A fost o mare bucurie să le pot asculta pe Katia și Marielle Labèque interpretând cu dezinvoltură, acest minunat Dublu Concert de W.A. Mozart. Totul denota o organizare excepțională, în jurul unei etici a muncii riguroase (în lumea muzicală, interpretarea la două piane este considerată mai atractivă decât faptul de a cânta la patru mâini).
În deschiderea serii muzicale de la Ateneu publicul a audiat celebra Simfonie nr. 25 în sol minor, KV 183 de Wolfgang Amadeus Mozart. Lucrarea este prima simfonie a compozitorului, scrisă într-o tonalitate minoră., denumită Mica simfonie în sol, spre a se deosebi de Marea Simfonie în sol, nr. 40, KV. 550, scrisă în anul 1788.
Prima parte a acestei Simfonii este cunoscută ca fiind muzica de deschidere a filmului Amadeus de Miloš Forman.
Simfonia a fost compusă în anul 1773. Este considerată [2] ca făcând parte dintr-o primă trilogie formată alături de Simfoniile în la major, KV. 201 și Simfonia în do major KV. 200. A doua trilogie fiind alcătuită din ultimele simfonii, nr, 39, 40 și 41.
Simfonia nr. 25 în sol minor, a fost compusă la Salzburg, pe când Mozart avea doar 17 ani. Pare a fi inspirată de Simfonia numărul 39 în sol minor a lui Joseph Haydn. Este totodată considerată un predecesor stilistic al simfoniilor beethoveniene, prin tensiunea emoțională și forța ei tematică. Conține patru părți: 1. Allegro con brio; 2. Andante; 3. Menuetto; 4. Allegro.
"Patetismul ideilor muzicale este anunțat încă din debutul agresiv, pe o formula ritmică sincopată ce stă la baza unei linii melodice cu cădere surprinzătoare pe intervalul de septimă micșorată, debut exprimat unisonic, în forte (Allegro con brio)." [3] Datorită acestor linii melodice cu salturi mari și a ritmului sincopat, această simfonie este apropiată de curentul Sturm und Drang.[4]
Observam amplasarea compartimentelor Orchestrei Filarmonicii bucureștene, ca fiind un aranjament între cel tipic fosei de operă (cu violoncelele în centru), și cel asemănător cvartetului de coarde (în care viola este amplasată în exterior, în dreapta, în locul tradițional al violoncelului). Contrabasurile erau situate în fundul scenei simetric, în centru (pe locul timpanului), în vreme ce viorile prime și cele secunde erau la locul lor tradițional, alipite.
Dirijorul Gabriel Bebeșelea a dinamizat interpreții, astfel încât un ansamblu destul de restrâns să cânte atât cameral, cât și simfonic. Admiram o serie de trăsături ale stilului clasic pre-beethovenian, etalate comprehensibil, cu noblețe și eleganță: calmul și sobrietatea. Muzica suna coerent, având o mare puritate; utilul era îmbinat cu frumosul, iar tendința de dominare a sentimentelor de către gândire era supus unui control riguros.
Gabriel Bebeșelea a obținut acel echilibru dintre conținut și formă, dintre intenție și realizarea expresiei. Discursul muzical era logic organizat, la un stadiu înalt de elocvență, datorită pregnanței substanței tematice. Auzeam acel mers treptat, uneori prin arpegii, al melodiilor, fără prea multe elemente cromatice. Ușor de receptat această muzică cu nuanțe de prospețime și luminozitate, în care simetria era la ea acasă. Mozart a fost mereu inventiv. Încă din debutul Simfoniei, principiul organizării discursului muzical pe baza distribuirii constante a accentului ritmic (fie prin divizarea, fie prin augmentarea matematică proporțională a duratelor) este aici eludat, datorită lanțului de sincope. Frumos a sunat coralul tromboanelor.
În Andante, viorile în surdină intonau o melodie blândă. Fagoturile ofereau comentarii delicate cu intervenții scurte, dialogând cu corzile. Starea de spirit era una destul de relaxată, dar adesea stârnind interogația.
A treia mișcare, un Menuetto impunător, cu accente pregnante, făcea referire la unele elemente muzicale din prima mișcare. O a doua temă lirică, foarte inspirată, era cântată de suflători. Cornul aducea o notă de eleganță, iar cea de a treia secțiune a menuetului cita motive muzicale din introducere, încheindu-se cu două acorduri cuprinse de gravitate.
A patra mișcare Allegro, s-a deschis cu o temă energică prezentată de instrumentele de coarde. Pe măsură ce mișcarea se desfășura, dinamica devenea tot mai contrastantă, deseori cu nuanțe subito, generând schimbări emoționale de asemenea bruște. În cele din urmă, Simfonia numărul 25 se finaliza într-o ambianță caracterizată prin reținere și echilibru clasic, marcată de două acorduri ferme.
Publicul a răsplătit cu aplauze puternice interpreții de pe scena Ateneului.
A urmat Concertul în mi bemol major pentru două piane și orchestră, KV 365 de Wolfgang Amadeus Mozart, având ca soliste pe Katia și Marielle Labèque.
Lucrarea a fost scrisă în anul 1779, pentru a fi interpretată de însuși Wolfgang Amadeus Mozart, împreună cu sora sa mai mare, Nannerl (Maria Anna Walburga Ignatia Mozart, 1751-1829). Dar Mozart a cântat acest dublu concert, împreună cu eleva sa Josephine Barbara Auernhammer [5], la Viena, în două rânduri (1781 și 1787). Cadențele au fost scrise de Wolfgang și de Leopold Mozart-tatăl.
Concertul reflectă vivacitatea și echilibrul specific creației mozartiene târzii, având atât influențe franceze, cât și italiene.
Cele trei părți ale concertului sunt: 1. Allegro; 2. Andante; 3. Rondo.
Dintre interpreții acestui dublu concert amintim pe: Martha Argerich & Alexandre Rabinovitch; André Previn & Radu Lupu; Ursula Oppens & Phillip Moll; Claude Frank & și Lilian Kallir; Mary E. O'Brion & Olga von Radecki; Pierre Loboshutz & Genia Nemenoff; Lucas & Arthur Jussen, Alfred Brendel & Imogen Cooper; Vronsky & Babin's; Tamara Stefanovich & Pierre-Laurent Aimard; Ani & Nia Sulkhanishvili; Maurizio Baglini & Axel Trolese.
La Ateneul Român, am ascultat o versiune a Dublului Concert nr. 10 de W.A. Mozart cu Katia și Marielle Labèque, plină de armonie. Primul pian enunța o temă în registrul acut, iar cel de al doilea o relua, prezentând-o la o octavă descendentă (același procedeu, ca în Simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră, KV. 364).
Mozart împarte pasajele în mod egal celor două piane, care se angajează într-un dialog plin de grație și expresivitate. Orchestra este aici mai liniștită decât în celelalte concerte pentru pian ale compozitorului, soliștii având un rol principal, distribuit pe suprafețe mai întinse ale discursului muzical.
Prima mișcare Allegro a Dublului Concert, s-a deschis cu o introducere vibrantă, urmată de o Expoziție solistică amplă. Între cele două piane - pe măsură ce fracțiuni de teme și pasaje erau transmise rapid de la un pian la altul - se crea un efect stereo natural. În Cadența solistică auzeam ideile muzicale grațioase reluate, fiecare pianistă aducându-și aportul la liniile melodice cântate cu ingenioase reliefări dinamice și cu un simț estetic deosebit. Sincronizarea era una deosebit de bună, iar frazarea era realizată în stil clasic.
Simțeam cum în cea de a doua mișcare, apăreau și momente dramatice. Adagio-ul începea cu o introducere orchestrală, apoi se auzea un oboi "plângând" jalnic deasupra corzilor. Pianele soliste intrau încă o dată, neînsoțite de ansamblul orchestral. Glumele lor jucăușe erau pline de frumusețe, devenind carismatice. Atât soliștii, cât și orchestra împărtășeau tema, fiecare pe rând, pentru ca ulterior, să cânte cu toții împreună.
În cadență, ideile muzicale se derulau la interval de terță, la cele două piane, în majoritatea timpului. Citându-l pe dirijorul Simon Rattle: "Labèques au personalități foarte diferite. În Katia emana energie și entuziasm, în timp ce Marielle a rămas calmă și reflexivă."[6] Observam și eu că pianistele se uitau una la cealaltă arareori, privind de-a lungul celor două piane Steinway, paradoxal, concordanța lor era uimitoare, artistele nu simțeau nevoia de a-și vedea mâinile una alteia în timpul interpretării (așa cum este posibil, atunci când pianele sunt așezate în paralel).
Mișcarea finală a Dublului Concert, un rondo, plin de exuberanță, conținea același grad de vioiciune pe care l-a avut prima mișcare. Partea s-a încheiat cu o cadență strălucitoare, urmată de o scurtă înflorire orchestrală. Acest Allegro este poate, unul dintre cele mai bune exemple de inteligență și umor din creația mozartiană. Refrenul reapărea pe tot parcursul mișcării, dar cu fiecare revenire, muzica se oprea surprinzător, pe un acord-pivot diferit, după care, venea o schimbare bruscă de atmosferă.
Aplauze îndelungate au izbucnit din public și de pe scenă, la finalul concertului. Ovații și entuziasm.
La bis, Katia și Marielle Labèque au cântat la patru mâini o piesă de Isaac Albeniz, spunând că o dedică lui Gabriel Bebeșelea, dirijorul concertului serii de la Ateneu.
După pauză, a urmat Simfonia nr. 10 în re major, D 936A de Franz Schubert. Descoperită abia în ultimele decenii ale secolului al XX-lea într-un dosar cu manuscrise aflat la Viena, partitura a fost reconstruită și orchestrată de muzicologul britanic Brian Newbould, pe baza schițelor compozitorului. Prezentată acum în premieră în România, această simfonie a oferit publicului, după spusele dirijorului Gabriel Bebeșelea, o rară ocazie de a descoperi un Franz Schubert, aflat într-o căutare stilistică profundă și revelatoare, o bijuterie sonoră în trei părți: I. Allegro maestoso; II. Andante; III. Scherzo (Allegro moderato).
În prima parte, după încheierea Expoziției, tempo-ul se schimbă de la Allegro maestoso la Andante și de asemenea se modulează în tonalitatea vecină. Această nouă secțiune, acționând ca o Dezvoltare neconvențională, prezintă o variațiune solemnă corală a temei secundare, intonată de tromboane. Spontan a venit tunetul de timpan. Dirijorul Gabriel Bebeșelea a gradat măiestrit acel accelerando al viorilor, spre Codă.
A doua parte, Andante (cercetătorii sunt de acord că este o mișcare practic finalizată de compozitor), amintește de lirismul melodiilor din ciclul Winterreise, liedurile op. 89.
La sala Ateneului Român, savuram cântul oboiului acompaniat de contrabasuri în pizzicato, precum și ritmul obsedant de iamb (pătrime-doime) intonat de tromboane.
Îmi veneau în minte cuvintele dirijorului Vasily Petrenko, (interviu dat cu ocazia repetițiilor pentru concertul cu Orchestra Filarmonicii George Enescu cu Simfonia nr. 2 a Învierii de Gustav Mahler), unde spunea că "rolul oricărei orchestre este de a îmbunătății viața comunității, sub aspecte precum: latura fizică și mentală, sănătate, cultură și de asemenea, de a aduce integritate în societate, pentru că trăim într-o societate multiculturală, (...) iar oamenii acceptă reguli după care vor trăi împreună (...) Toți cei care ascultă aceeași muzică împărtășesc aceleași emoții indiferent de religie, gen, rasă sau orice altceva (...) când ascultăm muzică suntem capabili să construim propriile gânduri și nu să copiem gândurile altcuiva pe care l-am auzit."[8]
"Simfonia a zecea cere să fie auzită: nu doar din curiozitate istorică, ci deoarece conține o muzică extrem de plină de grandoare, vitalitate neașteptată și nepământeană" [9]
Ultima simfonie a lui Schubert reprezintă probabil ultimele sale gânduri muzicale, dar acestea sugerând cu o deosebită claritate orientarea compozitorului spre noi direcții. Așa se face că transformarea sumbră a atmosferei, din centrul primei mișcări, prin apariția celei de-a doua teme la tromboane, denotă o prefigurare a muzicii lui Gustav Mahler. Iar Scherzo-ul, datorită în special, tehnicii contrapunctice (însușite de către Franz Schubert destul de târziu), este un veritabil avant la lettre, a muzicii lui Anton Bruckner.
A treia mișcare Allegro moderato, a fost la început etichetată drept scherzo, în ciuda faptului că era în măsura de două pătrimi. Mișcarea este neconvențională, fie ca scherzo, fie ca final. Ceea ce a fost intenționat ca Trio-ul unui Scherzo în formă ternară în prima schiță, a devenit un episod mai târziu, în timp ce piesa a fost remodelată într-un rondo. Mișcarea este plină de contrapunct (canoane, contrapunct inversabil, fugato, augmentare), iar cele două teme principale sunt suprapuse la sfârșitul simfoniei. Intenția compozitorului și dirijorului britanic Brian Newbould, a fost să termine simfonia așa cum ar fi făcut-o însuși Franz Schubert, ancorând ideile muzicale din schițe, în stilul compozitorului.
Este de bun augur, faptul că Gabriel Bebeșelea este consecvent în a aduce în fața auditoriului lucrări inedite de valoare (îmi amintesc de oratoriul Strigoii, și de Pastoral Phantasie de George Enescu).
Dirijorul Gabriel Bebeșelea încearcă și reușește "să creeze un sanctuar în sala de concert" [8].
O seară muzicală, de unde lumea a plecat fericită.
NOTE
[1] Celebrele Katia și Marielle Labèque au concertat alături de cele mai prestigioase orchestre din lume, precum Berliner Philharmoniker, Bayerischer Rundfunk, Boston Symphony, Chicago Symphony, Cleveland Orchestra. La invitația Filarmonicii din Paris pentru un "Weekend" special, atenția s-a concentrat asupra proiectelor Amoria, Invocations și asupra noului lor proiect pentru două chitare și două piane, realizat împreună cu David Chalmin și Bryce Dessner, care include o piesă scrisă pentru ei de Thom Yorke, intitulată Don't Fear the Light, cu Thom Yorke ca invitat special. CD-ul lor, Sonic Wires, a fost lansat în octombrie 2024. Peste 33.000 de melomani au luat parte la concertul de gală de la Waldbühne (Berlin), susținut împreună cu Filarmonica din Berlin dirijată de Sir Simon Rattle, eveniment produs de EuroArts. Concertul Vienna Summer Night de la Palatul Schönbrunn a atins audiențe record, cu peste 100.000 de spectatori și peste 1,5 milioane de telespectatori. Katia s-a născut la 11 martie 1950, la Bayonne, Franța. Marielle s-a născut la 6 martie 1952, de asemenea la Bayonne, Franța. După ce au absolvit pianul la Conservatorul din Paris, în 1968, surorile au început să lucreze la repertoriul de pian la patru mâini și la două piane. Au înregistrat primul lor album, Les Visions de l'Amen de Olivier Messiaen, sub conducerea artistică a compozitorului, și au continuat să interpreteze muzică contemporană, inclusiv lucrări de Luciano Berio, Pierre Boulez, Philippe Boesmans, György Ligeti și Olivier Messiaen. Înregistrarea lor din anul 1980, cu două piane a Rhapsody in Blue (Rapsodia Albastră) de George Gershwin s-a vândut în peste jumătate de milion de exemplare. Repertoriul lor cuprinde: jazz, ragtime, flamenco, muzică minimală, muzică barocă - pe instrumente de epocă (fortepiane «Silberman»), muzică pop și rock experimental. Multe lucrări au fost scrise special pentru ele (de exemplu: Concertul pentru două piane și orchestră de Philip Glass, interpretat la Los Angeles de Filarmonica din Los Angeles, dirijată de Gustavo Dudamel). Au interpretat o versiune instrumentală a musicalului West Side Story de Leonard Bernstein, transcris de Irwin Kostal, pentru două piane și percuție. În noiembrie 2011, au avut premiera proiectului 50 Years of Minimalism (50 de ani de Minimalism), la Kings Place din Londra, cu lucrări de John Cage, David Chalmin, William Duckworth, Arvo Pärt, Michael Nyman, Terry Riley, Steve Reich și Howard Skempton. Katia și Marielle Labèque au înregistrat albume pentru Erato (Warner Classics), Philips Records, EMI Classics, Sony Music Entertainment și Decca Records. În anul 2007 și-au creat propria Casă de discuri de muzică clasică, KML Recordings, în Italia. Apoi, în 2016, s-au alăturat Casei de discuri Deutsche Grammophon,, pentru distribuția Casei de discuri, KML Recordings. În 2005 și-au creat propria fundație, Fondazione Katia e Marielle Labèque, la Roma, cu scopul de a promova relația dintre muzică și imagine. Au colaborat astfel cu regizorul Tal Rosner. În 2012, și-au creat propriul studio de înregistrări, Studio KML, într-o școală antică din Roma. A fost creat un documentar Calea Labèque de Felix Cabez (2012). În anul 2016 a apărut cartea Une vie à quatre mains (O viață la patru mâini) de Renaud Machart, Les Éditions Buchet/Chastel, Paris.
[2] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. 2, Editura Fundaíei Culturale Române, București, 1996, pag. 177.
[3] Muzicologul, criticul și editorul germano-american Alfred Einstein (1880-1952) a revizuit în 1936, Catalogul Köchel, al opusurilor lui W.A. Mozart.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Simfonia_num%C4%83rul_25_(Mozart)
[4] Sturm und Drang a fost o mișcare proto-romantică din literatura și muzica germană, care a avut loc între sfârșitul anilor 1760 și începutul anilor 1780. În cadrul mișcării, subiectivitatea individuală și, în special, emoțiile extreme au primit liberă exprimare, ca reacție la constrângerile raționalismului. - https://en.wikipedia.org/wiki/Sturm_und_Drang
[5] Mozart i-a dedicat Josephinei Auernhammer Sonatele pentru vioară și pian KV. 296 și KV. 376-380.
[6] labeque.com/notes/these-sisters-have-transformed-the-piano-duo-2/
[7] https://youtu.be/DGoSWjU67r4
[8] Harold Truscott.
[9] Interviul - Gabriel Bebeșelea în dialog cu Vlad Zografi și Gabriel Liiceanu despre volumul Musica ricercata
*https://en.wikipedia.org/wiki/Piano_Concerto_No._10_(Mozart)
**Fotografiile din concert au fost realizate de Alin Iavorenciuc.