În prima partea a serii muzicale de la sala Ateneului Român am ascultat Uvertura operei Don Giovanni, KV. 527. Mozart a compus opera la Praga, în toamna anului 1787. Premiera a avut loc la 29 octombrie 1787, la Teatrul Național din Praga, fiind una dintre cele mai populare lucrări ale lui Mozart.
Uvertura este alertă, incitantă și dă tonul pentru restul operei. Este îndrăgită pentru melodiile sale complexe, personajele captivante și tutti-urile dinamice. Unii cercetători cred că uvertura ar fi fost compusă chiar în dimineața premierei. Începe cu un tempo rapid, cu sonorități masive, urmate de o scurtă secvență marțială, și se termină cu un Allegro suplu. Tema Commendatore se aude în introducerea din debutul uverturii. Este scrisă în formă de sonată, în Expoziție prezentând trei teme distincte, dintre care niciuna nu se regăsește în cuprinsul operei. În secțiunea intermediară a Dezvoltării, temele sunt variate și amplificate, iar Repriza reafirmă ideile muzicale principale.
În interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Robert Farkas, ascultam cum sunetele uverturii portretizau stările contrastante din drama giocoso. Introducerea dramatică se desfășura într-un tempo lent. Acordurile de început, de rău augur (înfricoșătorul acord de deschidere în re minor a fost denumit acordul Don Giovanni) prevesteau elementele întunecate, tragice și dramatice ale operei. Apoi, s-a așternut o tăcere mortală. Prin contrast, secțiunea următoare giocoso allegro suna energic, portretizând muzical personajul Don Giovanni. Game ascendente și descendente în staccato creau o atmosferă jucăușă. Dirijorul Robert Farkas a dozat astfel intensitățile ansamblului, tocmai spre a sublinia caracterul personajelor (forte Comandorul, piano Don Giovanni), iar formulele ritmice trohaice (lung-scurt) se repetau spre a întări expresia. Frumos au fost subliniate elementele cromatice descendente ale melodiei. După timbrul flautelor și clarinetelor, acompaniate de corzi cu un ritm punctat, au urmat trompetele și timpanul, aducând o "întunecare". Toate acele sincope ale viorilor creau o stare de anxietate. În secțiunea Molto allegro, același ritm sincopat dobândea alt sens, un plus de energie în discursul muzical. Claritatea pasajelor viorilor sugera mișcări în forță, ca niște vârtejuri. Muzica părea că înfățișează, prin întrebări și răspunsuri, personaje bine individualizate: Don Giovanni - cu bravada sa, înfricoșătorul Leporello, îndrăzneața Donna Elvira, supusa Donna Anna și Masetto - mirele. Dialogul flaut-oboi a sunat plin de viață. Aspectul ludic al muzicii, conferit de dialogurile dintre diferitele compartimente instrumentale, se continua și în secțiunea Dezvoltării. O serie de modulații se finalizau pe o pedală ce conducea spre Repriza uverturii. Dirijorul Robert Farkas a redat cu autenticitate acea "inhibare" a fluxului melodic din Coda, care nu se încheie într-un mod tradițional triumfal, ci în tonuri estompate și cu nuanțe scăzute.
La încheierea cunoscutei uverturi mozartiene, publicul a aplaudat însă, foarte puternic și îndelung.
A urmat mult așteptatul moment al reîntâlnirii cu celebra pianistă Elisabeth Leonskaja, care a interpretat Concertul nr. 24, în do minor, pentru pian și orchestră, KV. 491 de Wolfgang Amadeus Mozart. Pentru Ludwig van Beethoven, această lucrarea a fost una dintre cele mai îndrăgite. Concertul cuprinde trei părți: 1. Allegro; 2. Larghetto; 3. Allegretto.
Tematica dureroasă a concertului este redată de o măiestrită țesătură a ideilor muzicale, atribuite pe rând, când masei simfonice, când grupului de instrumente de suflat, mai pe urmă pianului sau chiar altor instrumente individual. Acest Concert excelează și prin întinderea mare a primei sale părți și mai ales prin tensiunea sa interioară.
De la prima intervenție a pianului solist, îmi veneau în minte cuvintele genialului pedagog Heinrich Neuhaus: "Nu te regăsi în muzică, ci găsește muzica în tine". Iar marea pianistă Elisabeth Leonskaja demonstra în chip magistral, prin cântul ei, tocmai acest panseu.
La cei aproape 80 de ani, pianista cântă admirabil. Cu un efort minim de mișcări instrumentale, obține sonorități foarte diverse și intensități considerabile. Te cucerește instantaneu. Conduce fraza muzicală lin, nimic bruscat, nici un accent fără temei logic, are un simț estetic fantastic!
Într-un interviu, artista arăta că: "În primul rând, trebuie să-ți deschizi spiritul pentru a auzi ce se întâmplă în interior și apoi să accepți acest lucru".
Pianistica sa se înscrie pe linia celebrilor muzicieni: David Oistrakh, Sviatoslav Richter și Emil Gilels. Elisabeth LEonskaja îl prețuia de asemenea, pe marele pianist român Radu Lupu.
Ascultam cum inițial, grupul instrumentelor cu coarde, expunea în unison, peste timbrul grav al fagotului, o temă neliniștită, ce se impunea treptat și creștea în intensitate. După un moment de pasageră liniște, a venit un dialog între suflători (precum în concerto grosso, grupul concertino) și orchestră (tutti); pianul își începea mărturisirea tristă. Se percepeau secvențe ascendente și intonații dureroase, întrerupte de pauze. Ici-colo apăreau oaze de speranță cu episoade mai liniștite. În Dezvoltare, se auzea o melodie nouă impetuoasă, apoi erau reluate idei anterioare. Motivele circulau la diferite instrumente. Elisabeth Leonskaja insera cu naturalețe stilemele mozartiene, unde un pasaj se încheia cu un tril. În cadență solistică savuram acel dialog al vocilor (bas-sopran) cu imitații reliefate și o agogică plină de noblețe, fără exagerări de ritenuto și cu reveniri (a tempo) executate foarte natural. Arpegiile în urcare și coborâre pe toată claviatura întrezăreau aspectul de virtuozitate, care în acest concert este dominat de caracterul dramatic al muzicii.
Elisabeth Leonskaja modelează sonoritatea printr-un zbor, parcă abia atingând clapele pianului, ca și cum oficiază un ritual. "Mânuim o substanță atât de sacră, o substanță care ne face atât de fericiți, încât este de fapt lumea noastră " [3].
Admiram în partea a doua a Concertului, Larghetto, expresia obținută de cântul pianului: un personaj care și-a înfrânt durerea și care a reușit să se ridice deasupra frământărilor. Melodia curgea mângâietor, structurată în formă de rondo simplu, cu unele intonații de colind. Observam cum solista dădea sens fiecărui motiv în care trei sunete de aceeași înălțime se repetau: fie o anihilare treptată a unui impuls inițial (diminuendo infim), fie acumulând tensiune către ultimul sunet din triadă (crescendo). Foarte frumos a sunat dialogul flaut-fagot, iar mai apoi timbrul contopit dintre flaut, oboi și fagot, în cuplete. Coda a decurs firesc, concluziv.
Finalul Concertului, Allegretto, o temă cu variațiuni. Timpanul își face auzite loviturile. Mersul cromatic al pianului crea "rugozitate" melodică. În cea de a treia variațiune se auzeau acordurile pline ale pianului, asemănătoare unui marș. Orchestra răspundea cu interjecții în forte, ajungând la zona culminantă. În următoarea variațiune, discursul muzical se abătea de la temă, iar caracterul pastoral devenea predominant. Variațiunile următoare aduceau elemente contrapunctice (stil fugat). Mai apoi, se percepeau două variațiuni în tonalitate majoră, având trăsături de intermezzo. În continuare, neliniștea revine. Se auzeau motive din marșul anterior. Trecerea la a opta și ultima variație a avut loc printr-o intrare a pianului solo. Suspansul parcă prevestea prin agogica ezitantă, trecerea spre finalul Concertului nr. 5, «Imperialul» de Ludwig van Beethoven.
Elisabeth Leonskaja jalona frazele muzicale largi, cu linii aparent simple, însă expresive. Cât de clar diferenția timbral artista sunetele cântate de mâna stângă (acorduri), de cele înșirate în pasaje agile la mâna dreaptă-în secțiunile cadențiale!
Alegerea vitezei de desfășurare (o înțelegere între solist și dirijor) a slujit caracterul muzicii lui Mozart. "E foarte dificil să găsești tempo-ul natural potrivit, spațiul potrivit, și asta e ceea ce te face unic". [4]
La final, aplauzele zguduiau sala Ateneului. Ovații, flori și multă iubire pentru această pianistă, care s-a afirmat în tinerețe și datorită câștigării Concursului Internațional George Enescu. De-a lungul anilor Elisabeth Leonskaja a revenit cu plăcere la publicul care o adoră.
S-a lăsat cu greu înduplecată să cânte la bis o lucrare W.A. Mozart. Splendid!
Sala a amuțit câteva secunde după ultimul acord. Apoi, auditoriul a izbucnit în aplauze.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 41, în do major, KV 551, «Jupiter» de Wolfgang Amadeus Mozart. Simfonia cuprinde patru părți: 1. Allegro vivace;2. Andante cantabile; 3. Menuetto: Allegretto - Trio; 4. Molto allegro. Este cea mai amplă dintre simfoniile sale.
Datată Viena, 10 august 1788, Simfonia în do major este cea care încununează trilogia (Simfonia în mi bemol major, nr. 39, Simfonia în sol minor, nr. 40 și Simfonia în do major, nr. 41), "o posibilă intenție de continuitate ciclică". [5] Doar prima are Introducere, iar ultima dintre cele trei are un mare final.
Dirijorul Robert Farkas a dirijat fără partitură, oferind o interpretare plină de spirit a ultimei simfonii compuse de Mozart.
Partea a doua, o Sarabandă franceză în formă de sonată, a sunat deosebit de cantabilă și plină de melodii calde. Splendid au sunat viorile cu surdină, cu acea melodie, care era neterminată intenționat.
Sublinierile prin fortepiano și formulele conținând contratimpi aduceau un surplus de dinamism.
Din nou, am remarcat prestația suflătorilor de lemn, precizie ritmică, timbru sclipitor, omogenitate, atacuri simultane, calitate sonoră, frazare în stil clasic. Flautista Joidy Blanco a avut intervenții solistice minunate. Cum se zice: curge muzica din ea.
Ansamblul orchestral, extrem de atent la gesturile dirijorale, a urmărit o liniaritate a discursului muzical, dezvăluind frumusețea acestei muzici unice.
În partea a treia a Simfoniei, tema populară (Landler) austriacă prezentată ca idee muzicală a Menuetului și progresiile cromatice ale suflătorilor din secțiunea centrală condimentau fluxul ternar al muzicii.
În ultima partea a Simfoniei nr. 41, Mozart s-a întrecut pe sine: un fugato cvintuplu pe cinci voci (cu cele cinci teme majore), în magistrala Codă.
Cât pot greși contemporanii în aprecierea unor genii! Simfonia nr. 41 nu a fost programată a fi cântată la Viena, după ce a fost terminată de W.A. Mozart, sub motivul că nu prezintă interes! (de abia în 1789, orchestra Gewandhaus din Leipzig a adus-o în fața publicului). Astăzi este una dintre cele mai importante, simfonii din întreaga literatură muzicală.
Denumirea Simfoniei nr. 41, conferită ulterior de către Johann Baptist Cramer (un editor de muzică englez), vine de la Jupiter, în mitologia romană antică zeul cerului și al tunetului (simbolizat adesea printr-un vultur care ține în gheare un trăznet).
Interpreții Orchestrei Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta dirijorului Robert Farkas au încheiat o seară festival Mozart entuziasmant, meritând din plin aplauzele și stima publicului, care striga Bravo!
În anul 2025 sunt multe aniversări precum: GEORGE ENESCU (70 de ani de la moarte); DMITRI ȘOSTAKOVICI (50 de ani de la moarte); MAURICE RAVEL (150 de ani de la naștere); GEORGES BIZET (150 de ani de la moarte); JOHANN SEBASTIAN BACH (275 de ani de la moarte); JOHANN STRAUSS fiul (200 de ani de la naștere); BÉLA BARTÓK (80 de ani de la moarte).
Iată că pe Wolfgang Amadeus Mozart îl purtăm mereu în suflet. Muzica sa ne face oricând viața mai frumoasă!
NOTE
[1] Robert Farkas s-a născut în Òzd (Ungaria), A studiat dirijat de cor, pedagogie muzicală și dirijat de orchestră cu Tamás Gál și András Ligeti. În 2006, ca student Erasmus, și-a continuat studiile la Universitatea de Arte din Berlin, unde a absolvit în 2012 clasa de dirijat a lui Lutz Köhler. În 2013 a început să colaboreze cu dirijorul Iván Fischer, iar din 2015 este asistentul acestuia la Konzerthausorchester Berlin și Budapest Festival Orchestra. I-a avut ca mentori pe dirijorii Iván Fischer, Dimitri Kitajenko și Péter Eötvös. A urmat cursuri de măiestrie susținute de Bernard Haitink, Gianluigi Gelmetti și Jorma Panula. Robert Farkas a câștigat Premiul III - The International Competition of Young Conductors Lovro von Matačić (Concursul Internațional Lovro von Matačić), Zagreb, Croația (2011), precum și Opera Award și Premiul special oferit de Societatea Compozitorilor din Croația. Robert Farkas este Prim-dirijor invitat al Filarmonicii Banatul din Timișoara, ocupă de asemenea, funcția de dirijor principal al Orchestrei Simfonice Mav din Budapesta (din 2021) și este totodată Director Artistic al MUZIKA, la Theater Hagen din Germania. A avut colaborări la pupitrul unor orchestre precum: Filarmonica Națională Maghiară, Orchestra Simfonică Savaria, Filarmonica Panonică din Pécs, Orchestra Simfonică Radio și Orchestra Danubia din Ungaria, Berliner Konzerthausorchester, Berliner Symphoniker, Leipziger Kammerorchester, Heidelberger Philharmoniker, Wuppertaler Sinfonieorchester, Collegium Musicum Pommersfelden, precum și Orchestra Radio din Croația și Orchestra de Tineret din Australia. Primul său CD, a fost o înregistrare a concertelor pentru pian de Anton Rubinstein, cu Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin și pianistul Schaghajegh Nosrati. A fost considerată copil-minune și a concertat pentru prima dată la vârsta de 11 ani. În timpul studiilor a obținut premii la concursurile internaționale de prestigiu, printre care George Enescu (1964), Marguerite Long și Regina Elisabeta. Muziciana s-a format sub îndrumarea lui Sviatoslav Richter, cu care a cântat împreună în duet.
[2] Elisabeth Leonskaja s-a născut la 23 noiembrie 1945, la Tbilisi, Georgia. În 1978 s-a stabilit la Viena. A debutat la Festivalul de la Salzburg în 1979. Elisabeth Leonskaja a concertat cu toate orchestrele importante din lume, precum: New-York Philharmonic, Los Angeles Philharmonic Orchestra, Cleveland Orchestra, London Philharmonic Orchestra, BBC Symphony Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, Zürich Tonhalle Orchestra, Berlin Philharmonic, Orchestra, Gewandhaus Leipzig, orchestrele radio din Hamburg, Köln, München, Orchestra filarmonicii din Cehia. A cântat alături de dirijori precum: Sir Colin Davis, Christoph Eschenbach, Kurt Masur, Christoph von Dohnányi, Kurt Sanderling, Maris Jansons și Yuri Temirkanov. Elisabeth Leonskaja a fost invitată la Festivaluri din: Salzburg, Viena, Lucerna, Schleswig-Holstein, Schubertiada la Hohenems și Schwarzenberg. A susținut recitaluri în marile centre muzicale - Paris, Madrid, Barcelona, Londra, Edinburgh, München, Zürich și Viena. A colaborat cu cvartetele Alban Berg, Borodin, Guarneri și Artemis. A primit numeroase distincții în Austria: Membru de onoare la Konzerthaus din Viena, în 2006 i-a fost decernată distincția Austrian Cross of Honor, First Class pentru serviciile deosebite aduse vieții culturale, în 2020, i s-a conferit Premiul pentru întreaga carieră din partea International Classical Music Awards. Înregistrările sale au primit premii precum: Caecilia Prize și Diapason d'Or.
[3] Interview - 4 min 33 sec with Elisabeth Leonskaja
https://youtu.be/sgboiYW3b7E
[4] David Nice: Interview: pianist Elisabeth Leonskaja. theartsdesk Q&A 04 12.2012 - theartsdesk.com/qa-pianist-elisabeth-leonskaja
[5] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. 2, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, pag. 185.
*Fotografiile au fost realizate de Alin Iavorenciuc