Nostalgie insulară - L'île rouge la Festivalul Filmului European, 2025

L'île rouge / Insula roșie, 2023, de Robin Campillo, consemnează dubla poveste a unei duble ieșiri din minoratul kantian: din minoratul vârstei protagonistului (care, la zece ani, se desparte de copilărie, odată cu despărțirea de Insula Madagascar), ca și din minoratul politic al poporului malgaș, trezit din aservirea sa colonialistă față de Franța post-imperialistă și post-gaullistă, care își păstrează, inerțial, privilegiile și bazele militare în fosta colonie malgașă.

Acțiunea se petrece între 1970-1972, în incinta cărămizie, pudrată cu zgură, a unui avanpost militar francez, precum și în împrejurimile rurale ale bazei militare dotate cu școală, catedrală, piscină și spații de recreere.


Deși devenit independent pe cale pașnică, încă din 1960, în urma unui protocol bilateral încheiat cu Franța, dar și a unor revolte populare înăbușite în sânge, în 1947, Madagascar se află în continuare în mâini franceze, pretins protectoare.

Educația publică se face în limba pe care europenii ar numi-o, admirativ, "a lui Molière", dar care, pentru aserviți, este doar limba ocupantului. Religia catolică este strictă, fiind insuflată prin practici nu doar rasial discriminatorii, ci și barbar păgâne, constând în utilizarea unor tehnici religioase de alungare a pretinsei vrăjitorii băștinașe, căreia îi mai cad uneori victime militarii francezi îndrăgostiți. Unul dintre aceștia este supus unei practici de exorcizare, atunci când, părăsit de soția europeană, întoarsă în patrie, alege să se consoleze cu o localnică, până în punctul de a se gândi la o nouă căsătorie, mixtă sub raport rasial, de neconceput de conservatoarea comunitate franceză.

Satul colonial este compus dintr-un ciorchine de vile cochete, învecinate, populate de familii coloniale nomade, compozite și numeroase, în care soțiile sunt doar mame, puse pe făcut mulți copii (câte unul în fiecare colonie) iar tații sunt militari implicați în sprijinirea guvernului marionetă, grijuliu cu menținerea propriei puteri, prin reprimarea armată a revoltelor care se tot înmulțesc. Sunt familii burgheze care, deși ar avea toate motivele să fie fericite și chiar se pretind astfel, dedicându-și timpul meselor rotunde, în aer liber, printre tufe de azalee și bouganvilee, precum și amplelor exerciții de socializare cu vecinii deveniți prieteni de continuă petrecere și de avansuri extraconjugale, sunt doar în aparență încântate de propria existență privilegiată.

Despre membrii acestor microsocietăți franceze, micul Thomas află în curând că toți ascund taine și secrete incomode. O înțelege imediat, cu puterea observației exersată prin cultul față de personajul de benzi desenate, Fantomette. Copilul se bucură de prietenia unei fetițe asiatice, care îi invidiază pe congenerii ei, orfani, pentru că, în felul acesta, ei primesc compasiunea tuturor celor din jur. Incursiunile de spionaj ale puștilor se fac cu bicicletele, de-a lungul unor ulițe prăfuite, neasfaltate, unde câte un Renault de epocă adastă în fața curților toropite, sau printre pâlcuri de bambus, pe plaje întinse, cu apă diamantină și vegetații luxuriante. Animalele de companie ale celor mici sunt puii de crocodil. Ceea ce fac copiii, în periplurile lor, mereu neastâmpărate, este să spioneze viața amoroasă a celor din jur - adolescenți și adulți, deopotrivă- de ca și cum ar privi o menajerie neînțeleasă, practicantă a unor ritualuri stranii, întrezărite printre gratiile unor cuști de grădină zoologică.

În tot acest timp, cei doi prieteni împărtășesc cultul comun pentru Fantomette și se ascund ca șopârlele, prin toate ungherele. Clipa despărțirii de acest miraj exotic sosește prea devreme, odată cu obligația francezilor de a evacua insula. Bagajul este făcut, casele sunt golite, prada este încărcată spre a fi mutată în Franța. Niciun francez nu părăsește insula fără nelipsita masă de aragonit (piatră semiprețioasă care, secționată, reproduce în oglindă peisajul insular, la fel de hăcuit de cotropitori). Thomas refuză să se fotografieze, în propria familie, pentru că fotografiile de grup sunt ale unui final pe care el nu și-l dorește atins. Este, totodată, finalul propriei copilării, spre care aleargă entuziast poporul malgaș, pe acordurile melodiei Mahaleo (libertate).

Pe ruinele experienței franceze, se instalează adolescentul popor malgaș, definitiv eliberat, pregătit, de acum, să înfrunte toate provocările noii sale vârste politice. Ceea ce e un sfârșit pentru unii devine nou început, în altă cheie, pentru alții.

Identificarea regizorală cu soarta poporului malgaș se face prin intermediul copilăriei comune, deși trăirea franceză este una nostalgică și, din acest motiv, opusă privirii încrezătoare, îndreptată spre viitor, a băștinașilor. Este drept că nostalgia cineastă, autobiografică, este de factură insulară, iar nu colonială, precum cea a dominatorului părinte al protagonistului Thomas. Regizorul spune povestea clasică a băiatului care, ca orice copil, visează la propria insulă tainică. Filmul reconstituie, deci, atmosfera unui paradis insular pierdut, nu pe cea a unei foste perle de coroană. Coloana sonoră, semnată de Arnaud Rebotini, contribuie la reconstituirea trecutului, incluzând acorduri investigaționale care amintesc de coloana sonoră a filmului Erin Brockovich, 2000, semnată de Thomas Newman.