Floarea-soarelui - Akiplėša / Toxic la Festivalul Filmului European, 2025

Fete frumoase pe fundal de igrasie ies în evidență printr-un simț al compoziției vizuale care nu doar că e acolo, dar pare chiar deliberat. Cadrele au o coerență cromatică și o geometrie care rareori se lasă pradă hazardului. Murdare și, tocmai de aceea, straniu de pure. Adolescența e fie idealizată, fie demonizată. Akiplėša / Toxic, regizat de Saulė Bliuvaitė, are curajul să o privească drept ceea ce este cel mai adesea: o zonă gri, difuză, un amestec precar de speranță și degradare. Fără să urle și fără să îmbrace cinic superficialul în ironie, Akiplėša / Toxic e ca o rană infectată pe care o ții minte tocmai pentru că a durut într-un mod pe care nu l-ai înțeles.

Filmul începe ca o variantă rurală, vag muribundă, a unui "coming of age" în care o adolescentă e deportată la bunici, undeva într-un sat suspendat între anii '90 și un vis urât cu Miss Lituania. Acolo, printre grădini rău crescute și mobilă veche, bunica o îndemnată pe Marija (Vesta Matulyte) să se "împrietenească cu copiii de acolo". Ce urmează e un o prietenie cu o fată mult prea "coaptă" pentru vârsta ei și o integrare în gașca unor puștoaice care pot oricând vira spre trafic de minore fără să-ți dai seama unde s-a rupt firul.


Și totuși, în ciuda materialului narativ de-a dreptul exploziv, filmul nu merge pe mână gravitas-ului. Ba chiar pare să-și saboteze, conștient, potențialul de dramă socială apăsătoare. În loc de teză, propune stare. N-are complexele realismului moralist, dar nici orgoliul de a crede că face artă cu A mare. Se joacă: cu fetele, cu inocența lor murdară, cu o lume în care modelingul coexistă perfect cu mirosul de mucegai și viermii.

În cheie simbolică, intriga e așa: Marija, o adolescentă șchioapă este trimisă la bunica ei, într-o comunitate uitată de timp, unde își face prietene. Fetele par suspendate între copilărie și prostituție, o proiecție a feminității formate în lipsă de repere și de afecțiune, dar hiperconștientă de trup, de imagine, de performativitatea existenței feminine. Se apropie de Kristina (Ieva Rupeikaite), o fată prea frumoasă pentru lumea în care trăiește și prea puțin lucidă pentru a mai putea spera la salvare. Împreună, cele două merg la o școală de modeling, inserție care frizează neverosimilul, dar care, în contextul filmului, funcționează tocmai pentru că nu e tratată cu solemnitate. Akiplėša / Toxic știe că lumea pe care o portretizează e nu foarte departe de absurd și tocmai această conștiință îl face credibil. Cadrele pendulează între tandrețea latentă și grotescul insidios, strecurând neliniște.

Undeva în fundal, tatăl Kristinei, un om blazat, client fidel al barului local, cu aspirații neformulate și o lipsă dureroasă de instrumente afective, o încurajează pe fiica lui să "iasă" din lumea asta, dar nu înțelege că fără ghidaj, fuga se transformă în rătăcire. Un portret subtil al masculinității eșuate, care vrea să facă binele, dar reușește doar să-l amâne.

E foarte greu să creezi acele cadre "de umplutură" în care nu se întâmplă nimic și totuși se construiește totul: o atmosferă, o tensiune, o identitate. E un film al detaliilor banale care, împreună, construiesc o lume recognoscibilă și insuportabilă. Nu e despre ce se întâmplă, ci despre ce n-a apucat să se întâmple. Despre fetele care ar fi putut fi altceva dacă lumea nu era deja ruginită în jurul lor. E o fantasmă pe fundal de igrasie. Akiplėša / Toxic reușește să se joace serios cu Nimicul. Între o cameră cu igrasie, o fustă prea scurtă și o tăcere apăsătoare se naște un univers. Un univers în care naivitatea nu mai este salvatoare, ci toxică, și totuși singura formă de adevăr pe care fetele o pot accesa. Și poate că de aici vine și farmecul lui: din refuzul de a se lua prea în serios într-o lume care îți cere să fii ori victimă, ori produs. Akiplėša / Toxic e ambele. Și ceva în plus.