Aparent sau aparențe?- Odrešitev za začetnike / Family Therapy la Festivalul Filmului European, 2025

Nu e greu de văzut că Lenz face cu ochiul lui Östlund și altor maeștri ai eat the rich cinema-ului: sarcasmul e prezent, o critică a clasei superioare, a privilegiilor moștenite și a alienării deghizate în civil. Ironia e acolo, dar nu întotdeauna bine calibrată: pe alocuri, gustul devine previzibil, retorica deja cunoscută. Acel amestec de ironie și disperare burgheză a fost rumegat de prea multe ori în ultimii ani, iar Odrešitev za začetnike / Family Therapy, cel mai recent film al regizorului austriac Markus Lenz, pare uneori să repete formula fără să o reînnoiască cu adevărat.

Se deschide cu un incipit în slow-motion care pare să tragă aer adânc înaintea unei plonjări lente într-un abis domestic. Filmul se înnoadă subtil în timp ce banalul cotidian se transformă în terenul unei satire sociale. Există o lentoare asumată care, în unele momente, devine un obstacol. Intriga pare doar un pretext, iar simplitatea subiectului nu e mereu suficient de densă emoțional ca să mențină tensiunea. Cu toate acestea, filmul nu devine niciodată plat, datorită micilor detalii incrustate: tot felul de gesturi mici, obiecte cu sens insinuat, tăceri care aproape spun ceva. Cu o tentativă de sfidare a unui sistem, a unei ordini sociale, care însă se întoarce în oglindă, protagoniștii sunt ei înșiși sfidați de sistemul pe care par că vor să-l conteste. Fără hărțuială vizuală, fără cruzime, fără îndrăzneală Odrešitev za začetnike / Family Therapy se îndreaptă către un Östlund decafeinizat. Filmul râde de elite, dar cu politețe.


Lenz urmărește o familie aparent obișnuită, prinsă în dinamica aparent banală a vieții de zi cu zi. Dar ceea ce face specială această incursiune în spațiul domestic nu e subiectul în sine, ci modul în care el este tratat: cu sarcasm fin, cu o ironie care mustește sub suprafața gesturilor mărunte, cu un simț acut al detaliului care transformă rutina în spectacol. Ceea ce urmează e o coregrafie de gesturi, o mică simfonie de neînțelegeri bine plasate, unde fiecare membru al familiei: mamă, tată, fiică, fiu, câine, își joacă rolul în ritualul destrămării. Relațiile se împletesc și "înfloresc", dar în același timp se strivesc între ele. Convins că are ceva de spus despre familie, clasă socială, intimitate, sfidare, capitalism, și încă vreo două-trei lucruri despre tăcerea post-modernă regizată la bisturiu, filmul se îmbibă în muzică minimalistă, "densă în semnificații". E o atmosferă bine lucrată, cu acel aer de "vibe european".

În același timp, Odrešitev za začetnike / Family Therapy pare un film care fuge de propriul climax. Narațiunea se tot lungește, așteptând o explozie care nu mai vine, într-un crescendo fără deșertăciune. Evenimentele se întâmplă (o ceartă, o dispariție, un dans ciudat la lumina unei veioze), dar nimic nu explodează cu adevărat. Finalul, un fel de anti-strigăt, o sfidare care nu are destinatar, ridică întrebarea: dacă toți sunt victime, cine mai e vinovat? Sau altfel spus: dacă toți sunt sfidați, cine mai e de sfidat?