The world is a horrible place - Pigen med nålen / The Girl with the Needle / Fata cu acul la Festivalul Filmului European, 2025

O muncitoare pierdută într-un oraș mare se luptă cu sărăcia și cu viața. Soțul i-a dispărut fără urmă în război, iar ea e pe punctul de a fi evacuată pentru că nu a plătit chiria. Apare o rază de speranță atunci când un director important manifestă un clar interes romantic pentru ea. Ceea ce părea însă să fie un basm al Cenușăresei scapă rapid de sub control. Pe deasupra, și soțul său revine brusc, însă nu mai este de recunoscut.

De aici încolo, tragedia o paște nu ca rezultat al vreunei acțiuni sau a unei alegeri, ci doar se desfășoară, dezarhivându-se treptat din jocul nesfârșit al iluziilor și ieșirii din dezamăgire, al muncii nesfârșite, care nici asta nu este garantată. Anxietatea nu există, nu pentru că groaza e absentă, ci tocmai pentru că are obiect. Orice progres al poveștii, orice etapă din viață, nu aduce altceva decât o dezamăgire: de la ceilalți, de la sine, de la umanitate în general. Crima, drogurile, sărăcia nu sunt flageluri, care ar putea fi reparate prin reforme sociale, ci sunt încrustate indelebil în cartea lumii.


Orașul, nedefinit, o metropolă destul de dezvoltată de altfel, rămâne un personaj colectiv nu sub forma mulțimilor, ci sub forma fețelor ghidate de regulile simple ale capitalismului. În oraș, oamenii nu sunt nici măcar răi, ci pur și simplu speriați pentru propria lor bunăstare, obsedați, ca și protagonista, de a supraviețui și a-și păstra bruma de interese.

Se remarcă estetica vizuală inspirată din expresionismul german, dezvoltat cam tot atunci când este plasată acțiunea acestui film, după Marele Război. Imaginea alb-negru extraordinar de percutantă, abundă în cadre filmate din poziții neobișnuite, contrastul puternic defamiliarizează peisajul urban, transformându-l într-un ciudat amestec de nerecunoscut. În același timp, o tehnică luată din impresionismul francez contemporan, anume supraimpresiuni ale chipurilor umane, le topește într-un melanj amorf, monstruos, pentru a da o expresie grafică a urâțeniei societății umane în ansamblul său, dincolo de individualitatea și frumusețea aparentă a fețelor particulare, oricare ar fi acestea.

Cinematic, stilul vizual are o perfecțiune absolută. Nu oferă nici un moment de respiro vizual, ci o serie continuă de cadre necruțătoare, surprinse într-o estetică compozițională atât de ascuțită încât simți cum ochii îți sunt amenințați. De altfel, revine ca leitmotiv imaginea unui iris care se contractă în fața șocului existențial, al hazardului răutăcios sau al răutății omenești.

În același timp, o puternică apăsare socială trimite personajele la limita prăpastiei. Între întâmplările care le rostogolesc din firavele căi ale respectabilității sociale și degradarea absolută nu se mai ridică nici o plasă de siguranță. Solidaritatea umană nu există, ci doar o rețea de oferte înșelătoare, care se demonstrează rapid lașe sau mercantile. Reluarea atmosferei de teroare personală, de sărăcie și lipsă de speranță din timpul Marelui Război nu se face din perspectiva comodă a prezentului post-industrial și bogat al Europei Occidentale, ci își propune să retrăiască din interior acele vremuri. Familia, celula care ar fi trebuit să ofere baza pentru rezistența femeilor rămase acasă și pentru consolarea răniților în război, nu este altceva decât o fragilă pânză de păianjen, care nu rezistă nici ispitelor, nici loviturilor, nici hazardului vieții.

Valorile nu sunt prăbușite, ci pur și simplu transformate în potemkinisme ale unei civilizații creștine. Dumnezeu nu există, însă și îngerii din aproapele au plecat de mult, fără să anunțe și fără să lase pe altcineva în loc.

Deși este povestit din perspectiva unei tinere sărace, povestea nu are o abordare bazat[ pe intersecționalitate. Nu vorbește nici despre exploatarea de clasă (bogații sunt la fel de oropsiți) sau de gen (bărbații înfruntă suplimentar și riscul războiului), ci despre demonismul general uman.

La rândul său, nici războiul nu este radical diferit. Deși responsabil din umbră pentru o bună parte de mizerie, acesta nu strică în mod fundamental relațiile, ci pur și simplu accelerează decăderea care era oricum înscrisă în societate. De aceea, el rămâne mai degrabă departe decât prezent în acțiune.

Distribuția este perfect calibrată pentru dramă. Protagonista (Vic Carmen Sonne, un rol echilibrat foarte atent, cu o mimică expresivă tocmai prin relaxarea improbabilă a mușchilor feței) este atent aleasă și perfect coafată pentru a inspira mai degrabă fragilitate decât gracilitate, mai degrabă milă decât empatie. Frumosul pare să fie fugit undeva departe, poate la țară, poate în străinătate. Chiar și puterea masculină sau de clasă se dovedește putredă, roasă pe dinăuntru nu de război, ci de implacabilele orânduiri nespuse ale clasei superioare.

La rândul lor, costumele și scenografia sunt atent confecționate, fără acea textură de nou sau de lucru bine făcut care grevează acceptarea credibilității multor filme de epocă. Camera focalizează în trecere asupra veșmintelor, pentru a arăta cât sunt de subțiri, de superficiale. Important: nu sunt zdrențăroase precum în realismul italian, pentru că subiectul nu este mizeria ca atare, în care te resemnezi ca societate, ci amenințarea sărăciei lucii, pânditul de după colțul aparențelor de solidaritate și respectabilitate socială.

Așadar, accentul acestei drame profunde, în care fiecare cadru doare, nu cade atât pe sărăcie, ci pe lipsa empatiei. Aceasta face, de fapt, ca lipsa materială să devină o suferință psihologică și spirituală. E drept, în final, apare o rază neașteptată de speranță, care însă nu e doar improbabilă, ci, în contextul neguros al filmului, apare aproape ca rău-prevestitoare.