După concerte simfonice în care atât repertoriul, cât și ansamblul orchestral au avut dimensiuni XXL, iată că Filarmonica George Enescu a adus în fața numerosului public (sală arhiplină și concert simfonic, în stagiunea actuală de la Ateneu - este deja un pleonasm), lucrări alese, interpretate de prezențe solistice valoroase.
Prima lucrare audiată a fost Concertul în mi bemol major pentru tubă și orchestră de Jan Tegtmeyer, avându-l ca solist pe Laurențiu Sima. Concertul a fost compus în anul 2009, pentru Nikolay Temniskov și Orchestra de Stat a Filarmonicii din Vrața, Bulgaria, iar în țara noastră a fost prezentat în primă audiție în anul 2023, de către același tubist, Laurențiu Sima.
La sala Ateneului Român, concertul a fost interpretat de un ansamblu structurat cvasi-mozartian (oboi, fagot, doi corni, două trompete, timpan, viori, viole, violoncele și contrabas). Laurențiu Sima a ales poziția așezată, cu instrumentul ținut în brațe (există și o altă poziție - în picioare, cu instrumentul sprijinit pe un stativ sau utilizând curele de susținere).
Rareori am putut asculta un concert de tubă cântat pe scenă, înregistrări ale altor concerte - precum cele compuse de Ralph Vaughan Williams, Gordon Jacob, Alexej Lebedjew - sunt accesibile. Mă minunam de faptul că este posibil a se cânta cu un astfel de instrument de suflat de alamă, aparent greoi, absolut solistic. Laurențiu Sima cânta pasaje dificile, rapide, cu o claritate și o agilitate debordantă: arpegii ascendente și descendente, game, figurații în șaisprezecimi, zburdau. Iar calitate sunetului în cantilene era una excelentă. Se percepea un fin vibrato pe încheierea frazei muzicale, un filaj bine controlat din buză, pe muștiucul tubei. Cadența la partea întâi, Allegro moderato, s-a distins prin frumusețea prelucrării temelor din Expoziție, prin salturile intervalice mari (sexte), triluri și datorită modulațiilor la omonima minoră. Admiram acele arpegii imitând cornul de vânătoare (Paganini - Capriciul op. 1 nr. 18, «Corrente», pentru vioară solo).
O altă uimire mi-a produs-o capacitatea de detașare și de "plutire" ritmico-melodică a cântului solistului, cu toate că registrul acestui instrument - bas prin excelență - nu depășește în zona înălțimilor un do central, în timp ce viorile, de exemplu, au posibilitate de a atinge în acut, sunetul re din octava a V-a). Desigur, orchestrația Concertului este una foarte atent concepută, menajând solistul. Publicul s-a bucurat de aceste sonorități pe care, de obicei, le asculta doar ca o culoare venită din ansamblul orchestral.
Pline de viață au sunat dialogurile dintre tubă și oboi în prima parte, Allegro moderato, a concertului de Jan Tegtmeyer. Accentele venite din tutti creau impresia de vervă.
În partea a II-a, Calmo, consonanțele și tempo-ul liniștit creau o atmosferă lipsită de frământări, însă fluența și pedalele aduceau suportul armonic pe care solistul etala melosul.
Finalul concertului, Menuet, se desfășura cu eleganță și noblețe. Unison-urile dintre tubă și unele compartimente alternau cu idei muzicale independente afirmate de solist. cât de frumos era conturată tema anacruzică prezentată cu elemente contrastante din punct de vedere al articulației (staccato-legato)! Acompaniamentul suna ca o sculptură finisată, din orice unghi ai privi-o.
Seara muzicală a continuat cu Serenada pentru flaut și orchestră, op. 25 de Ludwig van Beethoven / Sorin Petrescu, solist fiind Ion Bogdan Ștefănescu.
Lucrarea originală, a lui Beethoven, Serenada în re major pentru flaut, vioară și violă, compusă în anul 1801, are un caracter apropiat de muzica de salon a secolului al XVIII-lea, în opoziție cu muzica eroică ulterior scrisă de titanul de la Bonn. Serenada este în spiritul muzicii de divertisment a lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart. Însă, în tiparul de serenadă alcătuită din șase părți, Beethoven a introdus o inovație, înlocuind cel de al doilea Menuet cu un Scherzo (partea a cincea, Allegro scherzando e vivace). Totuși, în partea a doua, Andante, tema cu variațiuni este tratată într-un stil pur clasic (diferit de Variațiunile Diabelli, op. 120). Lucrarea cuprinde: I. Entrada, Allegro; II. Tempo ordinario d'un Menuetto - Trio I - Trio II; III. Molto Allegro; IV. Andante con Variazioni; V. Allegro Scherzando e vivace; VI. Adagio-Allegro, vivace e disinvolto-Presto.
Sorin Petrescu a orchestrat această Serenadă a lui Ludwig van Beethoven, ca pe o serenadă pentru flaut și orchestră de cameră. Printre motivele imboldului de a orchestra lucrarea beethoveniană, se află: "Strălucirea virtuoză a părții flautului se arată demnă de un rol solistic, într-o piesa concertantă"; "Scriitura instrumentelor cu coarde este neobișnuit de densă pe verticală, vizând necesități armonice peste capacitatea uzuală a unui cuplu vioară-violă"; "Alternanța, de sorginte barocă, a structurii concertino - ripieno este mai clar susținută de fragmentele tutti"; "Îmbogățirea repertoriului flautistic cu o lucrare concertantă clasică" [7].
Ion Bogdan Ștefănescu este un muzician desăvârșit. L-am apreciat în mai multe calități: solist, instrumentist - solist la partida de flaut a Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijor, conducător al unor formații de muzică de cameră și, nu în ultimul rând, de mentor al unor studenți ai Universități Naționale de Muzică din București.
Lucrarea urmează modelul marilor serenade ale lui Mozart. Termenul serenadă nu era neapărat asociat cu o piesă interpretată seara și îndreptată către un iubit. Serenade erau piese scrise pentru anumite ocazii, adesea interpretate în aer liber. Serenada op. 25 se deschide și se încheie cu mișcări rapide, care înglobează cel puțin o mișcare lentă, amestecată cu menuete.
Ascultam dincolo de sincronizarea perfecta a solistului cu orchestra (telepatică), frumusețea sunetului emis de Ion Bogdan Ștefănescu.
În Entrada, un motiv construit pe acordul tonicii desfășurat, conținând formula ritmică de dactil se strecura ca un pârâiaș de munte printre pietre, cu sclipiri ici-colo, la ciocnirea apei, la cotiturile arpegiilor frânte, pe care flautul cu o staccatură zglobie le străbătea în mare viteză, Multe repetiții ale aceluiași material îți "săpau" în memoria recentă.
Intervențiile solistice ale concertmaistrului Natalia Pancec în Trio-ul din primul Menuet au avut tenta perlaturii mozartiene, prin spiccato-ul aerat și bine dozat dinamic.
De altfel impresia de formație camerală era întărită și de momentele în care cântau doar șefii de partidele de viori, violă și violoncel, dialogând cu flautul solist.
Virtuozitatea și spiritul umoristic au dominat variațiunile din Andante. Apoi ritmul punctat din Allegro scherzando e vivace au înviorat discursul muzical spumos.
Vedeam gesturile dirijorului serii, Nicolae Moldoveanu, care utiliza o tehnică "la mână" (solicitând ansamblului orchestral un atac instantaneu, fără nici o întârziere - recul).
Exemplar și fermecător a fost momentul ce a precedat Presto-ul de încheiere a Serenadei, în care flautistul Ion Bogdan Ștefănescu, prin agogica sa distinsă și demonstrând încă o dată un simț estetic elevat, a scos în evidență echilibrul și farmecul acestei muzici ce creează bună dispoziție.
După aplauze puternice, ca o surpriză, la finalul concertului, însuși compozitorul Jan Tegtmeyer a urcat pe scenă și a mulțumit solistului, dirijorului și interpreților, vorbind perfect românește. Publicul l-a ovaționat în cele două ipostaze: compozitor și auditor devotat.
După pauză, am ascultat Concertul nr. 2, în mi bemol major, pentru clarinet și orchestră, op. 74, J 118 de Carl Maria von Weber, solist Emil Vișenescu. Concertul a fost compus în anul 1811, având premiera la 25 decembrie 1813. Conține trei părți: 1. Allegro; II. Romanze, Andante con moto; 3. Alla Polacca.
Un salt intervalic descendent de trei octave, în incipit, declanșează marșul melodic al clarinetului solist. Împreună cu alte salturi mari, este stilistic al acestei mișcări.
Auzeam teme muzicale operistice cantabile, precum și pasaje de virtuozitate. Dialogurile cu flautul aduceau o anume spațialitate și coloristică fluxului muzical. În partea a doua, Romanze, melodia clarinetului avea o dinamică foarte expresivă, adesea mergând de la fortissimo la piano pe parcursul unei singure măsuri. Paradoxal, sonoritatea catifelată în dolce, nu suferea nici cea mai mică deteriorare din cauza emisiei sacadate în staccato. Emil Vișenescu este un maestru al timbralității clarinetului. Dincolo de stăpânirea planurilor dinamice interioare ale frazei muzicale, muzicianul reușește, cu o mare subtilitate, să modifice benefic timbrul. Iar performanța tehnicii sale instrumentale este una excepțională. Un șir de triluri sclipitoare ornamentau la un moment dat melodia, și alături de arpegiile extinse, toate rezonau cu stileme mozartiene. Acuratețea intonației în mersul cromatic descendent crea un clarobscur, de o manieră picturală, o distribuire a umbrelor sonore minunată.
Splendid au sunat și acele recitative operistice. Salturi uriașe erau realizate impecabil. Cornii susțineau o pedală asemenea unui ison psaltic. Ritmurile supra-punctate aduceau o mare suplețe.
Finalul Concertului este o piatră de încercare pentru orice clarinetist. Idei muzicale cu formule sincopate încântătoare, alternau cu pasaje rapide, solicitante ce sporesc aspectul de virtuozitate. Temele erau urmate de variațiuni briliante, cântate cu mare velocitate de către solist.
Acompaniamentul orchestral foarte îngrijit, a întregit senzația de muzică scenică, operistică.
Aplauze îndelungate și aprecierea colegilor de pe scena Ateneului au completat atmosfera plină de bucurie, creată de această interpretare a unei capodopere instrumentale.
În încheierea serii muzicale de la sala Ateneului Român, am ascultat și un concert dedicat unui instrument cu coarde: Variațiuni pe o temă rococo pentru violoncel și orchestră, op. 33, TH. 57 de Piotr Ilici Ceaikovski, solist Constantin Borodin.
Am ascultat un solist tânăr, în plină evoluție artistică, interpretând o lucrare dificilă din repertoriul pentru violoncel, compusă între 1876 și 1877 și dedicată lui Wilhelm Fitzenhagen, Măiestria lui P.I. Ceaikovski în tehnica variațională a lucrării constă și în atașarea unei codetta la sfârșitul temei, de care este legată la rândul ei o extensie cvasi-cadențială.
În Moderato semplice, cu o temă în stil Mozart, solistul dialoga cu diferitele instrumente ale orchestrei, într-un chip plin de sensibilitate. Lucrarea are opt variațiuni, afară de temă și Codă. Într-o variațiune, figurațiile violoncelului împodobeau tema cântată de flaut. Alteori se întrecea cu oboiul. Cadența solistică a dat posibilitate solistului să-și etaleze nivelul ridicat al tehnicii violoncelistice: lanțuri de triluri, pasaje în spiccato, acorduri, bariolaje și arpegii ascendente până la capătul tastierei, încheiate cu un flageolet precum și acorduri arpegiate în pizzicato. Foarte calitativă a fost afirmată tema în tempo lent, în dialog cu flautul. La un moment dat. orchestra acompania violoncelul solist doar în pizzicato, instrumentiștii punându-și arcușurile pe pupitru.
Constantin Borodin a cântat la bis O parte lentă din Suita solo în do major de Johann Sebastian Bach.
Se cunosc câteva aranjamente ale acestor variațiuni, scrise pentru contrabas, violă ori flugelhorn.
Filarmonica Georg Enescu se poate mândri cu asemenea artiști - instrumentiști de mare clasă.
NOTE
[1] Dirijorul și organistul Nicolae Moldoveanu a studiat inițial vioara și pianul. După ce a plecat în Elveția, a studiat dirijatul cu Wilfried Boettcher, Horst Stein, Ralf Weikert și Antal Dorati la Musikhochschule din Zürich, Basel și Berna. În paralel, a studiat orga la Conservatorul din Leipzig. S-a perfecționat la cursuri de măiestrie cu Lothar Zagrosek și Sergiu Celibidache. La Royal Academy of Music din Londra a studiat cu Colin Metters, George Hurst și Sir Colin Davis. După absolvire, i-a fost decernat premiul Edwin Samuel Dove - pentru merite deosebite și Premiul Ricordi - pentru dirijat. În 1994 Nicolae Moldoveanu a fost numit Arts Council Young Conductor la orchestrele din Bournemouth. În 1997 a fost ales asociat al Academiei Regale de Muzică. Din septembrie 2008, Nicolae Moldoveanu este dirijor principal la Filarmonica Transilvania din Cluj-Napoca. A colaborat cu ansambluri de prestigiu precum: Orchestra Filarmonică din Malaezia, Orchestra Operei Regale, Royal Philharmonic Orchestra, City of Birmingham Symphony Orchestra, BBC National Orchestra of Wales, English Chamber Orchestra, Scottish Chamber Orchestra, la Festivalul din Edinburgh, Ulster Orchestra și Tokyo Symphony Orchestra. În 1998, a fost numit Dirijor principal al Orchestrei English Sinfonia. În septembrie 2002 a devenit Dirijor asociat invitat al ansamblului London Mozart Players. Nicolae Moldoveanu dirijează și repertoriu de teatru liric (Teatro San Carlo din Neapole, Opera din Dallas, SUA, Welsh National Opera din Cardiff, Marea Britanie și Royal Opera House, din Londra.
[2] Compozitorul Jan Tegtmeyer s-a născut în 1981, la Herford, Germania. A studiat teorie muzicală și compoziție la Universitatea din Toronto și la Universitatea de Muzică din Viena. Piesele lui au fost interpretate pe scene din Germania, Polonia, Rusia, Canada, Austria, Slovacia, Italia, Bulgaria, Cehia și România. Jan Tegtmeyer s-a stabilit în prezent la Viena.
[3] Tubistul Laurențiu Sima este instrumentist al Filarmonicii George Enescu din anul 2001 în funcția de șef partidă (solo) tubă. A susținut concerte cu orchestra atât în țară, cât și în Germania, Austria, Spania, Italia, Grecia și Japonia. Este membru fondator al formațiilor camerale Athenaeum Brass Quintet și Romanian Brass, precum și al Orchestrei Uniunii Europene.
* În anul 1830, Wilhelm Wieprecht și Johann Gottfried Moritz din Berlin au brevetat tuba bas în Fa, cu cinci valve.
[4] Flautistul Ion Bogdan Ștefănescu este solist instrumentist al Filarmonicii George Enescu și al Filarmonicii Banatul din Timișoara. Este laureat al mai multor concursuri naționale și internaționale. Artistul este membru fondator al ansamblurilor Procontemporania și Profil și al ansamblurilor Barock Orchestra și Flaut Power. Este de asemenea, membru al Trioului Contraste și al Cvintetului de suflători George Enescu.
[5] Șef partidă clarinet în Orchestra Filarmonicii George Enescu, Emil Vișenescu are o prolifică activitate solistică și camerală, dar și dirijorală. Este membru al trio-ului Mozaic, al ansamblului Profil Simfonietta. Este un mare promotor al muzicii contemporane, numeroși compozitori dedicându-i lucrări: Adrian Iorgulescu, Sabin Pautza, Doina Rotaru, Felicia Donceanu, Carmen Cârneci, Diana Rotaru, Adrian Enescu, Octavian Nemescu, Nicolae Brânduș, Dan Dediu, Vasile Timiș și Șerban Nichifor. Activitatea sa didactică de la Universitatea Națională de Muzică din București este una de importanță crucială, în formarea clarinetiștilor.
[6] Violoncelistul Constantin Borodin a concertat alături de Orchestra de Cameră Alt-Hastedter Bremen, Orchestra de Cameră Radio România, Orchestra Națională de Tineret a Republicii Moldova, Filarmonica Dinu Lipatti și Filarmonica Ion Dumitrescu. A susținut recitaluri la Berlin, Strasbourg, Rutesheim, Reichenau an der Rax, Ochsenhausen, Berna, București, Sibiu și Chișinău. Traseul său academic include absolvirea Universității Naționale de Muzică București și masterul la Universitatea de Arte din Berlin.
[7] Petrescu, Sorin: Program de sală Filarmonica «George Enescu» 27 aprilie-7 mai 2025, pag. 5, 6.