Reminiscențe din perioada sovietică târzie - Arma supremă la Festivalul Filmului European, 2025

Probabil că unii dintre dumneavoastră își mai amintesc controversele despre flacăra violet. Un misterios fenomen paranormal care a apărut în urmă cu un deceniu într-un context politic legat de unul dintre foștii președinți ai României, despre care mulți credeau că este responsabil pentru declinul și prăbușirea neamului.

Deși mulți râdeau atunci, și încă mai râd de acest tip de gândire, se pare că era o manifestare a unui fenomen mai amplu care se desfășura, și care poate încă se mai desfășoară, în legătură cu cercetări underground ale paranormalului. Deși implică adesea mijloace care se declară științifice, aceste metode se țin departe de orice măsurătoare serioasă.


Documentarul realizat de producătorul moldovean Dragoș Turea își propune însă, cu mintea cât se poate de deschisă, să le exploreze la ele acasă, anume în fostul spațiu sovietic, care îi este accesibil ca vorbitor de limbă rusă.

În plină cursă a înarmărilor din anii '60 și '70, se pare că sovieticii, depășiți economic, științific și militar de occidentali, căutau cu disperare metode alternative pentru a-și conserva relevanța pe plan mondial. Sub aparența unei întregi iconografii științifice (halate albe și ochelari cu rame groase, titluri științifice care nu însemnau nimic, gadget-uri electrice care făceau minuni, etc.) aceștia au popularizat inițiative de cercetare a paranormalului, care, însă, s-au evaporat în ruine după prăbușirea URSS. Doar că aceste idei au prins într-o subcultură încă vie, care subzistă încăpățânat.

Cercetarea începe cu Dragoș mergând într-un parc post-apocaliptic, intrând într-o clădire părăsită din beton, în cunoscutul stil brutalist sovietic, unde găsește tot felul de publicații părăsite prin molozul răspândit în încăperile cu geamuri sparte, alături de eprubete acoperite de praf gros și pânze de păianjen.

Povestea este construită ca un thriller detectivistic, în care Dragoș Turea pătrunde într-o lume ascunsă, ocultă, pentru a devoala opiniei publice o serie de inițiați care se cred atotputernici. Bineînțeles, atunci când vedem penuria materială în care aceștia se zbat, lipsa de recunoaștere, suntem tentați să credem că totul nu este decât o farsă, ceea ce însă ar fi greșit.

Fundalul căutărilor este Ucraina răvășită de războiul împotriva agresorului rus. Chiar dacă nu insistă asupra acestei situații grave cu care se confruntă țara vecină, imaginile clădirilor distruse, ale drumurilor amenințate de bombe sau ale parcurilor peste care planează moartea, anunțată de o sirenă de apărare anti-aeriană, adaugă o dimensiune tragică acestor căutări în contra-cultură.

Căci vedem o lume post-sovietică care și-a întors o parte din resentimente nu doar în invazii interne, cât și în continuarea unor proiecte războinice care par să fi murit pe drum, extenuate ori de lipsa finanțării cercetării științifice fundamentale, ori, mai probabil, de lipsa obținerii unor rezultate notabile. De altfel, adevărații agresori bolșevici au învățat să utilizeze armele post-adevărului și ale războiului algoritmic cu mult mai multă eficiență pentru a modifica gândurile și comportamentele democrațiilor.

Chiar dacă tendința naturală este aceea de a categorisi aceste eforturi drept rătăciri intelectuale sau reminiscențe nostalgice ale unei ere revolute a înarmărilor disperate, probabil că o formă de scepticism moderat este cea mai bună formulă de răspuns. Pe de o parte, știm că știința modernă nu a evoluat prin revelații absolute, ci prin verificarea, demontarea, falsificarea ideilor propuse de diverși savanți. Un element important aici este repetabilitatea obiectivă a experimentelor.

Ceea ce documentarul ține să facă este tocmai această punere la încercare a teoriilor ce se pretind științifice, de testare în condiții independente a jucăriilor metalice lucioase care fac obiectul căutării. Poate pentru a câștiga încrederea interlocutorilor, timizi în fața camerei de luat vederi, sau doar pentru a-și face documentarul mai palpitant pentru căutătorii de inedit, Turea ne arată o singură față a monezii. Nu aș zice că asta face filmul șchiop neapărat, pentru că nu ai neapărată nevoie de demontarea acestor teorii, însă cred că ar fi fost bine dacă scotea tonul documentarului din zona puțin conspiraționistă, ocultă, în care l-a plasat din rațiuni de marketing, că tot este la modă această scuză.

În concluzie, Arma secretă are marele merit de a scoate la lumină o sectă contemporană, cu rădăcini în perioada sovietică. Mai mult decât atât, luminează o întreagă hibridizare mistică a cercetării științifice, totul într-un ton empatic și echilibrat. Asta face vizionarea unui asemenea documentar relevant nu doar pentru ceea ce se întâmplă foarte aproape de bula noastră de care nu suntem adesea conștienți, cât și un model de depășire a prejudecăților.