Montat la Teatrul Național din Cluj, la Sala Euphorion, spectacolul Întâmplări în irealitatea imediată reprezintă o experiență ce poate fi trăită și înțeleasă pe diferite niveluri, la fel ca materialul sursă. Regizorul scenarist Tudor Lucanu și-a asumat sarcina dificilă de a adapta pentru scenă un text complex, autobiografic și avangardist, cu multiple straturi stilistice și tematice, iar rezultatul rămâne pe măsura celebrului roman, ancorat atât în (i)realitatea naratorului, cât și în contextul socio-cultural de la momentul respectiv.
Prima cheie în care poate fi citită producția este cea estetică, care conturează atmosfera și generează emoții puternice. Chiar și pentru cei nefamiliarizați cu opera sau viața lui Blecher, vizionarea spectacolului garantează o călătorie printr-un univers vizual puternic, atent definit, potențat de un un altul sonor cel puțin la fel de meticulos. Totul ține de intenție, începând cu poziționarea spectatorilor în micuța sală: nu se află doar în fața scenei, ci și pe laterale, încojurând protagonistul, închizându-l în lumea sa instabilă și accentuând sentimentul de claustrofobie deopotrivă pentru el și pentru public.
În interiorul acestei bule, scenografia se dovedește impresionantă. Fundalul albastru cu nori și uși decupate amintește de The Truman Show și reflectă incertitudinea în privința realității "corecte", dar și incapacitatea de a evada dintr-o lume fabricată, în care protagoniștii nu dețin controlul. Peștele-dronă, asemănător cu un bibelou auriu, cărțile care cad din bibliotecă și copacul mișcător sunt toate elemente care trimit la o lume fantastică, lipsită de logică, iar masa servită la nuntă pe un cadavru relevă absurdul existențial. Costumele Zsófiei Gábor, eclerajul Mădălinei Mânzat și al lui Andrei Mitran, sonorizarea lui Vasile Crăciun și regia tehnică a lui Doru Bodrea ajută la conturarea acestei ambianțe excentrice.
Proiecția emblematicului scurtmetraj mut Un chien andalou / Câinele andaluz (r. Luis Buñuel și Salvador Dali), cu sunet realizat live de actori, anunță caracterul profund suprarealist al spectacolului. Referințele culturale nu se opresc aici. Una dintre cele mai memorabile secvențe este cea în care distribuția reconstituie pe viu și cu recuzită minimală unele dintre cele mai cunoscute picturi. Printre aceste tablouri vivante se numără Țipătul lui Edvard Munch, American Gothic al lui Grant Wood și Fiul omului al lui René Magritte.
Interpretarea actorilor se bazează preponderent pe corporalitate și gestualitate. Monologul din incipit și final, livrat cu impasibilitate de un protagonist static, imobilizat la pat (Cosmin Stănilă), se află în antiteză directă cu grotescul și dinamismul personajelor jucate de Radu Dogaru, Cecilia Lucanu-Donat, Matei Rotaru și Alexandra Tarce. Lipsite la rândul lor de identitate, ele îi populează visele lucide. Realitatea se fragmentează, lăsând loc pentru coșmaruri, dorințe și instincte primare: un joc al statuilor de ceară, atât de vii în neclintirea lor. Asemeni lui.
Întrebarea "Cine sunt eu?" devine astfel mereu bruiată de viziuni macabre sau scene burlești, pe care protagonistul nu le poate influența în mod direct, scene inspirate din experiențele lui Blecher din sanatorii sau de atrocitățile trăite de evrei până la acel moment și după - cartea a apărut în 1936, în plin avans politic al ideologiilor antisemite, dar el a murit în 1938, înainte ca atrocitățile să atingă apogeul.
Aceasta este, desigur, a doua cheie de înțelegere a spectacolului. Cea în care cunoașterea contextului mai larg în care a trăit Max Blecher este elementară pentru decodificarea simbolismului utilizat de echipa creativă. Anumite părți din decor precum imensa halcă de carne atârnată nu vor fi descifrate dacă nu cunoaștem istoria: în 1941 a avut loc Pogromul de la București, când evreii uciși de către legionari la abator au fost agățați în cârlig, într-un act de o cruzime inefabilă.
"În jurul meu se întindea maidanul plin de noroi... Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de mușchi, jupuită până la noroi" scria autorul în Întâmplări în irealitatea imediată. Așa că nu este de mirare că personajul piesei decide să se acopere cu mizeria pământului în timp ce în spatele lui cearșafurile albe devin roșii, într-o imagine memorabilă. Este un gest de acceptare a propriei condiții și a neputințelor speciei umane, de resemnare cu vicisitudinile sorții. O reîntoarcere asumată la origini, caracterizată de o luciditate aparte, de care doar un om care a suferit cumplit poate da dovadă.
(Foto: Nicu Cherciu)