Credeam că depresia e prin definiție silențioasă, că te macină în tăcere și ai vrea să fugi departe de toată lumea într-un loc calm și confortabil, unde liniștea să te vindece. Adevărul este că lumea nu-i deloc calmă și confortabilă, iar Pansy n-are unde să fugă. Și dac-ar avea, tot ar trebui să-și înfrunte disperarea. Nemulțumirea ei profundă se revarsă asupra membrilor familiei, asupra medicilor, a vînzătorilor de la magazin, a necunoscuților cu care interacționează în parcarea de la supermarket. Nimeni nu scapă de furia ei sau de cuvintele grele pe care le azvîrle asupra oricui îi apare în cale. Depresia ei este un strigăt continuu, însă cel mai greu adevăr cu care rămîi după Hard Truths / Adevăruri grele este că prima condiție să fii ajutat atunci cînd ai o problemă e să recunoști în fața lumii și a ta însăți că ai nevoie de ajutor.
Știm deja de ce e tristă și descurajată Penelopa, cum face și desface un giulgiu trăgînd de timp și refuzînd să își aleagă un soț, spre disperarea pretendenților dornici să intre în patul ei și să pună mîna pe Itaca. În Il ritorno / The Return / Întoarcerea, regizat de Uberto Pasolini după trei decenii de cînd a avut pentru prima oară ideea de a face acest film, Ulise (Ralph Fiennes - habar n-am cît s-a antrenat la sală pentru personajul ăsta, dar sigur s-a antrenat) găsește drumul spre casă și își recîștigă soția și regatul. Juliette Binoche e senzațională în rolul soției ce nu abandonează speranța și se potrivește perfect decorului încărcat de dramatism al insulei Corfu, unde a fost filmat, cu mînă de maestru, Il ritorno / Întoarcerea. Imaginea - Doamne, ce imagine! - e opera lui Marius Panduru!
Altă insulă, alt personaj feminin, alte situații fără ieșire în Nakon ljeta / My Late Summer / Vara mea tîrzie. Adorabil umorul și încurcăturile în care intră Maja (Anja Matkovic), venită să-și revendice moștenirea după un tată pe care nu l-a cunoscut niciodată într-un sătuc idilic și ars de soare din Adriatica, însă cvasi-pustiu la mijloc de august și unde primarul o confundă cu chelnerița pe care o aștepta să lucreze la terasa pe care o deține. Alcool dubios, bătrîne care trag cu arma în dușmani imaginari, culturi ilicite și vaci care au un aer amenințător de parcă ar intenționa să participe la vreo coridă. Mai lipsește ceva din acest spectacol al erorilor cu iz balcanic? Da, o idilă cu un bărbat căsătorit și-o soție care apare pe nepusă masă.
"Un tip la psihiatru e întrebat pe cine ar salva prima oară dacă nevasta și amanta s-ar îneca în același timp. Pe nevastă, evident. Amanta ar înțelege". Maja, spunînd replicile astea, dă de înțeles de ce renunță și la moștenire și la povestea de iubire. Un aer de melancolie planează asupra deciziilor ei și timpul pare că stă pe loc. Într-o vară tîrzie, soarele încinge nestingherit stîncile insulei Prvić, unde Maja a îndrăznit să spere pentru cîteva zile. (Mihai a căutat înaintea mea locul unde s-a filmat, mulțumesc pentru informație.)
De ce nu reușim să punem capăt conflictelor și din victime ne putem transforma în călăi, iar din călăi în victime? Nu putem da răspunsuri simple la probleme complexe și nu putem ieși din spirala urii, pare să ne spună regizorul iranian Jafar Panahi în recentul laureat cu Palme d'Or la Cannes 2025 Yek tasadef sadeh / It Was Just an Accident / Un simplu accident. Trăim din păcate într-o lume dominată de violență și depinde de noi dacă găsim mecanismele care ne pot ajuta să ne păstrăm umanitatea în fața iraționalului și a urii. Realizat cu minimum de mijloace, filmul lui Panahi e o oglindă teribilă a realității și o posibilă cale de înțelegere a conflictelor fără sfîrșit din Orientul Mijlociu.
În celebra pictură a lui Goya pe care am avut norocul să o văd la Muzeul Prado din Madrid, Saturn își devorează copilul. Nu copiii, cum greșit credea unul dintre personajele documentarului lui Daniel Tornero (Saturno / Saturn - Premiul pentru cel mai bun documentar în secțiunea What's Up, Doc?). Cine e Saturn? Să fiu chiar eu, se întreabă tatăl regizorului, cel care am o relație lipsită de afecțiune și comunicare cu copiii mei sau Saturn este tatăl meu, cu care am avut mereu o relație lipsită de afecțiune și care e un monstru? Daniel Tornero a fost curajos; a luat camera de filmat și a stat de vorbă cu familia lui despre un adevăr greu de imaginat: bunicul său a fost condamnat la închisoare pentru abuz sexual asupra unor copii. Spre deosebire de Pansy, din Hard Truths / Adevăruri grele, personajul din Saturno / Saturn spune clar și răspicat că e dificil să duci în spate așa traume. Nu vrea să fie și el ca tatăl său, vrea să se schimbe, iar pentru asta admite că are nevoie de ajutor.
Cînd ești diferit de restul lumii, viața ta poate fi o permanentă luptă de a-ți păstra demnitatea. Mi-a plăcut la nebunie Miriam Garlo, artistă surdă care joacă fantastic rolul Ángelei, o femeie lipsită de auz în Sorda / Deaf / Surzenie (Premiul publicului la TIFF.24). Îți poți imagina cum te-ai descurca într-o lume fără sunet(e) și ce-ai face dacă fragila ta cale de comunicare cu semenii ar intra în impas? Ángela are o relație cît se poate de armonioasă cu Héctor, se iubesc, dansează ca nimeni alții și n-ai zice că este vreo fisură pe unde să se strecoare îndoiala. În subtitrarea filmului se folosește cuvîntul auzitor, dar nu-mi place, chiar dacă există în DEX. Mai simplu spus, Héctor aude, Ángela nu. Ea rămîne însărcinată și au o fetiță care, din fericire, nu are probleme de auz. Sau din nefericire pentru Ángela, al cărei echilibru fragil se năruie și faptul că e diferită de restul lumii o face să se simtă cumplit de singură.
Pesemne că e undeva în adîncul ființei noastre un demon care ne împiedică să fim pe de-a-ntregul mulțumiți de viața noastră. Vă amintiți întrebarea cu care am început? "De ce nu poți să te bucuri de viață?" Poate pentru că ne lăsăm pradă angoaselor, anxietății, neliniștilor, frustrării? Poate pentru că ne e frică să nu greșim și plecăm prea mult urechea spre "vocile interioare" care ne șoptesc tot felul de trăznăi? Adevărul este că nu sîntem decît niște ființe bipede în care colcăie o mulțime de incertitudini. Iar asta nu-i întotdeauna ceva rău, uneori e chiar o sursă de amuzament savuros: în noua comedie a lui Paolo Genovese, FolleMente / Madly / Eu, tu și cei din mintea noastră.
Dacă Lara (Pilar Fogliati) și Piero (Edoardo Leo) ar fi putut să pună pe pauză toată harababura din mintea lor, cu siguranță prima lor întîlnire romantică s-ar fi petrecut cu mai puține emoții. Dar n-ar fi ieșit un film fermecător și nici n-am fi avut o nebunie de scenă cu o parte din distribuție cîntînd hitul celor de la Queen, Somebody to love (ispravă pe care au repetat-o și pe scena de la Festivalul Sanremo, în februarie 2025). Iar eu n-aș fi rîs cu lacrimi în ultima zi de TIFF.24.
Sper să rîdeți și voi la fel de copios cît de curînd, FolleMente / Madly / Eu, tu și cei din mintea noastră va rula din toamna 2025 în cinematografele din toată țara.