Ghilgameș, nobil și civilizat, și Enkidu, sălbatic și feroce, au fost sortiți să fie dușmani, însă, în ciuda tuturor șanselor, se împrietenesc. Legământul lor de sânge îi apropie ca frații, iar împreună promit să lupte pentru a apăra regatul eroului titular în fața primejdiilor. Dar atunci când aleg să ucidă, dând orânduirea zeilor peste cap, unul dintre ei trebuie să plătească. Enkidu moare, iar protagonistul nostru, sfâșiat de tragedie, pleacă într-o călătorie pentru a-l readuce din nou la viață, traversând chiar și apele Huburului - echivalentul mesopotamian al râului Styx - pentru a primi sfaturi de la singurul om care a cunoscut nemurirea prin bunăvoința celestă.
Distribuția formată din Mihnea Blidariu, Radu Dogaru, Anca Hanu, Diana-Ioana Licu, Mihai-Florian Nițu, Cristian Rigman și Sânziana Tarța devine astfel unealta care leagă cerescul de teluric, divinul de lumesc și viața de moarte prin expresivitate corporală, muzică live cu tentă ritualică și replici poetice rostite cu hotărârea unor personaje legendare. Decorul minimalist al lui Yiğitoğulları, rezumat la câteva scaune și instrumente muzicale, conferă actorilor spațiul necesar pentru a se desfășura, iar costumele create de Sânziana Tarța se folosesc de cromatică pentru a diferenția muritorii cu haine în tonuri pământii de zeii pentru care sunt rezervate culorii vii și sclipitoare.
Muzica aleasă de Mihnea Blidariu combină ritmuri tribale de tobe, specifice perioadei antice, cu sunete mai moderne provenite de la chitară electrică sau trompetă, fiind desăvârșită de vocalizele inspirate din folclorul românesc, coruri străvechi sau gemete și plânsete de bocitoare. Peisajul sonor este potențat vizual de eclerajul Mădălinei Mânzat, cu lumini în culori simbolice pentru fiecare scenă (ex. roșu pentru cea senzuală), dar și de design-ul video semnat de Radu Daniel, care trimite aproape întotdeauna la planul ceresc: la zbor, la stele, la universul vast unde plutim fără a ne putea controla destinul.
Într-un spațiu intim, timp de o oră, cu un grup restrâns de actori și mijloacele stilistice esențiale, Ghilgameș redă universalitatea și atemporalitatea unei povești mitologice scrise cu mii de ani în urmă. Temele filosofice atinse precum imortalitatea, conexiunea umană, divinitatea și iminența propriei dispariții continuă să fascineze / îngrozească oameni de pretutindeni și să genereze mai multe întrebări decât răspunsuri, iar multiplele aforisme enunțate în piesă rămân întipărite în memoria spectatorilor mult timp după ieșirea din sala teatrului.
Da, viața pare să fie o casă de oaspeți în care primim persoane pe perioadă nedeterminată, doar pentru a ne îndepărta de ele, deliberat sau nu, atunci când vine momentul. Da, uneori pare că ne învârtim în cerc la infinit, neștiind cum să spargem tiparele în care am fost crescuți și cum să ne eliberăm de viciile reconfortante. Da, înțelepciunea poate fi adeseori o povară, informația o armă și ignoranța o binecuvântare. Da, corpurile noastre par să fie doar niște vase de lut pe care le umplem cu sufletul, doar pentru a le părăsi ulterior, lăsându-le relicve pentru cunoscuți și următoarele generații. Da, suntem ceea ce căutăm și asta pare să ne definească de la început până la final. Da, ce rămâne neschimbat prea mult timp ajunge să se distrugă singur.
Dar dacă povestea celor doi prieteni ne învață ceva, ne învață că amintirea devine cea mai puternică strategie împotriva morții. Enkidu trăiește în continuare pentru că nu a fost uitat. Iar moștenirea unei persoane rămase în memoria colectivă nu se va distruge niciodată, pentru că se află într-o nesfârșită metamorfoză.
(foto: Nicu Cherciu)