Regizorii spectacolului, Margarita Georgieva și Ivan Dobchev (reputat regizor și director al teatrului invitat), au tranșat textul piesei în două cadre distincte. Unul de fațadă, expus lumii reale, vizibile, exterioare și altul ca spațiu al interiorizărilor și al dezbaterilor dramatice. Decorul prevăzut de Venelin Shurelov în primul cadru, adus în avanscenă, e o butaforie frumoasă, migălos alcătuită, sugerând un sat dintr-o gubernie îndepărtată, eșalonare de izbe alcătuite din bârne și ornamentale șipci de lemn, în fața cărora se întinde pe jos pătura de la un picnic ce indică o masă frugală: alimente, sticle, mere, pahare. Prima amprentă: beția care amplifică trăirile personajelor și dezleagă limbile. Moșia Vinițevilor cu o vacă de mucava (ridicolă) reconstituie atmosfera provinciei. Picnicul are loc chiar în fața conacului moșiei Voinițevilor. Ba se aude chiar și nechezatul unui cal din grajd la un moment dat. Personajele se confruntă, se agită, sporovăiesc. Moșieri și negustori vânează banul: "viața e o copeică", dar ei cer mereu mai mult de "trei ruble" ca tranzit spre o fericire posibilă, iluzorie, niciodată atinsă. După ridicarea decorului descris, intrăm în profunzimea scenei care reprezintă (surpriză!) sala de clasă din școala de la țară unde funcționează Mihai Vasilici zis Platonov, învățătorul numit și filosof pentru aerul său intelectual afișat. Sală slab luminată, cu bănci din lemn masiv pentru elevi, cu tablă și pereți igrasioși, cu ușă negeluită, cu geamuri înfundate. E momentul ca Platonov să-și exhibe anxietățile, să se confrunte cu el însuși ca spirit dubitativ și nefericit, deși este asaltat de femeile ce roiesc în jurul său. Platonov e un personaj iconic pentru teatrul lui Cehov și regia se focusează cu asupra de măsură pe psihologia lui și pe ezitantele lui avânturi de a se salva din marasmul în care trăiește convențional, nemulțumit, abulic. El prefigurează tipologia "omului de prisos" des întâlnită în literatura rusă. Bea din plictiseală, iubește din plictiseală. E un înger căzut, un om fără Dumnezeu, prins în plasa grotescului și a suferinței. Alexander Tonev dezvoltă cu abilitate latura anxioasă a lui Platonov, cel contradictoriu și neîmplinit, acționând bezmetic, torturat de chinuri abisale și neînțeleasă deznădejde. Ratarea are în vedere pe omul care dispare și drama lui Platonov este mărturia acestei dispariții la fruntariile istoriei.
Costumele extrem expresive, realizate de Elitsa Georgieva și Susie Radichkova stratifică esența personajelor de la aristocrați la mujici. Muzica lui Hristo Namliev e purtătoarea de sens a acumulărilor tensionale până la pregătirea finalului neașteptat. Spectacolul se derulează într-un ritm alert, precipitat, expulzând lentoarea cehoviană și din cauza aglomerării replicilor, devine greu de urmărit ca teatru de text în traducere pe monitoare. Cu totul remarcabilă este prestația actorilor, bine aleși, corect distribuiți în rolurile încredințate, creații actoricești remarcabile. Întrucât nu am avut distribuția pe roluri, mă limitez doar să-i amintesc pe toți pentru performanțele lor: Alexander Tonev, Rashko Mladenov, Antonio Dimitrievski, Biljana Georgieva, Vesela Manolova, Dobromir Tsvetkov, Ivan Nikolov, Katalin Stareyshynska, Kristian Stoichkov, Lora Tencheva, Marin Djishev, Neno Koynarski, Paola Maravilla, Preslav Turpanov, Stefani Andonova,Yana Bobeva.
Cât este empatizare cu spiritul lui Cehov și cât este problematizare programatică pornind de la textul său, respectat, cred, cu deferență, e greu de spus. Cei doi regizori, Margarita Mladenova și Ivan Dobchev (prezent în sală) au dorit o amprentare tematică pe figura "nefericitolui Platoniv" și asta le-a ieșit fără doar și poate. Of, bietul Platonov, sărmanul de el! Îți vine să-i plângi de milă.
(foto: Yana Lozeva)
[i] Or, paradoxal, tocmai într-o încercare de întoarcere a textului la viziunea originală a lui Cehov, cea dinainte de orice intervenție regizorală asupra sa, dacă e să ne luăm după declarația lui Ivan Dobchev: "Parcă tânărul Cehov de doar optsprezece ani ar fi trăit viziunea apostolului Ioan pe insula Patmos și ar fi văzut cum ardem în flăcări. Spectacolul nostru este îndeajuns de curajos încât să-l readucă la viață pe acel Cehov uitat de-a lungul anilor, îngropat sub dogma realismului psihologic asociat cu numele lui Stanislavski și Nemirovici-Dancenko."