Protagoniștii serii muzicale au evoluat pentru prima oară în România, alături de Orchestra Filarmonicii George Enescu, în concertul simfonic de la sala Ateneului Român.
Un public foarte numeros, gata să absoarbă frumosul muzical, și-a ațintit privirea spre scenă, așteptând în liniștea dinaintea furtunii, declanșarea armoniei clasice: Joseph Haydn cântat cum rar se poate asculta pe viu, cu timbru de trompetă. Tine Thing Helseth parcă strălucea din toată ființa ei: zâmbet, expresie, o rochie lungă roșie-aurie și desigur, trompeta ei poleită. O Tinker Bell, din povestea cu Peter Pan. Sunetele emise din instrumentul ei - praf de zână - deveneau clinchet de clopoței, înțeles doar pentru cei familiarizați cu limbajul zânelor. Pentru că ceea ce auzeam părea ireal. Un timbru dulce, catifelat, nimic strident metalic. Ceva între corn și eufoniu.
O profesionistă senzațională! Câtă seriozitate în tot ce înseamnă un solist ce stă pe scenă în fața audienței! În timpul tutti-ului expozitiv introductiv ea intona câteva sunete din sfera tonalității, doar ca să mențină caldă trompeta, până la intrarea propriu-zisă, Expoziția solistică.
Concertul în mi bemol major pentru trompetă și orchestră, Hob. VIIe/1 de Joseph Haydn a fost compus în anul 1796. Dedicat lui Anton Weidinger a fost scris pentru instrumentul modernizat la acea vreme, trompeta cu clape, capabilă să emită întreaga scară cromatică [5]. Concertul include melodii în registrul mediu și inferior, exploatând capacitățile noului instrument. Joseph Haydn compusese anterior un concert pentru corn și trompetă (1762). Însă acest opus pentru trompetă al lui Haydn a fost inițial uitat, și redescoperit abia la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, este unul dintre cele mai frecvent interpretate concerte din repertoriul pentru trompetă, fiind un test de maturitate pentru orice solist. Printre compozitorii precursori și contemporani cu Joseph Haydn, care au scris concerte pentru trompetă îi amintim pe: Georg Philipp Telemann, Giuseppe Torelli, Jah Křtitel Jiři Neruda, Antonio Vivaldi și Johann Nepomuk Hummel.
Concertul de trompetă de Joseph Haydn are trei părți : 1. Allegro; 2. Andante; 3. Finale. Allegro.
Tine Thing Helseth spunea în avanpremiera concertului de la Ateneu că "este foarte incitant să interpretez acest concert (...) pentru că această piesă are toate aceste minunate melodii, iar pe parcurs se petrec tot felul de pasaje de virtuozitate".
Pe scena Ateneului Incipitul concertului a adus o temă simplă, luminoasă în tonalitatea fa major, intonată cu suplețe și eleganță de viorile în dialog cu suflătorii de lemn (oboi, flaut). Apoi semnalele trompetelor familiarizau timbrul ce urma a fi auzit prin intervenția trompetei solo. Tine Thing Helseth a reluat tema cu un sunet foarte calitativ. Admirabilă "dicția" ei, prin diferențierea articulației uzitate pentru fiecare motiv al frazei de deschidere (una masculină - semiotic vorbind - deoarece începe direct cu timpul principal al măsurii, nu cu anacruză). Splendid se auzea fiecare motiv: primul - cântat clar pronunțat, în manieră portato, al doilea - sacadat, în staccato, iar ultimul lin, în legato.
Solista modela propozițiile muzicale cu o arcuire sculptural cizelată sonor, păstrând dinamica generală, însă înviorând expresia printr-o dinamică interioară a frazei, provenită din intuiția ei muzicală și din concepția stilistică, ancorată în echilibrul clasic. Toate stilemele haydniene erau "la locul lor". Formulele ritmice dactilice erau precis și cu sens logic conduse. Ascultam încheieri ornate cu triluri, începute cu nota superioară, și încheiate cu apogiaturi duble, încadrate matematic ca durată, și fin pulverizate, spre a nu depăși intensitate sunetului de bază (cel împodobit). Salturi intervalice mari (octave, decime, cvartadecime) dificile, erau cântate cu naturalețe. Artista este o muziciană ce cunoaște perfect concepțiile interpretative ce vizează relația intensitate-mers melodic ascendent, însă și excepțiile de la "regula lui Celibidache" (când melodia urcă, intensitate crește treptat, fără a ieși din conturul nuanței generale). Sesizam un anume respect pentru partitură și notațiile încifrate în aceasta. Tine Thing Helseth te cucerește prin arta sa interpretativă. Are în același timp spontaneitate și anticipare calculată a efectului sonor. Acutele cântate de ea nu "țipă", ci au o finisare dăltuită cu mult simț estetic. Până și gestica sa e în concordanță cu muzica. Precum un violonist, ea înălța puțin instrumentul, și se lasă pe spate, atunci când execută o gamă ascendentă în registrul acut, ridica pavilionul instrumentului în momente culminante, pentru ca sunetul să răzbată direct spre sală.
Cadența solistică a pus în valoare acuratețea intonațională a reluării temei principale variate, îmbogățite cu figurații agile spectaculoase pentru un instrument la care se cântă folosind doar trei degete (dacă comparăm cu alte instrumente, de pildă orga, unde - pe lângă cele zece degete ale ambelor mâini - se cântă și cu ajutorul picioarelor, la pedalier).
Tema din partea a doua, Andante, amintește melodia imnului austriac Gott Erhalte den Kaiser! (Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Împărat), compusă de Joseph Haydn, în anul 1797, Hob. XXVIa:43.
Eram curios dacă "molima" cântatului fără vibrato la acompaniamentul orchestral, nu cumva a ajuns și pe la noi. Dar am răsuflat ușurat. Instrumentele cu coarde erau cântate normal, cu căldură, din suflet, fără ca discursul muzical să fie "dietetic (comparând cu mijloacelor rutiere de transport contemporane, oare doar de dragul tradiției mersului cu caleașca trasă de cai, ar trebui să nu mai folosim motorul mașinii, ci doar să o împingem din spate cu brațele?)
Finalul, Allegro, al Concertului de trompetă a adus o schimbare de atmosferă. Muzica devenea tonică, exuberantă (la o emisiunea concurs de la Radio România Cultural, această temă era cortina muzicală ).
Intonată mai întâi de ansamblul orchestral, ideea muzicală era reiterată de trompeta solistă. Aceasta te cucerea instantaneu. Este o temă ce traduce proverbul: bate șaua, să priceapă iapa. Refrenul de rondo (forma muzicală a acestui Final), este construit pe un motiv, a cărui celulă de încheiere este reluată de două ori - o întărire a celor spuse (un fel de el însuși), prin variere ritmică, după care aceeași celulă este dezvoltată prin amplificare și încheiată interogativ. În a doua perioadă muzicală identică, doar concluzia se schimba, fiind de astă dată afirmativă. Acompaniamentul orchestral a fost precis, bine dozat, în acord cu intențiile interpretative ale solistei. Dirijoarea María Patiño-Osorio a urmărit milimetric și "la mână" solista, reușind un tot unitar autentic, numit papa Haydn.
Tine Thing Helseth a strălucit și în această parte alertă a Concertului. Elemente de virtuozitate, pasaje de velocitate, cromatisme - toate erau cântate cu o zburdălnicie molipsitoare.
Între părțile concertului, o clipă m-a umbrit un gând. În sală se auzeau telefoane mobile sunând sinistru, și chiar mai multe simultan: RO-Alert - furtună, vreme rea!
Deodată, am avut impresia că vedeam pe scenă nu doar o trompetă, ci șapte trompete, și șapte îngeri apocaliptici.
Mielul a rupt pecetea a șaptea și s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Celor șapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu li s-au dat șapte trâmbițe. (Apocalipsa după Ioan de Patmos, 1:9).
Dar închipuirea de coșmar a dispărut rapid. Muzica era prea frumoasă în sala Ateneului. Greșeam. Eram de fapt acolo, tot în Raiul MUZICII!
Aplauzele frenetice, urale, rechemări la rampă, strângeri de mână: solistă-dirijoare, solistă-concertmaistru, dirijoare-concertmaistru. Entuziasm și gratitudine pentru această interpretare rarisimă.
A urmat Concertul nr. 1, în do minor, pentru pian, trompetă și orchestră de coarde, op. 35 de Dmitri Șostakovici, având ca soliști pe pianistul Federico Colli și aceeași trompetistă, Tine Thing Helseth, acompaniați de o orchestră de coarde (fără suflători și fără percuție), dirijată de María Patiño-Osorio.
Concertul a fost compus în anul 1933. Premiera a fost un succes, avându-l ca solist chiar pe Șostakovici. Conține patru părți: 1. Allegretto; 2. Lento; 3. Moderato; 4. Allegro con brio.
Este un concert în care Dmitri Șostakovici, își dezvăluie latura sa plină de umor sec, alternând cu o dulceață aproape jazz-istică, cu momente ocazionale de forță, virtuozitate și capacitate de a trece rapid de la un personaj dramatic la altul. O lucrare monobloc (trecerea de la o parte la alta se face fără oprire), cu caracter burlesc și strălucitor, cu momente când de parodie, când de elegie. Este băiețoasă și veselă, operistică și exuberantă. Un concert care oferă bucurie și plăcere atât publicului, cât și interpreților. Fiecare dintre cele patru mișcări are propria sa culoare distinctivă și o formă imprevizibilă. Poate fi considerată o colecție poliglotă de citate și influențe din lucrări ale lui Ludwig van Beethoven: Sonata «Appassionata», op. 57, Rondo alla ingharese quasi un capriccio, op. 129 - «Furia pentru un bănuț pierdut».
Se pot recunoaște și citate din Sonata pentru pian în re major de Joseph Haydn ori din cântece populare precum, O du lieber Augustin
De asemenea, un solo de trompetă este identic cu melodia populară Poor Mary (aka Poor Jenny)
Pentru a supraviețui, în anii 1920, Dmitri Șostakovici cânta la pian muzică pentru filme mute. Această experiența l-a modelat în mod evident, iar concertul abundă de muzică care sună ca și cum ar fi ruptă dintr-un film cu Charlie Chaplin.
În prim aparte, Allegretto, pianul și orchestra expuneau temele, în timp ce trompeta doar le comenta. Starea de spirit a mișcării se schimba rapid. Aceasta este una dintre cele mai sarcastice și concise muzici ale lui Dmitri Șostakovici. Cadența dedicată ambilor parteneri readucea material tematic din cadrul primei părți. Mișcarea s-a încheiat cu un dialog pian-trompetă.
Partea a doua a dublului concert, Lento, s-a deschis cu o melodie calmă, asemănătoare valsului. Pianul intra și dezvolta acest vals într-o izbucnire pasională, împreună cu orchestra. După ce punctul culminant se estompa, instrumentele cu coarde reintrau ușor, cu trompeta cântând tema valsului (fără sarcasmul primei părți) însoțită de orchestră. Lento, este una dintre cele mai triste și mai sfâșietoare creații ale compozitorului. Sunetul trompetei cu surdină era răvășitor.
Spre sfârșit, pianul și orchestra se combinau realizând o încheiere sinceră și blândă a mișcării.
După Moderato-ul lapidar (mai puțin de două minute), cântat cu profunzime de către instrumentele cu coarde, însă fără ca pianul să-și piardă din strălucire, a urmat Allegro con brio, partea a IV-a. Tempo-ul se iuțea, pianul părea că vorbește. Totuși, în această parte, trompeta devenea mai proeminentă, aproape la egalitate cu pianul. Apăreau ici colo, autocitate și citate diferite din muzica lui Joseph Haydn, Gustav Mahler, un cântec popular evreiesc, Boston Waltz, precum și ecouri de jazz.
Muzica devine din ce în ce mai animată, până când trompeta cântă o figură repetată în timp ce pianul și orchestra bat acorduri. Întregul ansamblu se unește pentru a aduce muzica la un final incitant.
Aplauze puternice ale publicului au răsplătit pe cei doi soliști. Aceștia au oferit la bis un duet de Franz Schubert, aranjat pentru trompetă și pian.
După pauză, publicul a ascultat Simfonia nr. 5, în do minor, op. 67 de Ludwig van Beethoven. Capodopera titanului de la Bonn este o lucrare ce transcende forma muzicală, pentru a deveni o meditație sonoră asupra destinului și rezistenței umane. Simfonia în do minor nu este doar un punct de cotitură în gândirea beethoveniană, ci și un act de afirmare estetică a ideii de libertate. Cele patru părți sunt: 1. Allegro con brio; 2. Andante con moto; 3. Scherzo. Allegro; 4. Allegro. Presto.
Am remarcat calități dirijorale deosebite ale Anei María Patiño-Osorio. Muziciana acordă o mare importanță și vocilor interioare, ceea ce produce un echilibru timbral și armonic benefic. Se putea observa că în nuanța de piano totuși sunetul solicitat ansamblului orchestral era unul care avea o anume putere, claritate și forță emoțională. Astfel, pentru ca să se audă materialul tematic cântat în diminuendo, fermitatea nu se pierdea. Ea reușea să-i facă pe interpreți să vorbească între ei, nu să cânte, să comunice unii cu alții prin muzică.
Ana María Patiño-Osorio este o dirijoare care are capacitatea să schimbe sunetul unei orchestre. Iar în Simfonia nr. 5 de Beethoven muziciana a optat pentru tempo-uri care să fie cât mai aproape de spiritul muzicii compozitorului, evitând o posibilă dezlânare.
Dirijoarea a condus discursul muzical al primei părți spre un punct culminant, urcând parcă la nesfârșit, și "conducând ascultătorii imperios înainte, în lumea spiritelor infinitului..." [6] Imitațiile și secvențele care extindeau tema, se rostogoleau una peste alta cu o regularitate ritmică atât de mare, încât păreau să formeze o singură melodie curgătoare.
Unisonul violă - violoncel, acompaniat de contrabas în deschiderea părții a doua, Andante, a fost realizat cu un aer de mister.
Apoi, variațiunile celor două teme culminau cu un fortissimo.
În Scherzo, partea a treia, cornii au avut intervenții excelente.
În armonia de la mijlocul mișcării lente se putea recunoaște tema La Folia.
Frumos a fost construită sonor trecerea la cea de-a patra parte a Simfoniei, considerată una dintre cele mai mari tranziții muzicale din toate timpurile.
Finalul a sunat cu adevărat triumfător și antrenant. Foarte reușit momentul opririi pe dominanta tonalității do major, după care tema cornului din Scherzo revenea. Impresionant a sunat Coda amplă ca dimensiune, în care temele principale ale mișcării erau interpretate într-o formă comprimată temporal.
Aplauze și ovații au răsunat mult timp în sala Ateneului, la încheierea unei seri de muzică fantastice.
La bordul sondei cosmice Voyager (1977) s-a aflat și un disc, cu muzica primei părți a Simfoniei nr. 5 de Ludwig van Beethoven.
5, în notația romană (V) - numărul Simfoniei în do minor, op. 67 - a fost folosit ca litera V în Codul Morse: scurt, scurt, scurt, lung (punct, punct, punct, linie)
Simfonia în do minor, op. 67 de Ludwig van Beethoven a inspirat lucrări ale unor compozitori precum: Johannes Brahms, Piotr Ilici Ceaikovski, Anton Bruckner, Gustav Mahler și Hector Berlioz.
Stagiunea Filarmonicii George Enescu 2024/2025 se apropie de final, și-și menține excelența concertelor simfonice.
NOTE
[1] Dirijoarea Ana María Patiño-Osorio s-a născut în Columbia. Ea a fost prima Dirijoare asistentă a Orchestrei Suisse Romande, fiind selectată din aproape 300 de candidați și lucrând cu Jonathan Nott. În ianuarie 2023, a preluat cu succes bagheta într-un concert al orchestrei, eveniment despre care Le Temps a scris că "întreaga reprezentație a Anei María Patiño-Osorio a impresionat prin puterea și liniștea sa". A fost finalistă în 2020 a Concursului Internațional de Dirijat Solti, dirijând Orchestra Simfonică Radio din Frankfurt, laureată a Premiului Național 2021 pentru cel mai bun dirijor al Orchestrei Filarmonice din Bogotá și câștigătoare a Bursei de Dirijat la Dirigentenforum des Deutschen Musikrates, Germania (2019). A colaborat cu Orchestra Iberacademy, Orchestre de Chambre de Lausanne, Orchestra Simfonică Națională a Columbiei, Filarmonica din Bogotá, Orchestra Simfonică Națională a Uruguayului (SODRE), Orchestra Filarmonică din Medellín și Orchestra Sinfonía por el Perú. Debutează la Filarmonica George Enescu din București, Orchestre National de Bordeaux, Geneva Camerata, Orchestra Radio din Croația și la Filarmonica din Sofia.
[2] Trompetista norvegiană Tine Thing Helseth a studiat la Institutul de Muzică Barratt Due din 2002 până în 2009 și la Academia Norvegiană de Muzică, din 2009 până în 2011. Printre profesorii ei s-au numărat Heidi Johanessen (Orchestra Operei Naționale a Norvegiei) și, din 2002, Arnulf Naur Nilsen (Filarmonica din Oslo). În 2011, Helseth a fost numită Superstar of Tomorrow de către BBC Music Magazine. În același an a semnat un contract cu EMI Classics. A câștigat Premiul II la Eurovision Young Musicians-2006, Premiul Prințul Eugen pentru Cultură (2006). Tine Thing Helseth a concertat cu orchestre precum: Orchestra Simfonică din Viena, Academia Beethoven, Capella Cracoviensis, Orchestra de Cameră Norvegiană, Filarmonica din Liverpool, Orchestra Simfonică din Shanghai, Orchestra Simfonică RTV Slovenia, Camerata din Oslo, Camerata Nordica, Filarmonica din Württembergische și Trondheim Soloists. A cântat la Galeria Națională de Artă din Washington, D.C., la Carnegie Hall din New York City și Struthers Library Theatre din Warren, Pennsylvania, Bass Performance Hall din Fort Worth, Texas, SUA. A apărut de două ori la BBC Proms, apoi la Cadogan Hall, Schleswig-Holstein, Beethoven Bonn, Gstaad, MDR Musiksommer, Mecklenburg-Vorpommern, Rheingau, Merano, Thüringer Bachwochen, Bremen și Royal Albert Hall. Tine Thing Helseth este Director artistic al Director artistic al Festivalului Risør Kammermusikkfest din Norvegia. De asemenea, este fondatoarea ansamblului de zece instrumente de suflat tenThing, formată exclusiv din femei. Predă trompetă la Academia de Muzică din orașul său. De asemenea, cântă în cele mai emblematice cluburi de jazz din Norvegia. În 2024, Tine Thing Helseth a susținut un master class la Academia Națională de Muzică din Australia. Este cunoscută și în calitate de prezentatoare radio și TV. Predă trompetă la Academia de Muzică din orașul său natal.
[3] Pianistul italian Federico Colli s-a născut la Brescia, la 10 august 1988. A studiat la Conservatorul din Milano, Academia Internațională de Pian din Imola și Mozarteumul din Salzburg, sub îndrumarea lui Sergio Marengoni, Konstantin Bogino, Boris Petrushansky și Pavel Gililov. A câștigat Premiul I la Concursul Mozart de la Salzburg, Austria, în 2011 și Premiul I cu Medalia de Aur la Concursul Internațional de Pian de la Leeds, Marea Britanie, în 2012. A colaborat cu ansambluri renumite, precum: Orchestra Teatrului Mariinsky, Filarmonica din St. Petersburg, Philharmonia Orchestra, Royal Philharmonic, BBC Symphony, BBC Philharmonic, Royal Liverpool Philharmonic, Filarmonica Regală din Stockholm, Orchestra Arena di Verona, Accademia Nazionale di Santa Cecilia, Orchestra RAI, Hamburger Symphoniker și Orchestre National d'Île-de-France. A înregistrat la casa de discuri Gramofon.
[4] Radu Dunca s-a născut în 1990, la Bistrița. A studiat vioara cu Liliana Făgărășan și, apoi, cu Adrian Cârdan, la Liceului de Muzică Sigismund Toduță, din Cluj-Napoca. A absolvit cu licență cursurile Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, unde a studiat la clasa de vioară Nicușor Silaghi. În anul 2018 a obținut Diploma de Master la Conservatorul din Amsterdam, Olanda, clasa Liviu Prunaru. A participat la cursuri de măiestrie cu: Adelina Oprean (Basel), Alexander Sitkovetsky (Londra), Alexandru Tomescu, Gabriel Croitoru, Priya Mitchell (Oxford), Semion Yaroshevich (Tel Aviv), Stefan Gheorghiu, Daria Zappa (Berna), Natalia Lomeiko (Londra), Florin Paul (Hamburg), Eszter Haffner (Graz), Maxim Vengerov și Mihaela Martin (Köln). Radu Dunca a câștigat Marele Premiu Trofeul Lira de Aur, Suceava și Premiul I la Concursul Mozart, Cluj-Napoca. A cântat ca solist alături de orchestre din țară precum: Filarmonica Transilvania din Cluj-Napoca, Filarmonica din Craiova, Filarmonica de Stat din Sibiu, Filarmonica din Satu Mare, Filarmonica din Râmnicu Vâlcea, Filarmonica din Botoșani. De asemenea, a colaborat cu Musikverein Viena, Konzerthaus Berlin, Concertgebouw Amsterdam, Philharmonie de Paris și Lincoln Center New York. A fost bursier în cadrul Festivalului de Muzică de Cameră SoNoRo. La doar 24 de ani a fost cel mai tânăr concertmaistru la nivel național, în cadrul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. A fost concertmaistru al Orchestrei Române de Tineret și al Orchestrei Naționale Simfonice a României. Din anul 2019, Radu Dunca ocupă poziție de concertmaistru în cadrul Orchestrei Operei Naționale București.
[5] Trompeta este cel mai vechi instrument muzical, datând de la 1500 î.Hr. Trompeta de metal era cunoscută în Egiptul Antic, acum aproximativ 4000 de ani. Cele mai vechi exemplare care există sunt două trompete (una de aur și alta de argint) descoperite în mormântul faraonului Tutankhamon. Cuvântul românesc trompetă derivă din cuvântul vechi francez trompe, care se referă la trompa unui elefant. Trompetele cu ventil folosite astăzi au fost construite și utilizate pentru prima dată în anii 1830.
[6] E.T.A. Hoffmann: Beethoven's Instrumental Music, eseu din 1813.
*Fotografiile din concert au fost realizate de Alin Iavorenciuc.
** Beggerow, Alan: Șostakovici - Concert pentru pian, trompetă și coarde în do minor, op. 35, articol din 24 iulie 2024 postat pe site-ul muswrite.blogspot.com/2012/03/shostakovich-piano-concerto-no-1.html