Corupție și AI - Clasat

Clasat, un film antologic, descrie cu rafinament contextul justiției în România, în conjuncție cu dilemele etice provocate de folosirea inteligenței artificiale (AI). Regizat de tandemul Horia Cucută și George ve Gänæaard, aflați la debutul în lungmetraj, a reușit să câștige premiul acordat în secțiunea ZFR (Zilele Filmului Românesc) la TIFF 2024. Cum Clasat a fost făcut cu foarte puțini bani, el atestă că se pot face filme bune și cu un buget foarte mic și dă astfel speranță tuturor cineaștilor aflați la început de drum.

Filmul spune povestea lui Gabriel Vânătoru, un jurnalist independent, care investighează moartea unui angajat (Eremia Țofan) de la o corporație numită Futura AI. Eremia își pierde viața într-un incendiu survenit în camera de servere a companiei. Procurorii iau o decizie cel puțin suspectă prin clasarea dosarului în mai puțin de 24 de ore, motiv pentru care protagonistul începe o anchetă personală, sperând să afle cauza tragediei. După câteva interviuri scurte cu angajații și colaboratorii companiei, realizează că se află în mijlocul unui caz clasic de corupție, nepăsare și conflict de interese. Se preconizează astfel un conflict de natură ideologică între un om (Gabriel Vânătoru) și o entitate (Futura AI). Grație foștilor angajați, Gabriel află în ce constă munca prestată de Eremia și colegii săi: firma se ocupă în principal cu antrenarea inteligenței artificiale, având țelul nobil de a repera (și șterge) orice clip video sau poză cu conținut explicit. Dar pentru antrenarea AI-ului angajații sunt nevoiți să treacă prin mii de materiale cu impact emoțional puternic (crime, bătăi, agresiuni), așadar jobul are potențial traumatizant. Și asta conduce lucrurile pe un făgaș neașteptat.

Deși Clasat este o ficțiune - inspirată totuși din articole de presă -, filmul are o formă asemănătoare unui demers jurnalistic: imersiunea totală într-o poveste este înlocuită cu un interes accentuat asupra anchetei protagonistului. Însă noi, spectatorii, nu suntem simpli observatori, Gabriel ne ia cu el - aproape literalmente, ținând cont că uneori vorbește (atât el cât și alte personaje) privind direct în cameră - să fim martori ai anchetei jurnalistice. Povestea are deci o structură voit artificială, este un construct palpabil, ce merge mână-n mână cu tema inteligenței artificiale. Filmul se bazează în totalitate pe un montaj de interviuri, prin care vedem drumul parcurs de protagonist pentru aflarea adevărului, acestea fiind separate doar de unele momente de reflecție în care Gabriel rezumă și meditează asupra informațiilor primite.

Putem identifica foarte multe paralele între nucleul poveștii și execuția ei. Problematizarea inteligenței artificiale și felul în care cineaștii aleg să o abordeze prin elemente compoziționale (mizanscenă, personaje etc.), toate converg spre aceeași idee de artificialitate. Să luăm ca exemplu locațiile: secvențele filmate au loc preponderent în birouri (fie acestea la Futura AI, sediul protagonistului, sau la alte firme) unde obiectele, mobila, pereții au un aspect foarte ordonat, simplu, clean; felul în care sunt aranjate dă o senzație de catalog de produse de la Ikea. Această simplitate artificială care se regăsește mai ales în spațiile publice, denotă o depersonalizare asumată regizoral, pe care o putem observa și în rândul personajelor. Desigur, construind astfel o legătură între personajele afiliate companiei și aproape aceeași declarație, prefabricată, pe care o oferă, ca dovadă de indiferență, delăsare și poate chiar insensibilitate. Ei susțin că nu știu nimic - deși lucrează în aceeași firmă și în același birou - și se declară profund surprinși de cele întâmplate. Un exemplu bun este modul în care comunică Andreea Mitu (Dana Marineci): limbaj foarte sec, steril, ce denotă că nu are pic de empatie pentru angajați. La polul opus sunt oamenii care au părăsit compania și pot, în sfârșit, să fie naturali și sinceri în fața camerelor.

Chiar dacă filmul este alcătuit în mare parte din interviuri - și astfel că nu are o dinamică ieșită din comun a imaginii - regizorii reușesc să creeze ritm alert prin alternările bruște între interviuri, fapt care dă o fluiditate aparte și îl ține pe privitor atent, concentrat pe narațiune.

La prima vedere povestea pare foarte simplă, dar ascunde totuși multe substraturi. Îmi place foarte mult caracterul ironic al poveștii, faptul că procuratura care clasează dosarul sprijină cu bună știință evoluția AI-ului, ajută deci la crearea acestei noi instanțe, care într-un viitor idealizat ar putea ajunge arbitru suprem preluând toate atribuțiile sistemului judiciar. Nu pot să nu remarc trimiterile subtile la credința creștină. Fără să merg prea în detaliu, vreau să menționez ca exemplu numele personajelor: Gabriel (mesagerul Domnului) și Eremia (interpret al voinței lui Dumnezeu); ele au rol de indiciu, care adaugă un plus de complexitate narațiunii.

Clasat nu își propune să rezolve problema inteligenței artificiale, oricum aceasta nu poate fi rezolvată într-un lungmetraj de 90 de minute, ce vrea însă, și cred eu că reușește, este să abordeze subiectul într-un mod umanist. Ne încurajează să ne ascuțim spiritul critic și să ne punem întrebări: Avem nevoie de AI? Dacă da, la ce anume? Ce suntem dispuși să sacrificăm pentru avantajele aduse de tehnologie? Este un sacrificiu care merită făcut? Sunt doar câteva întrebări care mi-au venit în minte în timp ce mă uitam la film. Așadar recomand cu tot dragul să vedeți Clasat, o să vă schimbe perspectiva.