Această ediție a proiectului extinde procesul de cercetare și digitalizare a memoriei teatrale inițiat în ultimii ani (TNAMT Digital) și propune un cadru interdisciplinar pentru explorarea arhivei teatrului.
Cele două workshopuri au fost susținute de Rucsandra Pop (antropolog și facilitator comunitar) și Iuliana Dumitru (curator și muzeograf), respectiv Kaya Behkalam (Media Art Researcher și co-creatorul proiectului Augmented Archive), oferind participantelor ocazia de a lucra direct cu documentele digitalizate din arhivă și de a-și contura propriile direcții de cercetare.
În cadrul workshop-urilor, cele cinci artiste selectate în urma call-ului național au studiat conținutul arhivei artistice TNAMT și au inițiat etapa preliminară a unei cercetări care se va finaliza cu o serie de editoriale originale. În plus, pe durata lunii mai 2025, artistul media invitat, Dragoș Dogioiu, a început un demers remote de prelucrare a resurselor vizuale ale arhivei, pentru a recrea digital scenografii aparținând unor stagiuni din trecut, revitalizând astfel atmosfera scenică a unor produse artistice dispărute, pe care nu ar fi ușor să le reimaginăm. Replicile digitale 3D funcționează ca o inițiativă-suport de transpunere a universului arhivei, completând cercetările individuale. Editorialele integrale se vor finaliza pe durata lunii iunie 2025 și vor fi publicate în iulie 2025 pe platforma TNAMT Digital - tnamtdigital.ro.
I-am invitat pe facilitatorii workshop-urilor, pe artistul responsabil pentru modelarea 3D și pe coordonatoarea grupului de participante să ne vorbească despre întâlnirea lor cu Arhiva Artistică a Teatrului din Turda și despre generarea unor touch point-uri cu trecutul artistic al unei instituții publice. În cele ce urmează puteți descoperi perspectivele lor:
Codruța Bonta, actriță - coordonatoare logistică a Programului de Cercetare
A defini arhiva poate fi o sarcină extraordinar de simplă sau incredibil de complicată. Poți porni de la explicația dicționarului, care definește arhiva, într-un mod pragmatic și rece, ca fiind totalitatea actelor sau documentelor unei instituții, unui oraș etc., referindu-se la activitatea lor trecută. Jacques Derrida explică, în lucrarea sa Archive Fever: A Freudian Impression, publicată de către The Johns Hopkins University Press în 1995, că acest cuvânt provine din grecescul arkheion, care desemna casa unde locuiau archons (magistrații) în antichitate. Archons erau, spune Derrida, gardienii arhivelor, cei care aveau puterea nu doar de a deține arhivele, ci și de a le interpreta. Dar din perspectiva mea, arhiva a fost, la început, doar un cuvânt-cheie într-o aplicație pentru un proiect cultural. Deși eram deja implicată în echipa de implementare, nu aveam o relație reală cu acest termen - era mai degrabă o formulare tehnică, decât un concept viu. Nu înțelegeam că, dincolo de noțiune și de cuvânt, se ascundeau mii de documente, fotografii, interviuri, filmări și fragmente de hârtie cu scrisuri de demult, toate păstrând urmele unor vieți, unor povești, unor momente din viața unor societăți.
În proiectul Mind the Gap. Echoes from the Archive, gardienii arhivelor au fost cele 5 participante din proiectul de cercetare - ele aveau privilegiul și responsabilitatea de a interpreta arhivele, de a face lumină în arhivă. Rolul meu era acela de a coordona logistic acest grup de cercetătoare, de a superviza funcția lor de "gardieni culturali". Pentru unii dintre colegi, eram "persoana disciplinată", care insistă pe completarea actelor; pentru alții, cea care se asigura că toate materialele sunt livrate la timp, la standardele agreate. Însă experiența trăită în cadrul proiectului Mind the Gap. Echoes from the Archive m-a obligat să ies din această identitate funcțională. Dacă voiam să lucrez cu arhiva - și cu persoanele care o cercetează - trebuia să încep, în primul rând, să o înțeleg. Să înțeleg al cui coordonator sunt: al adevărului din trecut, care încearcă să iasă la suprafață, sau al energiei prezentului care vrea să-l interpreteze în felul ei, în funcție de urgențele contemporane?
Atelierele susținute de Rucsandra Pop, Iuliana Dumitru și Kaya Behkalam au fost prag în acest proces. Am descoperit că arhiva nu e despre tăcere și uitare, ci despre oameni. Despre călătorii artistice neprevăzute, despre un trecut cultural care poate explica multe dintre răspunsurile ezitante ale prezentului. În scurt timp, am realizat că nu pot contribui la redactarea materialelor editoriale alături de cercetătoare fără a înțelege ceea ce ele explorează. M-am trezit părăsindu-mi, aproape fără voie, rolul de "supraveghetor de termene" și intrând în ipostaza de intermediar: între ecoul trecutului și vocea, uneori tumultuoasă, a prezentului.
A fost un proces de învățare prin încercare și eroare - un echilibru delicat între entuziasmul participantelor, factualitatea documentelor și rigorile scrisului editorial. Poate cea mai mare provocare în lucrul cu arhiva este exact fascinația pe care aceasta o stârnește: odată ce pătrunzi în universul ei, îți este tot mai greu să te desprinzi de ea. Vrei să afli tot, să înțelegi fiecare detaliu, să completezi fiecare lacună.
Sunt recunoscătoare participantelor care m-au primit, alături de ele, în acest proces de explorare. Le mulțumesc și pentru că au continuat să-mi trimită documentele la timp - am rămas, în esență, tot supervizor. Am învățat împreună cu ele. M-am format și, într-un fel, m-am transformat. Am ajuns să simt nostalgie în raport cu Stela Furcovici, actriță a Teatrului turdean, deși numele ei îmi era complet necunoscut înainte de proiect. Am simțit furie față de cenzura artistică din perioada comunistă. M-a impresionat inventivitatea experimentelor fotografice semnate, cel mai probabil, de către Ovidiu Cosac. Și, poate cel mai important, am devenit curioasă. Curioasă în legătură cu tot ceea ce Arhiva Artistică a Teatrului Național Aureliu Manea încă ascunde.
Trecutul cultural poate influența profund prezentul nostru, dar și al comunităților locale pe care le deservește. Iar prin acest proiect, Teatrul Național Aureliu Manea își asumă explorarea atentă a acestui trecut cu maturitate și responsabilitate. Arhiva nu este doar o colecție de întâmplări îndepărtate. Arhiva este vie - se întâmplă aici și acum.
Rucsandra Pop, artistă / antropoloagă / scriitoare - facilitator Program de Cercetare
M-am bucurat când actrița Grațiela Bădescu, una dintre inițiatoarele proiectului de digitalizare a Arhivei Artistice a Teatrului Național Aureliu Manea Turda, m-a invitat să facilitez un atelier in situ, pentru că eram foarte curioasă să-mi bag nasul mai adânc în arhivă. Întâlnirea cu comorile de acolo în social media nu făcuse decât să-mi stârnească apetitul. Dar să dau un pic de context. Grațiela și cu mine ne-am îmbolnăvit de arhivită în același timp, în 2018, când am lucrat împreună la organizarea și digitalizarea arhivei personale a bunicului meu - Mihai Pop. Proiectul de prelucrare a Fondului Mihai Pop s-a desfășurat la Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român (MȚR) ca parte din cercetarea mea doctorală. În acel demers îmi propuneam să refac biografia intelectuală a bunicului, cunoscut ca un mare folclorist, dar ale cărui contribuții în domenii precum lingvistica, semiotica, sociologia, antropologia sau etnomuzicologia au fost adesea ignorate. Lucrul la acest fond, într-o echipă interdisciplinară de 15 oameni, a fost pentru noi și un amplu proces de învățare despre cum să organizăm documentele și mai ales cum să le facem să ne vorbească. Am intrat atunci într-un trib, care se mărește pe zi ce trece, de oameni care descoperă arhive pe care nu le pot lăsa orfane și se contaminează de această boală bună, în care trecutul este scuturat de praf și luat la întrebări. Între timp am înțeles că, în mod ideal, o arhivă nu vorbește doar despre trecut, ci și despre viitor. Că ea poate scoate la lumină o infinitate de povești, dacă există oameni curioși și harnici care să se ocupe de explorarea ei. Fără astfel de oameni, o arhivă este moartă.
Fiind îndrăgostită de arhive, am urmărit, încă din 2022, proiectul de digitalizare a arhivei Teatrului Național Aureliu Manea din Turda. Mi-a plăcut foarte mult felul în care echipa a ales să deschidă arhiva către exterior, printr-o comunicare vie și în ton cu vremurile. Au făcut o campanie de comunicare îndrăzneață, poate pe alocuri prea îndrăzneață pentru spectatorii acestui teatru. Spun asta pentru că, în general, publicul din orașele mici este mai conservator. Însă tipul acesta de comunicare - dincolo de faptul că atrage atenția și stârnește curiozitatea atât publicului larg, cât și specialiștilor din domeniu - are meritul de a reflecta istoria teatrului din Turda care, sub conducerea lui Aureliu Manea, a fost un teatru laborator, în care s-a experimentat mult.
Întotdeauna când facilitez un atelier sunt fascinată, pe de o parte, de lucrurile care rămân cu participanții la final și, pe de altă parte, de darurile pe care noi, ca facilitatori, le primim de la participanți. În cadrul atelierului de la Turda, Iuliana Dumitru și cu mine am avut privilegiul să lucrăm cu 5 participante artiste / cercetătoare și câțiva invitați, de la care am avut multe de învățat atât despre conținutul arhivei, cât și despre diferitele feluri în care acesta poate fi investigat și prezentat. Am descoperit lucruri palpitante despre cariera unor oameni considerați piloni ai teatrului, ca fascinantul regizor Aureliu Manea și la fel de talentata lui soție, la momentul respectiv, scenografa Clara Labancz, dar am avut bucuria să vedem puse în lumina reflectoarelor și poveștile unor femei a căror muncă într-un teatru este arareori celebrată, ca - de exemplu - costumiera Maricica Gherman, care lucrează de peste 40 de ani la teatrul din Turda. De altfel, tema felului cum sunt reprezentate femeile în domeniul teatral, pe scenă sau în spatele ei, și cea a muncii invizibile într-un teatru, au stârnit mult entuziasm în grupul nostru. O altă temă majoră a fost cea a ingerinței politicului în viața unui teatru, mai ales în perioada comunistă. Însă dincolo de teme și abordări, lucrul cel mai bun care s-a petrecut în zilele de workshop este că s-a format firesc o comunitate de cercetare. Cred mult în coagularea de astfel de comunități în care împărtășim cu generozitate și practici și principii de lucru, dar și informații și oportunități de învățare și finanțare care să ducă cercetarea fiecăruia mai departe. Într-un context în care sistemul nu susține cercetarea, astfel de grupuri ghidate de curiozitate și entuziasm sunt vitale. Iar dacă astfel de grupuri își găsesc și o gazdă instituțională ca TNAMT, câștigul este dublu - pentru că există garanția că poveștile oamenilor care au clădit acea instituție ies la lumină. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat lucrând cu arhivele este că acestea nu sunt despre hârtii vechi, acoperite de praf. Arhivele sunt despre oameni - despre oamenii trecutului, oamenii prezentului și cei ai viitorului, și despre legăturile mai mult sau mai puțin evidente dintre aceștia. Atelierul de la Turda mi-a reamintit că astfel de legături trebuie cultivate cu atenție.
Iuliana Dumitru, antropoloagă / curatoare / muzeografă - facilitator Program de Cercetare
Când aud cuvântul "arhivă", mă gândesc, instinctiv, la ceva prăfuit, uitat între rafturi.
Dar la Teatrul Național Aureliu Manea, întrebarea despre arhivă a căpătat viață, direcție, concretețe. Mi-au plăcut discuțiile din cadrul workshopului coordonat împreună cu Rucsandra Pop nu doar pentru ceea ce am aflat, ci pentru felul în care m-au făcut să văd din nou că o arhivă se poate aplica la orice, inclusiv la viața noastră. La felul în care ne uităm la o imagine, construim un text, alegem ce păstrăm și ce lăsăm deoparte. Am vorbit despre teatru și ideologie, despre femeile din spatele scenei, despre negativul ca metaforă și fotografia ca martor. Despre spectacole pentru copii și despre bombardamentul informațional care forma o morală nouă. Despre cenzură și lipsa urmelor clare ale ei. Despre deplasările teatrului în Grecia și festivalurile din orașe mici. Despre scenografie, despre istorie orală, despre cum se construiește o realitate prin spectacole, prin cronici, prin absențe.
Arhiva Artistică a Teatrului Național Aureliu Manea nu mai e un loc închis. E un câmp de posibilități. Mi-am reamintit că și atunci când pare că vorbim despre trecut, de fapt ne uităm, mereu, la felul în care ne construim prezentul. Și fiecare dintre participante a deschis, în felul ei, o nouă direcție de cercetare, o întrebare care nu lasă trecutul să doarmă. În fond, arhiva nu e despre ce s-a întâmplat. E despre ce (mai) avem de înțeles.
M-a impresionat viața care pulsează în această arhivă teatrală de la Turda - prin faptul că este digitalizată, iubită, îngrijită. Este o arhivă care nu păstrează trecutul ca pe ceva înghețat, ci îl deschide constant spre prezent.
Kaya Behkalam, Media Art Researcher - facilitator Program de Cercetare Arhive augmentate: explorări critice ale memoriei / Prezentare & atelier în cadrul Proiectului Mind the Gap. Echoes from the Archive / Teatrul Național Aureliu Manea Turda, 13-14 mai 2025
Ce este o arhivă, dacă nu un mod de a vedea? Nu un seif, ci o vibrație. Nu un loc unde este păstrată istoria, ci o lentilă prin care urmele capătă licăriri de prezență. La Turda, nu ne-am adunat în vechiul teatru, aflat în șantier și sub schele, ci într-un nou spațiu de conferințe finanțat din fonduri europene - lemn scandinav și lumină neutră. Un substitut ciudat pentru o scenă care, odinioară, forma voci pentru construcția unei societăți socialiste. Dar ce altceva se repeta acolo? Ce disonanțe se întrevedeau printre rânduri?
În arhiva artistică a teatrului: afișe îngălbenite, note fragile despre costume, fotografii ale unor spectacole de mult uitate, cronici care lăudau sau condamnau cu aceeași succintă intensitate - ecouri ale unui prezent dur, pe care îl recunoaștem azi în comentariile de pe rețelele de socializare. Participanții la atelier au săpat prin straturile de efemeride cu grija unor arheologi. Cineva a numărat peste 60 de nume de femei de pe afișe, ca parte din echipele tehnice, într-un interval de șaptezeci de ani. Altcineva a urmărit un turneu al trupei turdene în Grecia, la începutul anilor '90 - artiști în tranzit, poate gustând libertatea sau familiaritatea ciudată a unui altundeva imaginat. Unii au privit vizibilitatea schimbătoare a tehnicienilor și sufleorilor - odinioară menționați pe afișe, apoi ecranați.
Atelierul nostru nu a fost o lecție despre instrumente, deși câteva au fost configurate. A fost o invitație de a te opri asupra fragmentului. De a urmări un obiect nu ca dovadă, ci ca ecou. O fotografie de decor devine o întrebare: cine l-a construit, cine privea din culise, ce reguli nespuse i-au conturat liniile? O bucată de hârtie devine un portal și-o provocare: ce alte lucruri au mai fost tipărite pe ea și pentru cine?
Am vorbit despre arheologia media - nu doar ca metodă, ci ca poetică. O abordare care vede arhiva ca pe un teren sedimentat cu putere, omisiune, dorință. Care înțelege fiecare act al privirii ca pe o negociere între ceea ce este vizibil și ceea ce este ascuns. Care vede memoria nu ca pe ceva ce trebuie recuperat, ci ca pe ceva ce insistă, încăpățânat, să fie simțit altfel.
În afara atelierului, noii mei prieteni din echipa de organizare, Grațiela și Mihai, îmi arătau un oraș care se citește ca un palimpsest: un cinematograf art deco neglijat, locuri de joacă și cafenele aflate lângă fabrici ruginite, magazine care vând haine purtate în trecut de altcineva. Pe dealuri, morții privesc peste acoperișuri, cruci și turnuri de semnal. Un râu traversează orașul și rămășițele arhitecturale ale unor idealuri apuse. Nu există universitate aici, iar tinerii pleacă. Dar ce înmagazinează această absență?
"Arhive augmentate", aici, nu a însemnat imagini hiper-stilizate sau soluționism tehnologic. A însemnat să asculți cu tot corpul. Să scrii ca formă de răspuns. Să fii martor al trecutului pentru a-i permite să te bântuie altfel - nu pentru a-l repara, ci pentru a rămâne în prezența lui.
(Traducerea textului original, din limba engleză: Paula Dalea, teatrolog și secretar artistic TNAMT)
Dragoș Dogioiu, New Media Artist - artist modelare 3D
Demersul a pornit de la o întâlnire "pe nevăzute" cu arhiva fotografică a teatrului din Turda, o colecție încărcată de memorie vizuală. Pornind de la acest material documentar, am lucrat la modelarea digitală în 3D a cinci decoruri de spectacol. Nu am propus o reconstituire cu o precizie milimetrică, ci mai degrabă o interpretare care să redea esența scenografică a fiecărui decor. A fost un proces ghidat de intuiție, imaginație și o doză inevitabilă de improvizație, în care am fost condus de către atmosfera fiecărui spectacol.
Accentul a fost pus pe captarea esenței scenografice, al acelui impact vizual specific pe care îl oferă decorul. Cele cinci scene selectate pentru acest proces de reinterpretare digitală au fost construite pe baza imaginilor de arhivă care documentează, de regulă, doar partea frontală a scenei și doar din anumite unghiuri. Această situație a impus un exercițiu de imaginație ghidat de arhivă prin care am completat golurile lăsate de lipsa informațiilor vizuale.
Un alt aspect esențial a fost echilibrul fragil dintre precizia matematică a programelor de modelare 3D și imperfecțiunile firești ale decorurilor construite de mâini umane. Scenografiile originale erau ușor asimetrice, aveau urme lăsate de unelte, accidente vizuale, disproporții intenționate sau nu, iar toate aceste elemente ar fi putut fi pierdute în procesul de modelare. Pentru a reda într-o anumită măsură atingerea umană - pe care am putea să o numim chiar poezia imperfecțiunii - am introdus variații fine în proporțiile obiectelor și distribuirea lor în spațiu.
Mai mult, am integrat în mod direct elemente bidimensionale preluate din fotografii: literele de pe colacul de salvare al navei Turgheniev și portretele din O scrisoare pierdută, toate au fost recontextualizate în spațiul virtual, nu ca simple reproduceri, ci ca martori ai unei memorii colective. Acest proiect poate fi interpretat ca un omagiu adus atât decorului, privit ca formă de artă, cât și arhivei, înțeleasă ca spațiu latent al trecutului, activabil în prezent cu ajutorul intervențiilor artistice.
Mulțumim pe această cale tuturor participantelor la Programul de Cercetare propus de proiectul Mind the Gap. Echoes from the Archive: Sara Pongrac, Diana Ludu, Sabina Cojocaru, Larisa Tofan, Alexandra Rusu, respectiv invitatelor: Luana Hagiu, Paula Dalea, Ioana Toloargă. Și nu în ultimul rând, facilitatorilor / experților invitați și echipei de organizare. De asemenea îi mulțumim Ancăi Șerban pentru Direcția Vizuală a proiectului și Mariei Ordean pentru ilustrația originală realizată în vederea acestui material.
Proiect realizat de Teatrul Național Aureliu Manea Turda și co-finanțat de AFCN.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.