E clar că am un dinte împotriva dramatizărilor în genere iar când vine vorba de Blecher înverșunarea împotriva lor se dublează. Cărțile lui Blecher sunt cărți de interior, de intimitate, cunoaștere de noapte, analiză psihologică, anamneze asupra unui om măcinat de boală, ceea ce nu se poate uita și trebuie neapărat luat în calcul. Cum să aduci interioritatea aceasta tenebroasă la lumină, pe scenă sau pe ecran? Având în față filmul lui Radu Jude Inimi cicatrizate (2016), care nu m-a convins (ca să nu spun mai mult; lectură pe ecran cu lungi fragmente reproduse, decupate din textul romanului, procedeu total necinematografic), mi-a venit greu să accept alt Blecher supus exteriorizării sadice, deoarece sadism e să zgândărești rănile unui năpăstuit de soartă. Astfel că am coborât șovăielnic spre sala mică a Euphorion-ului pentru a vedea spectacolul lui Tudor Lucanu cu Întâmplări în irealitatea imediată. Cu așa idei preconcepute nu e bine să vii la un spectacol. Aviz cârcotașilor de tot felul.
Dar spectacolul lui Tudor Lucanu (scenariu, regie, scenografie) nu este o dramatizare. Ar fi și greu. Cum să "dramatizezi" imposibilul? Incoerența? Un eseu? Niște gânduri halucinante despre existență? Harnicul critic literar Eugen Ionescu de atunci remarca la apariția romanului în 1936 că este o "carte esențial metafizică" fără subiect. Și atunci ce pui în scenă? Unde-i epicul? Și totuși, Tudor Lucanu s-a încumetat să dea o rezoluție scenică informului. Incipitul romanului e enunțat clar de actorul Cosmin Stănilă, tipul anemiat de boală, cu față lividă, așezat pe fotoliu în fața publicului: "Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu cine sunt, nici unde mă aflu". Frază-prag.
După această fixare în realitatea imediată, totul sare în irealitate onirică, delirantă. Mai mult chiar, jocul actorilor e pantomimic în proporție de 80%. Fantezii desprinse din mintea unui ins tânăr în criză de identitate care problematizează la interacțiunea cu lumea exterioară a ființelor și obiectelor din jurul său. Regizorul ne pune în față individul cu viața sa interioară. Atât și nimic mai mult. Lumea e un panopticum (amintit), o "roată a norocului" în care eroul debusolat alertează jocul cu figurile de ceară din colecția sa. Le incită să ia parte la experiența sa existențială. Joc halucinant, traumatic, oniric.
Propensiunea spre oniric nu cunoaște limite. Tudor Lucanu e un regizor plin de idei. Unele mai fanteziste decât altele. Unele mai excentrice decât altele. Nu-i vorbă, în contextul coșmaresc al viziunii scenice ele își găsesc rostul și argumentația logică, deși, aparent, totul pare ilogic. Dar mă întreb siderat: poți organiza haosul? (Numai politicienii de azi promit să stăpânească haosul politic, sporindu-l.) Realitatea noastră e "un coșmar nocturn" și, săltată din banalitatea cotidiană, Blecher + Lucanu ne pun în față "bizara aventură de a fi om" (N. Manolescu) a insului problematic. Evident și Lucanu, pentru că fantasmagoriile înfățișate sub formă de tablouri vivante vorbesc chiar de aventura cunoașterii de noapte în accepțiune creativă.
În succesiunea rapidă a acestor tablouri suprarealiste rezidă întreaga panoplie expresivă a reprezentărilor imagistice care dau energiile spectacolului. Tablourile-secvențe corespund alchimic fragmentarismului epic al scriiturii. Pentru impregnare vizuală sunt folosite rame aurite de diferite mărimi în care sunt încadrate grotesc figurile halucinante ale actanților. Oameni în halate albe, himere, cetățeni onorabili. Scălâmbăieli, hărțuiri, grimase, lupte pentru putere, pentru supraviețuire, pentru integrare în rândul normalității derutante. Astfel se pune în evidență fragilitatea ființei la intersectarea gravă cu luciditatea.
Fără o cunoaștere a problematicii cărții, spectacolul lui Tudor Lucanu poate părea o aiureală. De asemenea, empatizarea cu scrisul lui Blecher e obligatorie, concomitentă unei bune înțelegeri a mesajului încifrat într-un ritm atât de alert, aiuritor, da, încât totul pare un vertij. Actorii sunt folosiți până la epuizare, fără urme de sincope. Un spectacol bazat pe actori ca magmă clocotindă inepuizabilă. Apoi mai trebuie spus că am rămas uimit cât de multe elemente de decor au scos la iveală actorii în mica sală Euphorion a teatrului.
Regizorul e foarte atent la picturalitatea scenelor. El recreează "instalații vivante" (după propria-i mărturisire) desprinse din estetica autenticității și a combinației între cubism și 3D. Un impecabil de frumos lucrat "cal cubist", albastru, lucitor, apariție de vis, vine dinspre Franz Marc (Cal albastru) sau Calmodelul geometrizat, strălucind în plin orizont al misterului. El devine obiect de gâlceavă între naiadele norocului întruchipate de Cecilia Lucanu-Donat și Alexandra Tarce. Apariții fantomatice, diafane, locuite de neliniște și ambiții pentru putere și impunere. Costumate alternativ în vaporoase pânzeturi semitransparente (costumele excelente: Zsófia Gábor), ele stârnesc impulsurile sexuale ale insului aflat în permanentă expectativă față de aspectele vieții. Implicarea lui (Cosmin Stănilă e foarte bine ales) în mocirla vieții se face doar la final, când recunoaște monocord, neutru: "Mă zbat acum în realitate" și pare că recunoaște "Întotdeauna a fost așa."
Crearea cadrului oniric al visului se realizează prin decorul extrem expresiv cu obiecte însuflețite ca în filmul L'écume des jours / Spuma zilelor al lui Michel Gondry din 2013 după romanul lui Boris Vian, roman ce părea de neecranizat. Suntem în adevărată exploatare suprarealistă a subiectului. Filele cărții vieții, pe care o parcurge / trăiește eroul, sunt răsfoite singure; fotoliul se mișcă, din rafturile pline de cărți cade din senin câte o carte, planta ornamentală de interior vibrează prin frunzele sale, totul este animat, viu, frenetic. Dintr-un virtual acvariu al singurătății se desprinde în lină plutire prin aer un peștișor de aur alcătuit din inele metalice. Nălucirile avansează înspre apariții grosiere, izbitoare, neașteptate, precum halca de carne (recursul la carnalitate e asumat între obsesiile eroului) și așezarea pe patul de spital, în locul celui supus anamnezei, a cadavrului butaforic pe care Matei Rotaru (cu glas scăzut, îngînat) îl prohodește, apoi toți benchetuiesc cu farfurii și pahare cu băutură așezate peste corpul mortului. Imagine burlescă. Adevăruri din realitatea imediată contrase în imagism grotesc.
Tot în cheie parodică se insinuează dansul fetelor de la Căpâlna, căci în acest context oniric orice e posibil pentru a semnifica la nivelul cinismului. Un cinism crud al vieții trezit de luciditatea de gândire a împricinatului. Participă la vedenie și dese escaladări ale urâtului: subsuoara lui Radu Dogaru expusă ostentativ ca detaliu al unui tablou, cadavrul gol expus insistent în prim plan. Ca la spital, asistente medicale și brancardieri se adună într-o sală să vizioneze un film. Introducere în atmosfera epocii sau o ancorare a subiectului în mișcarea suprarealistă mondială? Și una și alta. Și ce vedem pe imaginile proiectate pe paravanele-ecran? Un chien andalou, cunoscutul film suprarealist din 1929, rod al colaborării timpurii dintre Bunuel și Dali, o predicție pentru irațional și oniric. Bazele stilistice, temporale și eseistice ale mizanscenei sunt puse ferm, fără dubii.
Limbajul nonverbal (cam 80%, am mai spus) e intersectat cu gâfâieli și onomatopee ciudate, dar și de vocea lui Radu Dogaru, care mi-a amintit de prestația lui din Cântece șamanice, după cum tot ansamblul construcției scenice mi-a amintit de Scene bizare după Urmuz (Teatrul de Vest Reșița, 2020, realizatoare Mihaela Panaite), altă punere în scenă după niște proze fără epic structurat, fără subiect. Actorii au făcut minuni. Au depus eforturi extraordinare pentru a imprima un dinamism ieșit din comun reprezentației. Atâta s-au zbătut săracii că trebuie să-i mai amintesc o dată în ordinea importanței personajelor, spre a le omagia efortul: Cosmin Stănilă, Radu Dogaru, Cecilia Lucanu-Donat, Alexandra Tarce, Matei Rotaru. La butoanele tehnice Doru Bodrea, Mădălina Mânzat, Andrei Mitran, Vasile Crăciun.
Și în final cade întrebarea: ce mai înseamnă azi dramatizările?
(Foto: Nicu Cherciu)