Spectacolul lui Çaǧlar Yiǧitoǧullari rezumă într-o oră și ceva, extrem condensat, subiectul drapat în efecte scenice dintre cele mai impresionante. Ca și în precedentele montări, regizorul adoptă formula unui limbaj baladesc, cu personaje venite de departe, învăluite în misterul și fantasticul antichității. Foarte bine puși în evidență sunt Ghilgameș, puternicul rege despotic al cetății Uruk, interpretat în forță de Radu Dogaru, și sălbaticul Enkidu, din care Mihai-Florin Nițu face o adevărată fiară, o ființă primitivă ce se târăște efectiv pe pământ. O curtezană îl aduce la curte pe acest sălbatic care rage și salivează ca un animal și confruntarea dintre ei, după luptă, se lasă cu o prietenie mai presus de orice sentimente omenești. Împreună vor ucide pe monstrul Humbaba, stăpânul pădurii de cedri. Zeița Istar se îndrăgostește de Ghilgameș, dar acesta o respinge și ea se răzbună. Trimite asupra lui Enkidu o boală necruțătoare care îl răpune. Îndurerat, Ghilgameș pornește într-o călătorie inițiatică spre a căuta nemurirea cu speranța că-l poate readuce la viață pe prietenul său. De la unicul supraviețuitor al unui potop primește planta nemuririi, "floarea vieții veșnice", dar aceasta este mâncată de un șarpe. Înțelepțit, Ghilgameș e nevoit să-și accepte destinul. Drumul inițiatic se intersectează în text cu motive biblice (potopul, șarpele din grădina Edenului) sau din alte scrieri ale antichității cu valențe profetice sau cosmogonice.
Suportul textual e impregnat cu elemente acustice și vizuale de mare efect. Mihnea Blidariu gestionează sonic, din umbră, muzicalitatea discursului în ansamblul său, adus adesea spre sonorități ritualice instrumentale și vocale. Anca Hanu, "cântăreața recunoscută" a trupei, impune grandoare și solemnitate prin vocea ei modelată în acute stridente. Este realmente incredibil ce fac actorii interpreți ai mai multor roluri, venind în contact cu protagoniștii Radu Dogaru și Mihai-Florin Nițu. Evoluțiile lor sunt în egală măsură spectaculoase și sobre, incitante și fabuloase. Inspiră și respiră monumentalitate. Alături de cei amintiți deja, Diana-Ioana Licu, Sânziana Tarța, Cristian Rigman sunt forme vii ale unei montări savante, ale transpunerii secvențial-miraculoase a eroilor mitologiilor orientale în actualitate. Percepția e tranșantă. Costumele schițate de Sânziana Tarța, bine gândite, turnate fantezist, revelatoare prin expresivitatea lor, prind consistență particularizantă pe corpurile actorilor. Noblețea și rafinamentul lui Ghilgameș contrastează și vestimentar cu zdrențăraia de pe corpul lui Enkidu. Foarte reușită e costumația Șarpelui realizată din lame verde diabolic, sfidător. Greutatea misterului ancestral concentrat în semantica textului e purtată efectiv pe umerii actorilor / actrițelor, astfel că decorul poate lipsi cu desăvârșire. Totuși, pe o perdea transparentă sunt proiectate periodic imagini filmate de Radu Daniel, redate de Vasile Crăciun. Peisaj marin, aripi enorme, balonașe enigmatice plutind în aer. Eclerajul Mădălinei Mânzat sporește magia unui spectacol larg deschis spre monumental, tratat în cheia unui limbaj sublim, propriu regizorului turc invitat la Cluj.
(foto: Nicu Cherciu)