-a spus că fiul său a fost ucis într-o revoltă împotriva sa, a strigat: O, fiul meu, Absalom! Mai bine muream eu în locul tău.
- O să plâng! O să strig! Fiica mea, o să mor eu în locul tău!
- Dar o să înțelegi?
- Nu voi ști niciodată. Nu voi ști niciodată cu adevărat."

Fiica este interpretată de Sânziana Tarța, devenită adolescenta perfectă, cu exuberanța inocentă de a se arunca în proiecte a căror capcană nu e vizibilă. Care își păstrează superbia chiar și când brusc înțelege totul, care rostește replica de mai sus mimând patetismul desuet - totdeauna trecutul e vetust și noul singurul acceptabil -, ispitită de a insista cu o 'oglindă' în fața tatălui. Ea gestionează toată emoția scenei finale, aceea care salvează povestea întregului spectacol, de s-ar fi oprit acolo, așa cum - ca sa amintesc o referință consonantă - era deznodământul din opera Hair. Sânziana Tarța aduce surpriza din final și pentru că, până atunci, joacă rolul sorei de Crucea Roșie, Ruth, intrată într-o relație cu Starkey. Este acest dublu rol pentru o simetrie față de Starkey. Ruth e mai degrabă cu chip întunecat, ciudat, tensionată, plasată mai jos de atitudinile celor din jur, luptând pentru asumarea demnității în relațiile cu ei. Începe cu candoare: "vreau să trăiesc, vreau să simt, vreau să ating", cere adevărul în relația cu Starkey.

Monologul ei definitoriu e încărcat cu poezie chiar prin construcția meta-teatrală, făcând trimitere și la metamorfoza actriței de mai apoi. Prima întrebare retorică se desprinde din contextul civic și capătă contur din postura etern feminină: "de ce să fiu eu cea care suferă pentru ceilalți? Când nimănui altcuiva nu-i pasă, deși am propriile mele motive: sunt femeie, am 39 de ani - el crede că am 30 - n-am fost niciodată căsătorită - și dacă aș fi fost, probabil acum aș fi fost divorțată -, nu sunt prea frumoasă și nici pielea mea nu mai e așa catifelată. Și nici corpul nu mai arată așa de bine pe cât ar putea să arate. Nu mai am 16 ani. N-am știut ce altceva să fiu decât o fată drăguță, o iubită fericită, o mireasă sfioasă și o soție bună și o mamă minunată. Și pentru că nu am reușit cu toate astea, mi-am încercat norocul cu actoria."

Dacă este o încântare să vezi actorii în inserțiile din texte clasice, este delicios racordul cu lumea lor profesională. Dialogul dintre Ruth și Henderson, eroul din poveste, refuzându-i propunerea indecentă:
"- Ești prea bătrână, ai putea s-o joci pe mama!
- Aș putea juca-o pe Julieta Romeo-ului tău, dacă tu ai fi în stare sa-l joci pe Romeo. Ah, dar am o idee bună, am putea juca împreună Oedip Rege".

Spectatorii fideli ai teatrului clujean au savurat, desigur, momentul, amintindu-și că ei doi chiar au jucat Romeo și Julieta, în 2016.
Matei Rotaru face acum un personaj cu trăsăturile pe care și le asumă organic: curat, curajos, omenos, demn și încrezător în cuvântul unui om precum căpitanul. O încredere care-l pierde.
"- Promiți că vei avea grijă de mine?
- Îți dau cuvântul meu!"

Este, în fond, încrederea noastră, naivitatea noastră, că Starkey poate să se țină de cuvânt, că societatea noastră funcționează pe încrederea 'ein mann ein wort'. Și ignorăm că există, aproape totdeauna, nuanțe, excepții, conjuncturi, cedări. Matei Rotaru este actorul inocenței mereu sacrificate. Tresari la replica "Nu mai vreau să mă prefac!", gândită, desigur, cu bătaie lungă, chiar dacă repede dirijată spre actorie - mai ales că Heller a mers, pirandellian, spre amestecarea planurilor ficțiune-realitate.

Am bombardat New Haven e și despre mielul sacrificat, acum subliniind apăsat absența oricărei motivații. Primul sortit jertfei absurde este Sinclair, interpretat de Radu Dogaru. Și el își susține profilul de 'mezin' ce privește cu gravitate, ce ripostează la orice gest căruia nu-i găsește rațiunea. Întârzie, vine din foaier, e cu gluga hanoracului pe cap și ripostează:
"Îți aduc aminte că spectacolul ăsta își propune să renunțe la regulile astea nescrise."
Iar când căpitanul face apelul, Sinclair găsește prilejul unei fronde filosofice:
"- Nu m-auzi?
- Nu mă vedeți?
- Atunci de ce nu răspunzi prezent când îți strig numele?
- Atunci de ce nu mă treceți prezent dacă mă vedeți stând aici, în fața dumneavoastră?"

Aici se poate deschide altă paranteză despre logica unei asemenea reguli, tot așa cum ar fi una despre cât de ușor se ating limitele unor reguli, de n-am uita cât de haotică este absența unor reguli. Și-a adus și chitara, fredonează cu toții câteva măsuri din 'Blue Sky' al celor de la Pink Floyd. Un cântec care face trimitere la bombardamentele armatei naziste asupra Angliei, deci, cumva, pe dos de cum susține teza dramaturgică. În schimburile de replici ale personajelor de sub comanda căpitanului, în absența lui, avem o savuroasă șarjă ce-l portretizează pe fiecare. Cosmin Stănilă este cel cu empatie, care se gândește totdeauna la postura celuilalt, la motivațiile și constrângerile acestuia. Adrian Cucu, un comic de notorietate, nuanțând de fiecare dată cu o notă sfătoasă, de om trecut prin viață. Reținut, pragmatic ("dacă trebuie, trebuie"). Florin Nițu e o forță dramatică în sine. Aici vine cu acel tip de soldat care-și păstrează mintea limpede, își urmărește interesul punctual, în sfera mică a cotidianului. Este omul pe care se sprijină activitățile, e cel care face. Și nu ai cum să zâmbești când vezi cum refuză o înaintare în grad când e făcută exact pentru situația expunerii la moarte în misiunea care urmează.

Silvius Iorga este, în fapt, mezinul. Spiritul său se percepe ca atare. E un 'benjamin' și fratele mai mare, interpretat de Cosmin Stănilă, caută să-l aducă în echipa acestui joc periculos.
Personajele lui Cătălin Herlo și Radu Lărgeanu sunt cele care blochează definitiv accesul textului spre profunzime. Primul vine cu aerul de om modest, cumsecade, al doilea cu acela de mucalit. Radu Lărgeanu îmi pare un foarte mare actor de comedie, în primul rând - știind că un clovn ascunde o mască tragică -, cu un profil unic, din speța actorilor care cuceresc indiferent ce ar face. Aici, și unul și altul au rolul ingrat de a ipostazia personaje caricaturizate din iconografia de propagandă comunistă. Simbolic, ei fumează pe scena dominată, pe tot parcursul spectacolului, de pancarta pe care scrie 'Fumatul strict interzis'.

Flaviu Balint, Denis Istudor, Rareș Nistor, Andrei Potârniche alcătuiesc grupul 'idioților', conform nepotrivitului umor al autorului. Și Švejk a fost declarat idiot oficial, reformat din armată (subiectul e altfel abordat de Joseph Heller în cartea care l-a făcut celebru), dar romanul lui Hašek e orientat spre varietatea fără limite a slăbiciunilor omenești, de unde rezultă și absurdul în cheie comică. Aici, un grup care contribuie la impresia de dinamism. Și au parte de multă mișcare, una bine coregrafiată de Noémi Bezsán. Sunt integrate gesturi din paleta militară - chiar dacă, uneori, au aerul stângaci al imitatorilor - dar, dincolo de acest specific, este armonica grupului - numeros! - în scene care se succed în ritm susținut.
Prezența lui Mihnea Blidaru - cu instrumentele sale - amintește de Hair, aduce ecoul Woodstock.

A rămas figura maiorului, așa cum ne-a apărut Ovidiu Crișan. Un pic misterios, un strop amuzant, în mare parte calm și sfătos. Dacă nu ar fi scena de-a dreptul isterică la dispariția lui Henderson, victima programată la pasul următor, maiorul ar fi vectorul spre reflectarea asupra unei coagulări a maleficului agresiv din om. Când, la insistențele căpitanului, are de justificat ordinele, scoate la iveală un dosar voluminos. Dă paginile, căutând anume formularea potrivită și te poți gândi la scenariul din această poveste. Este acolo textul piesei? Sunt ei, cu toții, executanții voinței altcuiva? Regizorul? Dramaturgul? Directorul teatrului? Biroul său este ca o cabină (mobilă) cu perdele la ferestre, putând aminti de un artefact religios - cortul sfânt. De altfel, scenografia este foarte simplă, dar eficace. József Bartha, mereu în echipă cu Bocsardi, armonizează spațiul cu fluența stârnită de text și alimentată de jocul actorilor, de lumini și, tot mai apăsător, de fondul sonor original, datorat lui Magor Bocsárdi. Sunetul paletelor elicei unui avion ce stă să decoleze - și ce zbor trebuie să urmeze! - devine tot mai puternic în final, când presiunea devine sufocantă.

La un moment dat, maiorul spune că în piesa lor este vorba despre timp ("în toată povestea asta il s'agit du temps"). Putem vedea asta în sensul că e doar chestiune de timp ca să-i vină fiecăruia rândul la suferința provocată de nemiloasa politică militaristă. Dar este vorba despre timp și în sensul că dintotdeauna s-a perpetuat povestea de la începutul lumii, cea a lui Abel și Cain.
Cum piesa e scrisă și meta-teatral, jucată ca atare, rămâi pe gânduri la replicile ca niște confesiuni ale actorilor. Ionuț Caras ne atenționează că urmează un monolog important. Unul care începe simplu și definitoriu: "sunt un om". Chiar dacă putem lua sensul ironic al declamării din Marlowe (menționând - și aici se poate marca o anume nuanță polemică - actul și scena din piesa respectivă), totuși, continuarea "vreau și eu discursuri lungi precum acesta; să joc tragedie" impune o reflecție la consistență și la formă. La ce se decantează dintr-o 'tragedie' și dintr-o măiastră operă de artă cu tendință. Ionuț Caras folosește ca termen de comparație uniforma strâmtă, spațiul limitat și obligativitatea de a spune "da, să trăiți!". O subliniere valabilă, desigur, și pentru fiecare individ din societatea contemporană.

Henderson, în disperata scenă a cedării/lașității/vânzării, extinde spusele spre actor: "nu mai vreau să mă prefac, nu mai vreau să mă prefac că voi fi ucis, nu mai vreau să fiu actor."
Căpitanul ține să amintească o frază de Epictet: "Amintește-ți că ești un actor într-o piesă din comedia vieții.[...] Fă-ți datoria, să joci bine ce ți s-a dat sa joci - a alege ține de altcineva."
O spune - având în vedere și continuarea celui sortit sacrificării - ca justificare pentru supunere. În absolut. Altfel, pe fond, în lumea etern reală lucrurile stau firesc mai aproape de spusele stoicului...

Îl putem urma pe Nichita Stănescu: "poetul, ca și soldatul, nu are viață personală". Actorul 'îmbracă' un costum, al unui personaj ce poate fi complet altfel decât el. Se supune rigorilor unui text ce, poate, nu e în acord cu propria sa filosofie de viață, cu propria sa opinie. Execută 'comenzile' regizorului. Regizorul, la rândul său, deși este creator în spectacolul de teatru modern, se supune, la rândul său, unui 'ordin' - scris! - al dramaturgului. Lucrând la un spectacol, desigur, punctele de vedere ale celor implicați se pot armoniza. Vine, apoi, întâlnirea cu sute de spectatori. Unul poate spune precum Ruth: "hai să plecăm din Cluj până nu-l bombardează și pe ăsta".

Înainte de cortina de final, Ionuț Caras anunță - în siajul tonului grav-ironic de până atunci - invitația către spectatori de a face o donație care să suplinească reducerea subvenției guvernamentale a teatrelor (alt subiect, altă dezbatere). "Să fiți generoși!" - încheie el. Și ecoul ar însemna atât de multe și pentru atât de mulți!

La ediția din 2024 a Festivalului Internațional Shakespeare Craiova, Teatrul Național Academic de Dramă din Ivano-Frankivsk a prezentat Romeo și Julieta în regia lui Rostislav Derjipilski. O montare foarte modernă, heavy metal, cu un Lorenzo neconvențional, fascinant prin puterea de a capta energiile și a impune semnificații, interpretat de Oleksii Hnatkovski. În încheiere, după aplauze, regizorul a venit alături de actori, la un pas de spectatorii care au fost mereu nu doar foarte aproape de spațiul de joc, dar și de-a dreptul într-o imersiune deloc formală în poveste. Practic, regizorul și actorii ne-au privit în ochi. Ne-au vorbit despre tragedia din țara lor, despre lupta lor. Ne-au invitat să facem donații pentru ca ei să poată rezista într-un război de supraviețuire.

Foto: Nicu Cherciu

***

Am bombardat New Haven
de Joseph Heller
traducerea Ramona Tripa
regia: László Bocsárdi
decorul: József Bartha
costumele: Anna-Aletta Lokodi
muzica: Magor Bocsárdi
coregrafia: Noémi Bezsán
Distribuția:
Starkey: Ionuț Caras
Ruth/Fiica lui Starkey: Sânziana Tarța
Henderson: Matei Rotaru
Maiorul: Ovidiu Crișan
Bailey: Mihai-Florian Nițu
Fisher: Cosmin Stănilă
Sinclair: Radu Dogaru
Joe: Adrian Cucu
Fisher cel Mic: Silvius Iorga
Jucătorul de Golf: Cătălin Herlo
Vânătorul: Radu Lărgeanu
Trompetistul / Chitaristul: Mihnea Blidariu
Idioții: Flaviu Balint, Denis Istudor, Rareș Nistor, Andrei Potârniche
regia tehnică: Ioan Negrea
lumini: Jenel Moldovan