Sarea în bucate - Kraliçe Lear / Queen Lear la Festivalul Filmului European, 2025

Documentarul Kraliçe Lear / Queen Lear / Regina Lear, din 2019, al regizoarei Pelin Esmer, este un film despre importanța teatrului și forța transformatoare a artei scenice. Mai mult decât filmul, teatrul pare să fie adevărata sare în bucate a sociabilității cu care este înzestrată firea umană (confirm intuiția, constatând că sala de film, plină de public foșnitor de pungi, cauzează mizantropie).

O itinerantă echipă de actrițe neprofesioniste, din mediul profund rural, se pune în mișcare pe drumurile riscante ale Turciei, pentru a grupa comunități sătești în jurul unei reprezentații teatrale ce pornește de la povestea shakespeareană, fără a se rezuma la aceasta, ci permițând contaminarea narativă cu oricare istorii de viață ale oamenilor întâlniți în cale. Scopul exercițiului peripatetic nu este cultural, nici didactic, ci social și de reconstituire a originilor ancestrale ale teatrului. Nimic din nevoia de a aduce cultura înaltă maselor ignorante și nici vreo pretenție de acuratețe sau de dicție în interpretarea unui asemenea text, singurul imperativ fiind trăirea autentică.


Exercițiul chestionează nevoia omului de a se exprima pe sine, prin intermediul unei povești rostite de el însuși și printr-un rol jucat în fața unui auditoriu, oricare, atâta timp cât gestul artistic se consumă în solemnitatea unui act care transcende cotidianul, aducându-l pe protagonist mai aproape de zei.

Textul este lipsit de pretenții, povestea însăși fiind mult simplificată, bazată pe improvizație și oferind doar plăcerea jocului, a privitului scenei și a legăturii interumane care se țese în jurul "scândurii" scenice, pornind de la un cadru social diferit de cel al robotirii rurale pe câmp, la animale, pe platoul pășunilor sau în gospodăriile încropite pentru minima supraviețuire. În zonele rurale, sociabilitatea se naște doar în jurul muncii și a nevoilor primare ale bătăturii, menținând relații minimale cu autoritățile și, din cauza drumurilor impracticabile, cu lumea. Oricât de schematică, piesa de teatru sosește cu ambiții completatoare și restitutive, oferind oamenilor un cu totul alt fel de interacțiune, sărbătorească, ca și de fericită comuniune publică.

Rolul regelui este interpretat de o femeie. Pe lângă cele trei fiice, tot femei reconvertite, artistic, de la sapă, sunt cooptați pe scenă, în familia regală, și alți amatori de artă teatrală, membri ai comunităților locale întâlnite pe drum, inclusiv bărbați distribuiți, cu batic, în rol de surori. Chiar și la nivel amatoristic, intrarea în pielea actorului este un prilej de introspecție personală, fiecare protagonistă chestionându-și destinul, rostul pe lume și rolul de gen exersat până la momentul îmbrățișării carierei de actriță a trupei itinerante. Actoria oferă noi perspective existențiale, atât sub raport geografic (prin simplul prilej al plecării de acasă, din propriul sat), cât și antropologic (prin vizitarea curioasă a obiceiurilor altora) sau social (prin strângerea comunităților în jurul scenei improvizate în piețele publice ale satelor sau, uneori, în teatrele antice rămase pe teritoriul Turciei). Relațiile cu partenerii și cu propriii copii, plecați deja pe drumul vieții lor, sunt puse, și ele, într-o nouă lumină. În final, întrebările universale cu privire la moarte îngândurează cugetul protagonistelor, care beneficiază, în sfârșit, de timpul necesar cercetării acestor mistere.

Shakespeare în Turcia este jucat de oameni obișnuiți, în teatre antice sau pe vârful muntelui. Jocul este mereu însoțit de o petrecere locală, cu mâncare multicoloră și muzică tradițională, ceea ce demonstrează butada că lumea întreagă poate deveni o scenă, chiar și când nu este una.

Peisajele aride ale Munților Taurus, ca și oamenii comunităților, în special femeile și mai ales vârstnicele, mi-au amintit de Dobrogea natală și verile copilăriei, la țară, petrecută în casa din margine de sat a bunicilor, unde vecinii erau turci și tătari. Acele femei, cu părul legat precum odaliscele din tablourile lui Iosif Iser, nu vorbeau deloc românește sau vorbeau cu atât mai bine limba română cu cât erau mai tinere, astfel că bătrâna turcoaică, veșnic încârligată deasupra sapei de îngrijit grădina de legume, era o prezență cu atât mai stranie în ochii noștri, de copii, cu cât nici nu înțelegeam ce striga către noi, atunci când, luându-ne drăcește la întrecerea în prostii, o maimuțăream obraznic, cu mintea necoaptă de atunci. Imediat după 1990, mergând cu mașina către Istanbul, am avut ocazia de a constata cât de mult se asemănau satele traversate cu cele dobrogene, la fel cum am mai văzut-o, apoi, și în filmele regizorului Nuri Bilge Ceylan.

Documentarul regizoarei Pelin Esmer mi-a reamintit peisajul copilăriei și chiar pe cel al maturității, când am descoperit ariditatea dealurilor de la Adamclisi și frumusețea pădurilor acestora. Ca un somon, doar în Dobrogea m-aș muta, vreodată, la țară, și poate în Turcia, în satul Arslanköy din Asia (o spun în chip consolator, pentru femeia care se plângea că nu îți poți alege locul nașterii, caz în care și-ar fi dorit să fie europeană).