Așa că, în cele ce urmează, îmi voi arunca privirea asupra ultimelor sale filme, în încercarea puțin masochistă de a cunoaște un cinema în care disperarea metafizică și politică este ridicată la rang de artă.
Voi începe cu ultimul film, A torinói ló / Calul din Torino (2011), nu doar pentru că aceasta este ordinea subiectivă în care am cunoscut aceste filme, ci pentru că însuși Tarr a afirmat că după realizarea acestuia, nu va mai crea, pentru că ar avea senzația că se repetă. Însă, mai mult decât atât, în acest film conceptul de sfârșit, atât de banal marcat în fiecare film artistic, este ridicat aici la un nivel cosmic, ca o conștiință artistică ce se închide, care se întunecă la extrem încât aduce aminte, paradoxal, de un nou început. Întunericul filmului este cel al dezintegrării complete, unde pentru Tarr clar nu mai este nimic, dar mie îmi aduce aminte de întunericul primordial, de la care povestea Creației poate să înceapă din nou.
Căci, trebuie remarcat că filmul este construit în simetrie negativă față de zilele creației, în care în prima zi (adică ultima a creației) apare omul și animalul, iar în cea de-a șasea zi dispare și lumina (în simetrie față de lumina din prima zi). Bineînțeles, refuzând transcendența, la Tarr atât lumina naturală, cât și palida lumină artificială, simbol al speranței și conștiinței umane, dispar, ducând totul în întuneric.
Werckmeister harmóniák / Armoniile Werckmeister (2000) duc deznădejdea la o scară politică. Povestea este simplă, însă plină de simboluri neliniștitoare: într-un orășel de provincie, vine un circ care are printre atracții atât o balenă împăiată, cât și apariția unui "prinț" misterios. Alături de o eclipsă așteptată, acestea au darul să răstoarne tihna provincială și să scoată ceea ce este mai rău din oameni la nivel de agresivitate politică.
Orășelul în care se desfășoară întâmplarea este afectat de proastă guvernare, ceea ce duce la o răzmeriță a gloatei în condițiile în care elitele naturale, adică notabilii înzestrați ai comunității, nu vor, nu pot, sunt prea întârziați în reacții.
Deși este tentant ca această parabolă să fie văzută printr-o lentilă în care s-ar putea citi o critică a societății comuniste maghiare de la sfârșitul epocii, când nu doar că nimeni nu mai credea în idealurile extremiste de stânga, dar, pe deasupra, ineficiența guvernării era flagrantă, în fapt este cu mult mai mult decât atât. În primul rând, este realizată la două decenii bune de la căderea comunismului, când deja dezamăgirile noii lumi au avut timp să se arate. Însă, cel mai important, critica pare să vizeze întreaga civilizație a modernității, mai degrabă decât ultima sa degenerescență totalitară. Marele mit al progresului și al pacificării umanității este cel vizat, nu neapărat o anumită orânduire radicală, oricât de perfect ar fi ilustrat aceasta hibele utopiile politice.
Werckmeister harmóniák / Armoniile Werckmeister trimite la imposibilitatea ființei umane de a se conforma unor standarde stricte, morale sau altcumva. Secvența de început a filmului introduce exact această idee. Într-o speluncă plină de bețivi în zdrențe, unul dintre ei, probabil intelectualul grupului, se angajează să-i coregrafieze pe ceilalți într-un dans improvizat care să explice sistemul solar. Așa că unul, puțin mai în vârstă, cu o țigară în colțul gurii, trebuie să reprezinte Soarele, iar razele luminoase pe care astrul le emite sunt simbolizate de fluturări ale mâinilor. În jurul lui e pus să se învârtă altul, care trebuie să exprime atât mișcarea de revoluție în jurul soarelui, cât și cea de rotație în jurul propriei axe. Bineînțeles, avem nevoie și de lună, care are ambele rotații mai rapide. Așa că rapid cei trei bețivani sunt prinși într-un dans amețitor, o ironie tragi-comică a încercării firii omenești de a-și explica universul și eșecul în încercarea de a ajunge la armonii perfecte ca urmare a cărnii noastre păcătoase.
La rândul său, Sátántangó, "balena" cinematografică de peste șapte ore, are tot ca temă răutatea umană. Aici nu este atât o răutate îndreptată împotriva altora, ci mai degrabă împotriva sinelui. Cunoaștem astfel o întreagă galerie de figuri, fiecare ratat în felul său, de la medicul alcoolic a cărui singură plăcere este să îi spioneze pe ceilalți, până la fetița inocentă care refuză radical corupția morală din jurul ei, dar care la rândul său este cât se poate de sadică cu propria sa pisică, căreia îi servește otravă de șoareci. Aceștia sunt mânați și ei de dorința de a pleca, de a lăsa totul în urmă ("dar nimic la țigani"), însă inutil de spus că speranțele lor sunt departe de realitate.
Lumea lui Tarr este una în care marile povești în care credea umanitatea au murit. Nu știm dacă au murit de mult, dar prezența lor nu mai este activă, deși, precum carcasa balenei împăiate, acestea mai pot încă să facă rău. Ochiul lor imens încă privește spre oameni și oamenii încă privesc cu uimire înapoi, însă dialogul se oprește la o simplă uimire seacă. Inspirația, schimbarea, speranța au pierit de mult.
Substitutul credinței sau cel puțin al optimismului este slujirea celorlalți. Fie că vorbim despre un altruism naiv ca cel al lui Valuska, protagonistul idealist din Werckmeister harmóniák / Armoniile Werckmeister, fie că vorbim despre o slujire filială care nu are nevoie de nici o justificare, chiar dacă este percepută parcă drept un jug, între protagoniștii lui Tarr există jertfelnicie, chiar dacă aceasta nu pare să fie bazată pe dragoste. Putem spune că este echivalentul moral al disperării metafizice care planează peste tot.
La fel, frapează disciplina cu care Tarr refuză orice licăr de speranță, orice geană de transcendență, orice adiere de iubire în A torinói ló / Calul din Torino. Interacțiunile dintre cei doi protagoniști se limitează la pasagere instrucțiuni casnice, de tipul "Mâncarea este gata!". Jertfelnicia fetei care își ajută tatăl beteag să se îmbrace nu este asumată ca un act filial, nici măcar ca o formă de solidaritate familială, ci pur și simplu ca o caznă domestică.
Așadar, poveștile lui Tarr sunt mai degrabă alegorii general umane decât povestiri concrete. Ele indică relații umane grav afectate sub aparențele unei normalități viciate, care vorbesc despre suflete întunecate care și-au pierdut acoperișul protector, acea "canopie sacră" a omului religios care îl apără de fricțiunile și vidul universului cosmic și mai ales a celui social.
