În anul aniversării semicentenarului de la moartea compozitorului Dmitri Șostakovici (1975), să îl asculți pe acest fantastic violonist, Vadim Repin - în fine și în sala Ateneului Român - cântând ca nimeni altul, unul dintre cele mai pretențioase și dificile concerte din literatura viorii, este absolut memorabil. Întreaga sa ființă se transpune și iradiază sensul muzicii. Nimic gratuit, nici un gest în favoarea vedetismului, numai esență a vibrațiilor; idei 'spuse' cu un sunet de o expresivitate rar întâlnită. Sobrietatea și forța sa de pătrundere a limbajului șostakovician, se înscrie pe linia interpretativă a lui Leonid Kogan și David Oistrach.
Suntem în mileniul III, dar "piramidele muzicale" create de compozitorii din trecut, rămân neclintite, ne uimesc și astăzi. Într-o avanpremieră a concertelor de la Ateneu, Vadim Repin spunea despre Concertul de vioară nr. 1 de Dmitri Șostakovici că "reprezintă perfecțiunea în cadrul repertoriului violonistic. Practic, nici măcar o notă nu poate fi scoasă sau schimbată din acest perfect discurs muzical."[4]
Actuala stagiunea simfonică a Filarmonicii George Enescu, ne-a obișnuit cu o serie de concerte având un nivel foarte înalt.
Artiștilor instrumentiști din ansamblul orchestral standard, li s-au alăturat câțiva invitați de prestigiu din străinătate: concertmaistrul Sebastian Câșleanu (Germania), spaniolul Javier Lasarte - trompetă (Orchestra Simfonică Radio Bavareză) și Joidy Blanco - flaut (Venezuela).
Publicul care a umplut până la refuz sala, a ascultat în prima parte a serii muzicale epuizantul Concert nr. 1, în la minor, pentru vioară și orchestră, op. 77 de Dmitri Șostakovici, în interpretarea lui Vadim Repin.
Compus între 1947-1948, din cauza tensiunilor politice, premiera concertului a avut loc abia în anul 1955, la 29 octombrie, cu Filarmonica din Leningrad (actualul Sankt Petersburg), sub bagheta lui Evgheni Mravinski, cu David Oistrach, în calitate de solist. Este o lucrare amplă, cele patru părți amintind de structura unei simfonii, iar datorită succesiunii mișcărilor, asemenea unei suite: 1. Nocturne. Moderato; 2. Scherzo. Allegro: 3. Passacaglia. Andante - Cadenza (atacca); 4. Burlesca. Allegro con brio. Presto.
În prima parte, străbăteau dinspre scenă sunete sublime, care îți înălțau simțurile. Ele parcă te duceau într-o pădure de șoapte, te legănau și te captivau, până când se spărgeau într-un zumzet puternic. O nocturnă lentă, pictată în nuanțe meditative, intimiste, atipică pentru un concert (de obicei un Allegro tonic). Însuși David Oistrach [5], celebrul violonist cu care Dmitri Șostakovici a colaborat pentru scrierea lucrării, a spus că partitura viorii este un veritabil "rol shakespearean concis".
Orchestrația nu conține trompete și tromboane, însă sunt prezente altele precum: tuba, celesta, xilofonul, tam-tam-ul, tamburina și două harpe, alături de instrumentele standard. În perioada revizuirii concertului, Oistrach l-a sfătuit pe Șostakovici cu privire la schimbarea părții solo și a orchestrației - inclusiv o pledoarie pentru ca orchestra să preia deschiderea Burlesque, astfel încât Oistrach să-și poată "șterge transpirația de pe frunte", după cadența herculeană".
Pe scena Ateneului Român, amplasarea compartimentelor ansamblului simfonic era una mai puțin obișnuită, favorizând însă coloristica - în unele părți elegiacă: contrabasurile în stânga, în spatele viorii prime, violoncelele în centru, iar viorile secunde în dreapta dirijorului Jesko Sirvend.
În Nocturne, prima parte, Moderato, muzica pornea într-o intensitate sonoră scăzută, pianissimo, treptat crescând, până la punctul culminant. Ascultam fraza melodică meditativă a viorii soliste, după scurta prefață orchestrală, ce aducea tema, pe care vioara urma a o dezvolta. Cu vioara sa Niccolò Amati (1664), Vadim Repin modela foarte fluid sunetul său, vibrat generos (precumpănitor din antebraț). Se putea recunoaște semnătura muzicală a lui Dmitri Șostakovici, acele patru sunete DSCH (re, mi bemol, do, si). Din când în când, fagotul oferea comentarii contrapunctice, iar suflătorii inserau culori complementare. Însă important rămânea violonistul solist, care genera un discurs muzical apăsător și disonant.
Zona culminantă aducea intervale armonice (duble coarde, none și decime) supunând mâna stângă la extensii, pe care solistul fără efort, le 'arginta' cu un vibrato fin, rotunjit.
Doar în episodul central, în care se aude celesta, cântând cu blândețe, există o licărire de eliberare a tensiunii. Spre sfârșitul părții, starea de spirit ciudată din Expoziție revenea, continuând - ceea ce Oistrach a numit - "suprimarea sentimentelor".
Vadim Repin intona melodia în registrul acut, cu un sunet diafan, con sordino, iar acele tenuto-uri împingeau ușor fiecare pătrime. Louré-ul său măiestrit, reliefa firul melodic. Unele durate lungi erau ornate de 'picăturile' harpei. Câtă stăpânire a trăsăturii de arcuș în sfârșitul părții întâi, morendo!
În Scherzo-ul ce a urmat, bazat pe teme din folclorul evreilor din Rusia și Ucraina, atmosfera se preschimba. Acest Scherzo fugal, scris într-un limbaj muzical foarte rafinat și complicat, aducea în partea sa centrală, Poco più moso, pe o ritmică dansantă, o expresie grotescă. O muzică demonică. După incipitul afirmat de flaut și clarinet, cu punctări ale viorii soliste pe fiecare timp principal al măsurii de trei optimi, vioara solistă 'decola', răspunzând obraznic și cu duritate.
Se auzeau ritmuri crude, iar frenezia cuprindea totul. Clarinetul bas intona cu timbrul său caracteristic un solo. Tema DSCH în octave 'urla' din vioară. O parodie sardonică a veseliei, pe care Vadim Repin o divulga print-o violonistică terifiantă, unde sunetele marcatissimo îți 'înjunghiau' parcă auzul. Șfichiuri cu schimburi de poziție catapultate prin glissando-uri ascendente retezate, toate erau executate cu virtuozitate. Pasaje rapide în șaisprezecimi, contrastau cu formule ritmice repetate (troheu pătrime-optime).
Partea a treia, Passsacaglia, Andante, prin tehnica de variațiuni contrapunctice, integrează în discursul sobru, grandios, ideea de virtuozitate componistică, într-un gen concertant, unde prim-planul pare să îl aibă solistul. Percepeam un set de nouă variațiuni, peste modelul de bază repetat. O muzică solemnă, de expresie lirică, cu un accentuat caracter psihologic. Tema era intonată de violoncele și contrabasuri. Frumoasă a fost și intervenția cornului englez. La sfârșitul celei de-a noua variațiuni, orchestra parcă înghețase pe un sunet prelung, pregătindu-se pentru cadența gigantică a viorii soliste. Începutul cadenței era cântat în piano, dar maestoso. Apoi, tensiunea creștea, accentele se îndeseau, acordurile alternau cu sunetele simple, ca un țipăt. Percepeam contraste puternice de intensitate (subito piano) și disonanțe frapante, iscălitura DSCH se ivea variată ornamental. Pasaje viguroase agile pregăteau finalul concertului, atacat fără pauză între părți.
Observam cum dirijorul Jesko Sirvend avea momente în care gesturile sale erau făcute exclusiv cu mâna dreaptă, protejând parcă sonoritatea solistului de conglomeratele orchestrale. Alteori, cu mișcări de pronație (rotație pe care mâna și antebrațul le execută din afară către interior) dedicate, indica cu precizie atacul prompt al unui compartiment de instrumentiști.
Burlesca, Allegro con brio, antrenantă, acidă, cu un fior brutal, a fost cântată viforos de Vadim Repin, cu pasaje briliante scalariforme, în detaché tutta forza, acorduri de patru sunete în pizzicato, cu elemente tehnice paganiniene (pizzicato de mână stângă); virtuozitatea era la ea acasă. Xilofonul și piculina, cu timbrul lor, înviorau discursul muzical. Sesizam citate din baletul Petrușka lui Igor Stravinsky, ce confereau muzicii un aer festiv, în chip de festival nebun. Dinamica rămânea puternică în cea mai mare parte a timpului; orchestra și solistul se combinau, realizând interacțiuni frecvente. Tema passacagliei revenea, dar de data aceasta cu un presto care rula sub ea. Coda a venit ca o adevărată conflagrație.
Aplauze foarte puternice, ovații și entuziasm fără margini, după terminarea acestui tur de forță.
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului, publicul a ascultat o capodoperă a romantismului muzical: Simfonia Alpilor, op. 64 de Richard Strauss. Compozitorul german este un reprezentant al simfonismului de amplă factură, pe linia lui Franz Liszt și Richard Wagner. A scris, între anii 1914 și 1915, Simfonia Alpilor, care a avut premiera în anul 1915, cu orchestra Curții din Dresda, din Berlin, dirijată de însuși compozitorul.
Deși poartă titlul de simfonie, lucrarea are aspectul unui grandios poem simfonic. De fapt, este o sinteza a celor două genuri. Richard Strauss a recurs la o succesiune de 22 de momente descriptive, ce se înlănțuie fără pauză. Simfonia spune povestea unei drumeții alpine. Noaptea, răsăritul soarelui, ascensiunea, intrarea în pădure, drumul pe lângă pârâu, la cascadă, apariția, pajiști înflorite, poieni, pe ghețar, clipe pline de primejdie, creasta, viziune, se ridică ceața, soarele se întunecă, elegie, liniștea dinaintea furtunii, coborâre, furtună, soarele apune, noaptea - sunt indicații care însoțesc muzica, făcând referire la aventura trăită timp de o zi pe munte. Partitura presupune o orchestră de mari dimensiuni, cu orgă, îmbogățită cu efecte ce redau natura sălbatică. Simfonia Alpilor reflectă teme profunde, precum condiția umană, efemeritatea și transcendența. Este adesea interpretată ca un răspuns simbolic la moartea lui Gustav Mahler.
În avanpremiera concertului, dirijorul Jesko Sirvend, vorbind despre Simfonia Alpilor spunea că "este lucrarea unor culori orchestrale extraordinare; a devenit o piesă standard în repertoriul de orchestră, după un timp destul de îndelungat. Îmi place enorm de mult să dirijez acest opus pentru forța acestei muzici, dar în același timp și pentru pasajele sale delicate."[6]
În această lucrare monopartită, Richard Strauss renunță la conflictul tematic și adoptă un stil descriptivist, naturalist, îmbibat cu momente introspective.
Ascultam la începutul opusului, Nacht (Noapte) cum "dintr-o pedală armonică, construită ca un veritabil cluster, se contura motivul muntelui".[7] Apoi, creșterea gradată a sonorităților culmina cu Sonnenaufgang (Răsăritul soarelui), o adevărată izbândă a luminii. A urmat tema urcușului, începutul drumeției (Der Anstieg). La un moment dat se auzeau din culise sunetele cornilor. În fragmentul În pădure, se imita cântecul păsărilor (suflătorii de lemn). Înălțător a sunat și solo-ul oboiului, anunțând ajungerea pe creasta muntelui.
Dirijorul Jesko Sirvend sugera interpreților diferite stări, particularizând momentele drumeției. În fragmentul Pe culme (Auf dem Gipfel), de pildă, senzația de rarefiere a aerului (din cauza altitudinii, drumeții parcă se sufocau) era redată printr-un timbru mat al instrumentelor cu coarde, în pianissimo.
În secțiunea Pericol și furtună! (Gewitter und Sturm!) timpanul și toba mare își intrau în rol.
Această zonă folosește cea mai mare instrumentație din întreaga lucrare.
Instrumentele de alamă dădeau tot ce puteau: tubele, tromboanele, trompetele, cornii și eufoniu.
Orga (Eduard Antal) susținea întregul eșafodaj sonor, în zonele în care tensiunea ajungea la cote înalte.
Întoarcerea era redată prin inversarea temei urcușului. Cu multă grație au intervenit șefii de compartimente orchestrale de la corzi și concertmaistrul cu solo-uri calitative, inspirate ca agogică.
Sonoritățile harpei se auzeau mai intens, în secvența Apus de soare. Ulterior, teme din secțiuni anterioare erau readuse.
În secțiunea Noaptea, adâncurile întunericului erau explorate într-o cădere în cascadă de șase octave. Viorile aminteau de tema marșului, cu un glissando, până la ultimul sunet.
Ceea ce au reușit în chip deosebit să construiască dirijorul, împreună cu artiștii de pe scenă, a fost redarea fidelă a intențiilor muzicale ale acestui genial compozitor, Richard Strauss.
Interpreții au înfățișat cu mare inspirație și meșteșug simbolistica sonorităților, irizările multicolore, picturale, personificând chiar instrumentele și înzestrând timbrul lor cu trăiri intense.
Aplauze puternice, îndelungi, ovații și rechemări la rampă a excelentului dirijor Jesko Sirvend, cel care, cu mărinimie, a evidențiat prestația unor interpreți, ridicându-i în picioare pe rând, în aplauzele și ovațiile colegilor și a auditoriului.
Un concert senzațional!
NOTE
[1] Dirijorul Jesko Sirvend este câștigător al Concursului de dirijat Yevgeny Svetlanov 2022 din Monaco. A colaborat cu Orchestra Națională a Franței, unde a ocupat poziția de Dirijor asistent. Stagiunea curentă îl aduce la pupitrul Orchestrei WDR, Orchestrei Naționale din Țara Loarei, precum și al Orchestrei Simfonice Naționale Daneze, Orchestrei Naționale a Belgiei și al Orchestrei Filarmonice din Monte-Carlo. Ca Dirijor asociat al Orchestrei Simfonice din Düsseldorf (Düsseldorfer Symphoniker), Jesko Sirvend a fost Director muzical al concertelor IGNITION, în perioada 2014-2020. Aceasta sunt considerate cea mai de succes serie de concerte pentru tineret din Europa.
[2] Vadim Repin s-a născut în 1971 la Novosibirsk. A urmat Școala specială de muzică pentru copii dotați de pe lângă Conservatorul din orașul său natal. Este discipolul marelui pedagog al viorii Zakhar Bron (formatorul Grupului de la Novosibirsk). În 1982 a Câștigat Concursul Wieniawski. Vadim Repin devenea, la doar 17 ani, cel mai tânăr câștigător din istoria Concursului Regina Elisabeta (1989). Artistul a cântat cu cele mai importante orchestre și dirijori ai lumii, în toate marile centre muzicale. De-a lungul carierei sale, a colaborat cu dirijori iluștri, precum: Vladimir Ashkenazy, Pierre Boulez, Riccardo Chailly, Myung-Whun Chung, Christoph von Dohnanyi, Charles Dutoit, Valeri Gergiev, Mariss Jansons, James Levine, Zubin Mehta, Riccardo Muti, Kent Nagano, Seiji Ozawa, Yuri Temirkanov, Christian Thielemann Printre partenerii săi de muzică de cameră se numără artiști de renume, precum Martha Argerich, Cecilia Bartoli, René Capuçon, Golan, Evgeny Kissin, Knyazev, Korobeinikov, Lang Lang, Nikolai Lugansky și Misha Maisky. A înregistrat pentru casele de discuri Warner Classics, Deutsche Grammophon. În aprilie 2014, a devenit fondator și Director Artistic al Festivalului anual de Arte Transsiberiene de la Novosibirsk. În 2010, lui Vadim Repin i s-a conferit cea mai înaltă distincție muzicală franceză, Victoire d'Honneur pentru întreaga carieră, precum și titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et Lettres pentru serviciile aduse muzicii. Vadim Repin cântă pe o vioară Niccolò Amati, realizată în anul 1664.
[3] Sebastian Câșleanu s-a născut în Münster și crescut la Bonn, într-o familie cu tradiție muzicală, a primit primele lecții de vioară de la tatăl său la vârsta de șase ani. Sebastian Casleanu și-a primit inițial pregătirea ca curs pregătitor cu Zakhar Bron. Apoi a studiat cu Rosa Fain la R. Schumann Hochschule din Düsseldorf și și-a terminat diploma cu distincție cu Mihaela Martin la Hochschule für Musik Köln. Au urmat studii postuniversitare la Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului din Graz, cu renumitul pedagog de vioară Boris Kuschnir. Sebastian Câșleanu a fost bursier al Studienstiftung des deutschen Volkes, Villa Musica - Renania-Palatinat, precum și al Deutsche Stiftung Musikleben. Este premiat la concursuri naționale și internaționale, precum Jeunesse Musicales, Concursul Enescu, Regina Sofia Charlotte, Premiul Lions pentru Muzică, Concursul Voicu, Wieniawski și Lipinski, precum și câștigător al premiului național la Jugend Musiziert. Din 2012, Sebastian Câșleanu este primul violonist al Cvartetului de coarde Giocoso, care a fost antrenat de Johannes Meissl și MDW Viena și de Hatte Beyerle la ECMA. Cvartetul a câștigat premii la Melbourne Int. Chamber Music Competition, ARD Competition, HSBC Prize of the Aix-en-Provence Festival și Windisch Competition Vienna, printre altele. Spectacole importante de muzică solo și de cameră atestă activitățile sale concertistice internaționale, de exemplu la Pierre Boulez Saal Berlin, Wigmore Hall Londra, Musikverein Viena, Beethovenhaus Bonn, Konzerthaus Berlin, Eilat Festival - Israel, National Grand Theatre Beijing, Concert Hall Shanghai, Idyllwild Arts Festival - Los Angeles, Seoul Arts Center, Melbourne Recital Centre și Sydney Recital Hall. Au fost realizate numeroase înregistrări de televiziune și radio în Europa, Australia și Coreea. Este concertmaistru invitat la Opera de Stat din Hamburg, NDR Hanovra, Orchestra Beethoven din Bonn, Opera de Stat din Berlin și Deutsche Oper Berlin. A cântat la Pierre Boulez Saal Berlin, Wigmore Hall - Londra, Musikverein - Viena, Beethovenhaus - Bonn, Konzerthaus - Berlin, Eilat Festival - Israel, National Grand Theatre - Beijing, Concert Hall- Shanghai, Idyllwild Arts Festival - Los Angeles, Seoul Arts Center, Melbourne Recital Centre și Sydney Recital Hall. În 2016 a fost primul concertmaistru al Staatsphilharmonie Rheinland Pfalz și din 2019 este primul concertmaistru al Staatsphilharmonie Nürnberg.
[4] https://youtu.be/Jf-E4lZcsMM
[5] Asteroidul 42516 ce orbitează între Marte și Jupiter, poarte numele lui David Oistrach.
[6] https://youtu.be/Jf-E4lZcsMM
[7] Iliuț, Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. I, Editura Muzicală, București, 1992, pag. 231.
*https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Strauss
**unele fotografii din concert au fost realizate de Alin Iavorenciuc.