În această perioadă, Orchestra Filarmonici George Enescu a concertat în cadrul Expoziției Internaționale de la Osaka (EXPO OSAKA - 2025), din Japonia.
Una dintre cele mai bune stagiuni simfonice din ultimii ani, s-a încheiat în același ton de excelență. Entuziasm, profesionalism, artă adevărată, bucurie transmisă auditoriului. Un public fidel, dornic să asculte soliști de notorietate, orchestre - întrecându-se pe sine - conduse de dirijori de talie mondială.
Seara muzicală de la Ateneul Român a debutat cu Uvertura Nuées ("Norii") de Dominique Probst, o lucrare orchestrală modernă contemplativă, evocând o atmosferă plină de mister. Uvertura, compusă în anul 2014, comandă a ONE-Orchestra Network for Europe, a fost dedicată lui Rose Bardonnet-Lowry și Olivier Holt. Premiera a avut loc la 9 octombrie 2014, la Ljubliana, Slovenia [4].
Piesa, parte a proiectului simfonic Mont Blanc, explorează mișcarea și transformarea norilor pe cer. Scriitura orchestrală este rafinată, cu influențe impresioniste și accente contemporane, îmbinând tradiția simfonică, cu câteva libertăți armonice și influențe moderne, precum jazzul și rockul. Nuées, după spusele compozitorului, s-a inspirat din Capitolul 21 al Apocalipsei: "Și m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare și înalt."
Într-adevăr, muzica interpretată de Orchestra Națională Simfonică a României, dirijată de Jean-Claude Casadesus, exprima sonor atât o imagine aureolată, plină de forță, emanată de muntele maiestuos, cât și captivanta învolburare a miriadelor de nori din preajmă, ce parcă se topesc, în vastul nemărginit al cerului.
Ascultam incipitul Uverturii, în care iureșul sonor era dominat de loviturile tobei mari și ale timpanului, peste care întreaga orchestra repeta o formulă melodică ritmică, bogat armonizată, cu accente dure, după care percepeam momente de calm în care un solo-ul de flaut se înălța. Frumoase efectele de frulato.
Timbrul instrumentelor de suflat se contopea, aducând acorduri disonante. Oboiul însenina melopeea. Ecoul de gong aducea un aer de mister. Clusterele irizau plaja sonoră largă. Vibrafonul deschidea o secțiune unde valuri de sunete ale corzilor se ridicau tot mai amenințător pe o pedală a bașilor.
Trompetele cu surdină intonau semnale ca de fulger (secunde mici suprapuse). Motivul inițial a încheiat lucrarea, cu pregnanta percuție în prim plan.
Numerosul public a aplaudat puternic interpretarea plină de culoare.
A urmat Concertul în sol pentru pian și orchestră de Maurice Ravel. Însoțit la braț de dirijorul Jean-Claude Casadesus, solistul serii fabulosul pianist nevăzător Nobuyuki Tsujii pășea prudent printre instrumentiștii orchestrei, până la scaunul pianului. A salutat publicul, care deja îl aclama și aplauda stăruitor. După ce s-a așezat, a măsurat gestual (pipăind ușor) extremitatea dreaptă a claviaturii, pentru a-și fixa mental "câmpul de lucru".
Lucrarea lui Maurice Ravel a fost concepută în spiritul concertelor lui Wolfgang Amadeus Mozart și Camille Saint-Saëns. Pentru Ravel, un concert trebuia să fie plin de viață, clar și sclipitor, fără a urmări expresia dramaticului. Muzica sa prezintă accente de jazz și influențe spaniole care contribuie la farmecul aparte al lucrării. Concertul are trei părți: I. Allegramente; II. Adagio assai; III. Presto. Finalizat în noiembrie 1931, a avut premiera în ianuarie 1932, într-o interpretare legendară a lui Marguerite Long. Lucrarea debordează literalmente de exuberanță, încântare și vervă. Sursa acestui Concert se află în Rapsodia lui Maurice Ravel, pe teme basce - Zazpiak bat, "un proiect care a rămas neterminat, în care tema de deschidere i-a venit lui Ravel în timpul unei călătorii cu trenul de la Oxford la Londra, în 1928" (Robert de Fragny).
Zazpiak bat, în traducere cei șapte sunt unul, se referă la cele șapte provincii basce, împărțite între Spania și Franța. Muzicologii au descoperit o piesa incompletă - Zaspiak-Bat, M. 66 - prin care Ravel a vrut să aducă un omagiu rădăcinilor sale basce (aceasta începe cu un ritm tradițional basc zortziko).
Concertul de pian de Maurice Ravel a debutat cu un sunet de bici. Prima mișcare, Allegramente, s-a desfășurat rapid, pornind de la o explozie de lumină (o melodie a flautului piccolo, plină de viață care se strecura printr-o figurație cristalină, asemănătoare unei harpe), și ajungând până la finalul incisiv.
Discursul muzical traversa numeroase momente de calm, aducând o atmosferă magică, chiar misterioasă, în care pianul solist expunea monologuri, în tonuri languroase și onirice. Remarcam cum Ravel folosește din plin sonoritatea instrumentului solist, întrețesând uneori un tril într-o melodie. Pianul este mereu însoțit și completat de orchestră. Senzația de energie neobosită apărea datorită declarațiilor ascuțite, metalice și insistente ale trompetei. Orchestrația splendidă, o demonstrație strălucitoare a culorii muzicale pure, reflectă interesul compozitorului pentru jazz, evidențiat de Blues notes (sunete cântate la un ton ușor diferit de standard, în scop expresiv) și glissando-ul de trombon. Însă, elementele de jazz sunt profund raveliene, ceea ce înseamnă că sunt greu de perceput dacă sunt scoase din context. Intervențiile harpei și solo-ul de corn în registrul acut au sunat excelent.
Nobuyuki Tsujii cânta cu o flexibilitate și precizie care te făcea să afirmi că așa ceva nu există! Impresionant cum stăpânea de aproape clapele pianului, simțindu-le pur-și-simplu ale lui. Dincolo de tehnica sa pianistică uluitoare, viteza de gândire, una extrem de mare, anticipa evenimentele sonore și apoi, le realiza fără ezitare. Încercam o asemănare cu felul în care Mozart își realiza manuscrisele, fără nici o corectură, fiindcă inspirația îi dicta muzica neșovăielnic.
A doua mișcare a Concertului, Adagio assai, a introdus o atmosferă introspectivă, aparent destul de îndepărtată de agitația mișcării anterioare. O temă a pianului solo, enunțată simplu, dar profund emoționantă, sugera imaginea unei promenade solitare, în lumina lunii. Nobuyuki Tsujii șoptea fraza muzicală ce venea din interiorul său, generând culori diafane și emoție pură. După o secțiune tacet a orchestrei, se ivea tema cântată de flaut, cu conotații sentimentale atemporale (dor, tristețe și pasiune reținută, clar exprimată). Această parte este un exemplu de stăpânire maximă a tehnicii pianului. Pentru a putea reda acest pasaj în care pianul imită o voce umană cântând cu vibrato și valurile blânde ondulate de arpegii din mâna stângă, este necesară o pricepere tehnică deosebită, dublată de cunoștințe vocale. Nobuyuki Tsujii are profunzime, culoare și contrast, creează o interpretare autentică. Artistul a găsit o modalitate de a exprima emoții diferite, acolo unde predomină un sentiment sublim, ca de lumină solară.
Câteva motive muzicale apăreau ca autocitare din partea a doua a Sonatei pentru vioară și pian nr. 2, M. 77, a compozitorului francez - Blues.
În partea finală a concertului, Presto, în timp ce pianul își croia drum printr-o serie de țipete și vaiete, executate de instrumente de suflat de lemn (excelente pasajele fagotului) și cele de alamă (pulsația cornilor și trompetelor), muzica se rostogolea ca un val sonor crescând. O exclamație bruscă și abruptă a încheiat printr-o culminante. această muzică seducătoare.
Nobuyuki Tsujii obținea un "macrame sonor" pe care nu l-am mai auzit. Muzicianul posedă o agilitate supranaturală!
După terminarea Concertului, publicul a izbucnit în aplauze furtunoase, orchestra aclamându-l pe solist prin răpăitul picioarelor. Auzeam urale, strigăte de bravo, sala era entuziasmată de acest pianist.
La bis, Nobuyuki Tsujii a interpretat La Campanella de Franz Liszt, o piesă de virtuozitate transcendentală.
Publicul a răsplătit interpretarea lui Nobuyuki Tsujii aplaudând în picioare, parcă regretând că părăsea scena.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 7, în la major, op. 92 de Ludwig van Beethoven. Richard Wagner avea să o numească "dansul ridicat la rangul de artă supremă". De altfel, lucrarea mai poartă denumirea de Apoteoza dansului. Din șirul simfoniilor beethoveniene, cea de a șaptea este ultima care are o introducere lentă, fiind o lucrare eclectică, atipică.
Ceea ce au reușit acești tineri interpreți ai Orchestrei Naționale Simfonice a României, dirijați de Jean-Claude Casadesus este faptul de a redea iureșul unor dansuri ce reflectau descătușarea sufletească neîngrădită. Fiecare instrumentist de pe scenă, cânta etalând un puternic imbold sufletesc. Acele formule ritmice punctate, repetate statorniceau în chip minunat caracterul dansant al muzicii. Faimosul dirijor estonian Paavo Järvi a numit Simfonia nr. 7 un "festival ritmic de bucurie exuberantă". Remarcam în prima parte a, secțiunea Poco sostenuto, cascadele de game ascendente prelungi. Aveam în memorie imaginea fenomenului natural al căderilor de apă din Parcul Național Plitvice (Croația)
Toate acele insistențe pe sunetul mi, în motivul reluat de zece ori, pe un fundal de pedală în Codă au produs un efect monumental. Allegretto-ul, partea a doua, se înscrie în linia faimoaselor Adagietto de Gustav Mahler și Aria de Johann Sebastian Bach. De la premiera Simfoniei (Viena, 8 decembrie 1813) acest Allegretto a avut un succes extraordinar, publicul cerând bis.
Muzica acestui Allegretto a fost folosită și în filmul Knowing / Numere fatale (2009), regizat de Alex Proyas, cu Nicolas Cage în rolul principal.
Sub bagheta măiastră a lui Jean-Claude Casadesus violoncelul și viola inițiau tema, care trecea apoi la celelalte instrumente cu coarde, intensitatea amplificându-se treptat, o dată cu intrarea suflătorilor. Momentul modulației din tonalitatea minoră la omonimă a adus o înseninare. Frumos a sunat și fugato-ul strict, din finalul părții, bine ordonat. Partea a treia a Simfoniei, Presto-Assai meno Presto, un scherzo mai liber, a prezentat în Trio în tempo mai lent, unde trompetele sunau solemn, prevestitor.
Apoi tema alertă, inspirată dintr-un imn al pelerinilor austrieci, de la începutul părții, revenea alert.
În Finalul Simfoniei, apare tema ritornellă din cel de al optulea cântec Salvează-mă din mormânt și înțelept, din ciclul 12 cântece irlandeze, WoO 154, prelucrată măiestrit de Titanul de la Bonn.
Interpreții Orchestrei Naționale Simfonice a României au oferit o variantă plină de energie, sugerând un dans învolburat. Ritmul este aici vedeta, iar muzicienii de pe scenă, conduși de experimentatul dirijor Jean-Claude Casadesus au înfățișat acest tumul sonor, uneori întrerupt de cezuri surprinzătoare. Observam cu satisfacție, atât virtuozitatea unor compartimente orchestrale, cât și umorul debordant.
Admirabilă dorința acestor tineri de a transmite auditoriului splendoarea acestei Simfonii.
Publicul a apreciat elogios prestația artiștilor de pe scenă, prin aplauze puternice și ovații.
NOTE
[1] Orchestra Națională Simfonică a României (curioasă titulatura pleonastică a acestei orchestre: și Națională și a României) este alcătuită din instrumentiștii care, depășind vârsta Orchestrei Naționale de Tineret continuă să cânte împreună în această formație nouă. Ansamblul are apariții discografice la prestigioase case de discuri, precum Sony, Genuine și Larghetto. Orchestra a participat la numeroase proiecte internaționale din Germania, Franța, Bulgaria, Italia și Elveția, evoluând alături de renumiți muzicieni, precum: David Garrett, Sarah Chang și Pinchas Zukerman și Christoph Sietzen. [2] Dirijorul și percuționistul francez Jean-Claude Casadesus s-a născut la Paris, la 7 decembrie 1933. Este fondator al Orchestre National de Lille, pe care a dirijat-o de la crearea acesteia (1972) până în anul 2016. A studiat cu Félix Passerone la Conservatorul din orașul natal, apoi a obținut premiul I la percuție, timpane, contrapunct, fugă la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris în iunie 1957. A obținut o diplomă postuniversitară la Sorbona, în 1957, apoi, în 1960, un doctorat în litere, despre critica muzicală și scrierile lui Hector Berlioz. Totodată, a studiat orga, clavecinul, pianul și declamația lirică la École «César-Franck». Ca student al lui Pierre Dervaux la École normale de musique din Paris, a câștigat premiul pentru dirijat, în 1960. A continuat un stagiu intensiv cu Pierre Boulez, la Basel. În același timp, a studiat compoziție, aranjament și instrumentație la Schola Cantorum din Paris. A ajuns comandant și dirijor al Orchestrei simfonice a Gărzii Republicane. A fost angajat succesiv în Fosse de la Gaîté-Lyrique, Festivalul de la Avignon, Chorégies d'Orange, Théâtre Marigny și Théâtre de l'Odéon. La vârsta de 24 de ani a devenit Director muzical al Théâtre du Châtelet. Din 1965, a dirijat în mod regulat spectacole cu Orchestra Colonne A fost consilier în cabinetul premierului Pierre Mauroy (1981). A compus muzică pentru filmul Mexic Mexic, regizat de François Reichenbach (1968). În 1979 a preluat conducerea Operei Nordului. A fondat Les Nuits d'été și Festivalul Lille Piano(s). A înregistrat peste 30 de albume, și a susținut turnee în 32 de țări. Jean-Claude Casadesus a primit titlurile de: Commandeur al Legiunii de Onoare, Mare Ofițer al Ordinului Național de Merit, Commandeur al Artelor și Literelor și Commandeur al Ordinului Orange-Nassau.
[3] Pianistul și compozitorul japonez Nobuyuki Tsujii (cunoscut și sub numele de Nobu Tsujii) s-a născut orb, în 1988. Tsujii cântă pe scară largă, cu un număr mare de dirijori și orchestre, și a primit aprecieri din partea criticilor pentru tehnicile sale unice de învățare a muzicii și de a cânta cu o orchestră în timp ce nu poate vedea. A început să studieze pianul la vârsta de patru ani. În 1995, Tsujii a câștigat Premiul I la All Japan Music of Blind Students, acordat de către Asociația Helen Keller din Tokyo. În 1998, la vârsta de zece ani, a debutat cu Century Orchestra, Osaka. A susținut primul său recital de pian în sala mică a Suntory Hall din Tokyo, la vârsta de 12 ani. Ulterior, și-a făcut debutul în străinătate cu spectacole în Statele Unite, Franța și Rusia. În octombrie 2005, a ajuns în semifinală și a primit Premiul Criticii la Concursul Internațional de Pian Frédéric Chopin (ediția a XV-a), Varșovia, Polonia. În aprilie 2007, Tsujii a intrat la Universitatea privată Ueno Gakuen din Taito, Tokyo (Japonia), absolvind-o în martie 2011. Nobu Tsujii a fost medaliat cu aur la Concursul Internațional de Pian Van Cliburn Fort Worth, Texas, SUA. (2009). Este, de asemenea, compozitor de muzică de film și laureat în 2011 al Premiului Criticilor de Film din Japonia pentru muzică de film. A câștigat Premiul I la concursul internațional InterArtia 2015 al Societății Internaționale de Artă din Volos, Grecia. În 2016, a cântat cu Naumburg Orchestral Concerts, în Naumburg Bandshell și Central Park. Nobu Tsujii a cântat cu orchestre precum : Philharmonia, Ensemble Kanazawa, Orchestra Simfonică din Sydney, Deutsches Symphonie-Orchester Berlin Orchestra Teatrului Mariinsky, Orchestra Teatro alla Scalav, Filarmonica din München, Orchestra Simfonică din Islanda, Orchestra de Cameră Virtuozi din Moscova, Filarmonica Regală din Liverpool, Orchestra Filarmonicii Regale, Orchestra Filarmonicii din Oslo, Orchestra Simfonică din Sydney, Filarmonica din Dresda, Orchestra Română de Tineret, NDR Radiophilharmonie, Orchestra Tonkünstler, Filarmonica BBC, Orchestre Philharmonique de Strasbourg, Orchestra Simfonică Nippon Yomiuri, Sinfonieorchester Basel, Orchestra Sinfonica di Milano «Giuseppe Verdi» Yokohama Sinfonietta, Filarmonica din Los Angeles, Bilbao Orkestra Sinfonikoa, Orchestra din Macao, Orchestra Filarmonicii din Malaezia, Orchestra Simfonică din Queensland, Orchestra Simfonică din Tasmania. Tsujii a cântat, de asemenea, cu Cvartetul Takács, Orchestra de Cameră Orpheus și Orchestra de Cameră a Europei. A colaborat cu mari dirijori precum: Vladimir Ashkenazy, Valery Gergiev, Vladimir Spivakov, Vasily Petrenko, Vladimir Jurowski, Michael Collins, Andriy Yurkevych, Michael Sanderling, Tatsuya Shimono, Klaus Makela, Robert Trevino, Kaspar Zehnder, Louis Langrée.
Dintre compozițiile sale amintim: Street Corner of Vienna, Whisper of the River, Elegie pentru victimele tsunami-ului din 11 martie 2011 în Japonia, House of Wind. A compus tema de final a filmului Maestro! și muzica filmului The Return of the Hayabusa. A întreprins acțiuni caritabile și concerte în numele victimelor cutremurului și tsunami-ului din Japonia din 2011, În 2019 a vizitat în Taiwan, Școala Taichung Hui Ming pentru nevăzători. Nobu Tsujii este primul pianist japonez care a semnat în 2024 un contract exclusiv cu Deutsche Grammophon.
https://en.wikipedia.org/wiki/Nobuyuki_Tsujii
[4] Uvertura Norii a fost interpretată ulterior de către: Filarmonica din Silezia, Sifonietta Slovacă (Cehia), Filarmonica din Jena (Germania), Filarmonica din Marsilia, Filarmonica din Monte Carlo, Orchestra National de Lille, Orchestra National Bordeaus-Aquitaine, Académie Musicale de la Côte de Nacre, Philharmone de Deux Mondes, dirijate de Miroslaw Jacek Blaszczyk, Marzena Diakun, Jean-Claude Casadeus, Benjamin Lévy, Clémen Carpentier, Julien Leroy, Hans Leenders și Philippe Hui.