Bucureștiul este o Capitală unde muzica acaparează tot mai mulți oameni, iar Filarmonica George Enescu, prin stagiunea sa simfonică este mereu la înălțime.
Am audiat o seară de muzică foarte frumoasă, care a îmbinat două lucrări aparent opuse, dacă ne gândim la notorietatea compozitorilor și la apetitul spectatorului îndreptat spre un concert solistic, antitetic cu o operă în concert. Spre surprinderea mea, interesul publicului a fost unul constant, de-a lungul întregului concert de la sala Ateneului, iar aplauzele au adeverit gândul meu, desigur și datorită interpreților care prin prestați alor de înalt nivel artistic au transmis frumusețea opusurilor.
În deschidere, pianistul Daniel Ciobanu a cântat Concertul nr. 2, în do minor, pentru pian și orchestră, op. 18 de Serghei Rahmaninov. Temperament vulcanic, solistul s-a avântat în vârtejul fluidului sonor romantic, creând momente sublime.
Compus la începutul secolului al XX-lea, Concertul nr. 2, pentru pian și orchestră în do minor, op. 18 de Serghei Rahmaninov este una dintre cele mai îndrăgite lucrări ale pianisticii mondiale. A fost scris după o perioadă de depresie, ce a urmat eșecului premierei Simfoniei nr. 1, și a fost dedicat neurologului Nikolai Dahl, pe care l-a vizitat zilnic din ianuarie până în aprilie 1900. Premiera Concertului nr. 2 a avut loc la 9 noiembrie 1901, înregistrând un mare succes. O muzică de un stil grandios, când tumultuos și incandescent, când de o claritate împrumutată din aerul înghețat al Siberiei. Predominanța melodiei, precum și armoniile de sorginte romantică răzbat și în acest al doilea concert pentru pian (dintre cele patru scrise).
Concertul este alcătuit din trei părți: I. Moderato; II. Adagio sostenuto-Più animato-Tempo I; III. Allegro scherzando.
Ceea ce face ca arta sunetelor să fie printre cele mai vii este temporalitatea, faptul că există o succesiune de evenimente ireversibile, precum în viață, dar cu atât mai incitantă. Iar Daniel Ciobanu știe să plutească pe crestele valurilor într-un chip mirobolant, spre un mal pitoresc, până la extaz. Acele unduiri agogice (accelerando-ritenuto-accelerando-ritenuto) prin agogica mlădioasă - aduceau grație și eleganță, scânteieri și năluciri fantastice. Timpul artistic nu coincide cu cel astronomic. Interpretul poate dilata sau comprima timpii dintr-o măsură a partiturii. Și acest lucru coincide cu viața umană. Subiectiv, sunt ani care par mai lungi, alții mai condensați.
Acele acorduri grele care introduc o atmosferă dramatică, par o încetinire a desfășurării muzicii, pentru ca în momentul afirmării temei, inițial de către instrumentele cu corzi, apoi reluate de pian, totul să repornească firesc. După enunțarea primei teme lungi, auzeam o tranziție rapidă și virtuoză a figurației pianistice piu mosso care conducea la o scurtă serie de cadențe autentice, însoțite atât de un crescendo, cât și de un accelerando. Frumos a sunat și tema secundă adusă de pian, prezentată apoi de suflători (solo-urile de clarinet și corn, precum și dialogul lor au excelat). Dezvoltarea continuă cu motive din temele anterioare, culminând spre o secțiune più vivo. Priveam cum Daniel Ciobanu, pur-și-simplu, uza de mișcări instrumentale ample (acorduri în ambele mâini), ce păreau o gimnastică, însă efectul sonor era pe măsura efortului. În timp ce orchestra reafirma prima temă, pianul, care cu altă ocazie avea un rol de acompaniament, cânta tema de marș care fusese prezentată pe jumătate în dezvoltare. Un pasaj cromatic descendent se îndrepta treptat spre un acord al pianului solo în pianississimo.
În partea a doua, Adagio sostenuto, flautul iniția tema, cornii sunau sublim, iar intrarea pianului cu acele arpegii reluate confereau o atmosferă plină de emoție, o anume căldură sufletească intraductibilă. Fraze arcuite cu o suspendare prin fermată (prelungire ușoară a duratei, ca o despărțire cu regret) te învălurau sonor. Agogica romantică flexibilă a solo-ului de flaut, și maniera în care orchestra cânta cursiv (legato) impresionau. Suspinele violoncelului, firul melodic cântat de viorile prime erau urmate de o stingere - din ce în ce - în finalul părții mediane a Concertului. O tăcere de câteva secunde, însă nicidecum un vid afectiv, din contră, un sentiment de mulțumire s-a așternut.
Frumusețea acestei părți a Concertului a inspirat pe mai mulți muzicieni. Balada All by Myself (1975) a lui Eric Carmen se bazează pe o temă din această a doua parte. Iar violonistul austriac Fritz Kreisler a transcris tema pentru vioară și pian, intitulând-o Preghiera / Rugăciunea (1940).
După momentul amintind de evanescență, a urmat Finalul, Allegro scherzando. Solistul serii de la sala Ateneului Român, Daniel Ciobanu, acompaniat cu înflăcărare de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată cu o dăruire admirabilă de Quentin Hindley, a impresionat publicul prin dezinvoltura sa. După o scurtă introducere orchestrală și un solo de pian, se percepea o temă agitată. Oboiul și violele conduceau la o a doua idee muzicală mai calmă, plină de lirism. Mă fascina în pianistica lui Daniel Ciobanu capacitatea de a crea culori extra-pianistice: uneori, în bas, timbrul avea un strat spectral caracteristic timbrului de contrabas în pizzicato, vibrat.
Tema cu iz oriental, intonată în dolce de către viori, contrasta prin cantabilitate cu tema inițială. Cât de reliefat a reluat apoi pianul solist acea melopee, plasând punctul culminant la intersecția crescendo-diminuendo a planului dinamicii interioare a frazei!
Densitatea sonoră ajungea la paroxism în momentele în care orchestrația (trompetele, tromboanele, tuba și cornii) încercau să înghită pianul, fără a reuși însă.
Efectul era unul fulminant, fiindcă tema variată la pian ducea o luptă de la egal, la egal. Pianul devenea o orchestră în sine. Acele pedale ale violoncelelor și contrabasurilor erau presărate cu punctări ale instrumentelor de suflat de lemn. Stretto-ul a sunat mozaicat, datorită alternanței timbrurilor instrumentale, enunțând frânturi de motive muzicale.
Arpegii uriașe ca ambitus se auzeau în fortissimo la pian. Măreția orchestrației îmi amintea de începutul Concertului nr. 1 pentru pian în si bemol minor, op. 23 de Piotr. Ilici Ceaikovski.
Cred că marele pianist Dinu Lipatti ar fi fost mândru că arta sa interpretativă trăiește și acum prin intermediul unui artist precum Daniel Ciobanu.
Aplauze intense și îndelungi, ovații, precum și evidențierea de către dirijorul Quentin Hindley a unor instrumentiști din orchestră, s-au putut auzi și vedea în sala arhiplină a Ateneului, la încheierea primei părți a serii muzicale.
La bis, Daniel Ciobanu, a cântat un aranjament, după Grand Pas de deux, din al doilea act al baletului Spărgătorul de nuci, op.71 cea mai frecvent interpretată lucrare coregrafică din lume, a compozitorului Piotr. Ilici Ceaikovski.
O interpretare magistrală, oferită de Daniel Ciobanu, cu tema faimosului compozitor romantic rus, urmată de variațiuni spectaculoase (aluzii la muzica lui Franz Liszt), o etalare a virtuozității, dar și a sensibilității protagonistului serii. Daniel Ciobanu a ținut sala cu respirația tăiată.
Daniel Ciobanu spunea într-un interviu că: "În permanență trebuie să absorbi și să rezonezi cu ceva real din tine, pentru că noi, în public, asta simțim într-un final, dacă actul artistic e într-adevăr sincer."
După pauză am ascultat tragedia lirică La voix humaine / Vocea umană de Francis Poulenc. În unicul rol a fost mezzosoprana Michèle Losier, acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Quentin Hindley. Lucrarea este bazată pe piesa omonimă a lui Jean Cocteau și redă un monolog telefonic tensionat al unei femei care are ultima conversație cu iubitul ei. Compozitorul transmite vulnerabilitatea, disperarea și fragilitatea emoțională a personajului. A fost dedicată cântăreței Denise Duval.
În avanpremiera la concertelor din 8 și 9 mai 2025 de la sala Ateneului, mezzosoprana Michèle Losier a spus, că "este prima oară când cântă acest rol și că a admirat-o pe cântăreața română Virginia Zehani, interpretând această lucrare. Deci, este o coincidență fericită să cânte aici în România".
Iar dirijorul Quentin Hindley spunea ulterior desfășurării concertului, că "tristețea personajului feminin din La voix humaine este scoasă în evidență prin alternanța de momente lente, cu pasaje rapide și pline de energia disperării. Ea suferă și de fapt chiar menționează că a avut o tendință de suicid, chiar în după amiaza zilei de dinaintea acestei convorbiri". Ea se afla într-o relație de cinci ani cu iubitul ei Joseph, care a părăsit-o pentru altă femeie. El tocmai pleca să se însoare pentru bani, la Marsilia. Ea îl roagă ca măcar să nu aleagă acum același hotel în care locuiseră ei. În text, protagonista încearcă să mintă că a fost bolnavă și că a venit la ea prietena ei Marta, ca să ascundă de fapt tentativa de suicid. Apoi se lamentează. În această ultimă conversație, ea încearcă să-l recâștige trecând de la tandrețe la pasiune, de la amenințări cu propria sinucidere la calm, de la regrete la accese de violență. Femeia vorbește ca iubită trădată, fără prea multă coerență: evocă trecutul, zilele fericite, ea minte, neagă realitatea (abandonul ei), se agață de cel mai mic cuvânt de speranță; deodată își pierde cumpătul, intră în panică, suferă, își proclamă suferința, apoi se liniștește. Odată ce ruptura este completă, sprijină receptorul și cade înapoi pe el leșinată. Telefonul devine un personaj principal al dramei sentimentale. Convorbirea se tot întrerupe din motive tehnice.
Compozitorul a vrut să ofere cântecului aceeași libertate ca și discursul vorbit, favorizând o orchestrație transparentă care lasă vocea descoperită. "Lucrarea este o suită de etape: există faza de memorie, faza minciunii, faza câinelui căruia îi este dor de stăpânul său, faza sinuciderii ratate. Poulenc a tradus fiecare dintre aceste faze în tot atâtea segmente muzicale, fiecare având propria sa personalitate. Dar totul fiind scăldat, de la primele măsuri, într-o atmosferă de angoasă." [7] Însuși Poulenc a solicitat: "1. Rolul unic va fi interpretat de o tânără femeie elegantă. Nu e vorba de o femeie în vârstă pe care amantul o abandonează. 2. Este la latitudinea cântăreței să aprecieze lungimea recitativelor, importante în economia lucrării. Dirijorul va decide împreună cu solista, în cadrul repetițiilor acest aspect. 3. Toate pasajele cântate fără acompaniament orchestral vor avea un tempo rubato, liber. Trebuie a se trece brusc de la angoasă la calm și invers. 4. Întreaga operă trebuie să se scalde într-o senzualitate maximă."
Mezzosoprana Michèle Losier a reușit să impresioneze prin vocea sa calitativă, egală în toate registrele, prin parlando-ul controlat, trăirea sinceră a personajului. A dovedit un angajament emoțional covârșitor. Un rol dificil. Pentru că interesul spectatorului poate fi menținut cu greu, într-un monolog. Paradoxal, jocul scenic al cântăreței era unul care evita exagerările. Zbuciumul ei interior se concentra către expresia emisiei vocale foarte nuanțată în funcție de text. O dicție excelentă, în limba franceză, avantaja receptarea, dincolo de melodie.
Colaborarea cu dirijorul și ansamblul orchestral a fost una deosebit de bună. Ascultasem lucrarea, cu câteva luni în urmă, la Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian. Eram curios, de astă dată, cum voi primi mesajul, în lipsa decorurilor a costumului și a spațiului de evoluție extins al personajului. La sala Ateneului, fluența discursului muzical a compensat toate acestea. Muzicienii de pe scenă păreau familiali. Simțeau parcă suferința personajului cu toții. Iscodeam tentante și posibile șarjări ale solistei, (interpretare voit exagerată, prin sublinieri îngroșate ale trăsăturilor unui personaj), dar nu găseam nici măcar o urmă. Totul era realizat firesc, emoționant. Cântăreața Michèle Losier are un timbru care te unge pe inimă. Trăiește fiecare sunet; fiecare frază muzicală a artistei devine o confesiune.
Orchestrația transparentă, dar nu ascetică a fost foarte bine pusă în valoare de dirijorul Quentin Hindley, care a coordonat cu măiestrie toate compartimentele orchestrei.
Pe două ecrane laterale, apărea traducerea textului din limba franceză.
Monodrama lui Jean Cocteau (1930) a fost ecranizată prima oară în 1948, de către Roberto Rossellini - L'amore / Dragostea, cu Anna Magnani și Federico Fellini în rolurile principale [8]. Filmul a fost acuzat de "lene cinematografică".
O seară muzicală memorabilă, care te lasă pe gânduri!
NOTE
* Fotografiile din concert au fost realizate de Alin Iavorenciuc.
[1] Quentin Hindley face parte din noua generație de dirijori francezi elogiați de presa internațională. Recent a înregistrat la Studiourile Abbey Road din Londra cu London Symphony Orchestra. Dirijează frecvent în Franța: Opéra de Lille, Orchestra de Cameră din Paris, Orchestra Filarmonică din Strasbourg, Orchestra Regională Avignon-Provence, Orchestra Bretaniei, Opera din Nancy, Orchestra Ținuturilor Loarei, dar și în străinătate: Orchestra de Cameră din Lausanne, Orchestra Gulbenkian, London Symphony Orchestra, RTÉ Concert Orchestra, Orchestra Simfonică din Miskolc, Ungaria. De asemenea, colaborează în mod regulat cu Orchestra Filarmonicii din Zagreb și a fost Dirijor asociat al Orchestrei de Jeunes de la Méditerranée (Festival d'Aix-en-Provence) timp de opt stagiuni. În 2012, Quentin Hindley a fost numit Dirijor rezident al Orchestrei Naționale de Lyon, alături de Leonard Slatkin. În 2016, a devenit asistentul lui Sir Simon Rattle la prestigiosul festival Aix-en-Provence pentru premiera operei lui Jonathan Dove, The Monster in the Maze.
[2] Pianistul Daniel Ciobanu s-a născut în 1991, la Piatra-Neamț. În copilărie, prima sa alegere a fost canto-ul. De la vârsta de șapte ani a studiat pianul, sub îndrumarea meticuloasă a profesoarei Cosma Magdolna. Apoi a studiat în paralel cu profesoara Delia Bălan, la Bacău. Ulterior a devenit elevul profesoarei Mihaela Spiridon, cu care a colaborat până la terminarea liceului. În această perioadă, a obținut numeroase premii la olimpiadele școlare și concursurile desfășurate în țară (premii de excelență și distincții la Concursul Național Carl Czerny de la Piatra-Neamț, Concursul Național Orpheus de la Târgu- Jiu, Primăvara Muzicală de la Piatra Neamț, Pro Piano, în București și Primăvara Artelor de la Bacău). A absolvit magna cum laude Conservatorul Regal al Scoției (Glasgow) unde a studiat cu Graeme McNaught, Aaron Shorr și Petras Geniusas. Și-a încheiat un masterat în cadrul celebrei Universitat der Kunste din Berlin (cu Pascal Devoyon și Markus Groh). S-a perfecționat la Colegiul de Muzică Alfred Cortot din Paris, cu Marian Rybicki. Daniel Ciobanu a câștigat cea mai importantă recunoaștere internațională în 2017, la Concursul Arthur Rubinstein din Tel Aviv, Israel, unde a câștigat atât Premiul II - Medalie de Argint, cât și Premiul publicului. A obținut Premiul I și Premiul Special pentru cea mai bună interpretare a Sonatei Clasice, în cadrul prestigioasei Competiția Internațională de Pian UNISA din Pretoria, Africa de Sud și Premiul I la Concursul Internațional de Pian BNDES, desfășurat la Rio de Janeiro, Brazilia. Pianistul Daniel Ciobanu a fost primul artist în rezidență al Filarmonicii George Enescu, începând din stagiunea 2020/2021. A cântat în cadrul Festivalului Artelor EUROPALIA -la 7 noiembrie 2019 la St. James Church din Londra (Marea Britanie), la 8 noiembrie 2019 la Zuiderstrandtheater din Haga (Olanda) și la 10 noiembrie 2019 la Genappe (Belgia). A urcat ulterior pe scenă la Carnegie Hall, Elbphilharmonie Hamburg, Gewandhaus Leipzig, Konzerthaus Berlin, St. John's Smith Square din Londra, Festivalul Internațional George Enescu din București, Festivalului de la Lucerna, în august 2021, cântând alături de Julian Rachlin la Konzerthaus, din Viena, Festivalul Duszniki Chopin. De asemenea, a concertat în Japonia, China, Taiwan, Africa de Sud și Brazilia. Personalitatea muzicală și tehnica distinctă a lui Ciobanu au condus la colaborări importante cu orchestre precum: Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, Filarmonica din Israel și Israel Camerata, Royal Scottish National Orchestra, Filarmonica George Enescu și Orchestra Națională Radio. A susținut recitaluri la München Gasteig, Salzburg Mozarteum, Auditorium de Radio France, Salle Cortot și Sala Fazioli din Sacile. În 2017, Daniel Ciobanu a înființat Festivalul de Muzică Neamț, pentru a crea o platformă internațională pentru tinerii artiști. În stagiunea 2019-2020 a evoluat de mai multe ori sub bagheta dirijorului Omer Meir Wellber, printre acestea numărându-se și debutul pianistului român cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig.
[3] Mezzosoprana canadiană Michèle Losier s-a născut la 27 martie 1978, la Montreal. După studiile liceale, a urmat cursurile Universității McGill, unde a absolvit o diplomă de licență în canto, sub egida lui Winston Purdy. În anul 2008, în urma succesului Concursului Internațional de Muzică Regina Elisabeta a Belgiei, unde a fost laureată, a înregistrat împreună cu pianistul Daniel Blumenthal un CD, la casa de discuri Fuga Libera. Michèle Losier a primit o bursă de la Conseil des arts et des lettres du Québec, Consiliul Canada pentru Arte și Fundația Jacqueline Desmarais, Mezzosoprana Michèle Losier și-a făcut debutul la Opera din Sydney, în 2009, în rolul Charlottei din Werther de Massenet, apoi a cântat la La Scala din Milano, la Covent Garden, la Liceu din Barcelona, la Festivalul de Film de la Salzburg și Wiener Staatsoper, Opéra-Comique, Edinburgh International Festival, Opéra de Lyon, Opéra de Montréal, San Francisco Opera, Washington National Opera, Boston Lyric Opera, Opéra d'Avignon, Opéra de Lille și Festival International de Lanaudière. A colaborat cu orchestre celebre, precum: Orchestre Symphonique de Montréal, Les Musiciens du Louvre, BBC Symphony Orchestra, Seattle Symphony Orchestra și Qatar Philharmonic Orchestra.
[4] Grand pas de deux este un pas de deux structurat, care are de obicei cinci părți, constând dintr-o intrada(introducere), un adagio, două variațiuni (un solo pentru fiecare dansator) și o coda (concluzie). Este o suită de dansuri care împărtășesc o temă comună, adesea simbolizând o poveste de dragoste, dansatorii portretizând expresii, sentimente și gânduri afectuoase reciproce. wikipedia.org/wiki/Pas_de_deux.
[5] youtu.be/wlbSGLWdB_A
[6] Vasilescu, Irina Cristina: AUDIO. Beautiful minds. Pianistul Daniel Ciobanu, 18 octombrie 2022, Radio România Muzical.
romania-muzical.ro/beautiful-minds-pianistul-daniel-ciobanu
[7] Hell, Henri: prezentarea discului EMI C 065 1205, La voix Humaine, Denise Duval soprane, Orchestre du Théâtre National de l'Opéra-Comique, dirijată de GEORGES PRÊTRE.
la-voix-humaine_francis-poulenc-denise-duval-orchestre-du.pdf
[8] l.amore-1948
**https://en.wikipedia.org/wiki/Piano_Concerto_No._2_(Rachmaninoff)La 9 mai 2025 a avut loc concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu dirijată de Quentin Hindley. Programul a cuprins: Concertul nr. 2, în do minor, pentru pian și orchestră, op. 18 de Serghei Rahmaninov, solist Daniel Ciobanu și Opera în concert - La voix humaine / Vocea umană de Francis Poulenc, solistă mezzosoprana Michèle Losier.