Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Adio Ceauşescu!


Gândul, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Când te afli în Berlin, oraşul tăiat în două de un zid celebru, metaforă a despărţirii oamenilor de către ideologii, tabloul societăţilor postcomuniste îţi apare mai limpede, dintr-o dată. Acolo, la fel ca la noi, operează ceea ce a fost numit cu un termen general "Ostalgia". Iar aceasta nu are echivalent numai în plan economic, sub forma produselor specifice epocii comuniste, care se vând în Berlin asemeni unor bizare suveniruri, ci şi în plan artistic. Conştienţi de excelenta sursă de idei care este transformarea unei societăţi, permanenta confruntare a ei cu diferenţele de gândire care încă despart Estul de Vest şi prezentul de un trecut extrem de apăsător, mustind de vinovăţii, artiştii îşi hrănesc opera din acest amalgam care constituie, până la urmă, ceea ce este numit, într-un nou limbaj de lemn, "specificul local".

E motivul pentru care a avut succes un film precum Good-Bye, Lenin! al lui Wolfgang Becker, e motivul pentru care ceea ce a mai rămas din zidul Berlinului e folosit azi pentru expoziţii, autorii de graffiti fiind invitaţi să se exprime pe suprafaţa cenuşie a acestuia şi este "motorul" multora dintre întâmplările teatrale care au loc în Berlin, mai ales în "centrul noii dramaturgii", Teatrul Schaubuhne. Şi este, de asemenea, motivaţia curiozităţii reale pentru arta şi artiştii provenind din estul Europei, din ţările fost comuniste, care îşi caută azi drumul spre Europa.

Aşa se explică succesul tinerilor dramaturgi români Gianina Cărbunariu şi Peca Ştefan la Festivalul Internaţional "Noua dramă", organizat de Teatrul Schaubuhne. Era firesc să aibă acest succes reprezentanţii generaţiei care marchează în mod real "despărţirea de Ceauşescu" în teatrul românesc. Dacă până în preajma anului 2000 dramaturgia românească păstra, atât în tematica ei, cât şi, mai ales, în limbajul folosit pentru tratarea acestei tematici - un limbaj aluziv, metaforic, integrând reziduurile unei priviri mediate a realităţii, prin parabole şi trimiteri indirecte -, generaţia care s-ar putea numi "dramAcum", fiindcă a prins contur în jurul proiectului iniţiat în 2002 de câţiva regizori şi dramaturgi încă studenţi pe atunci, marchează o ruptură cu acest tip de dramaturgie.

Devenită evidentă abia acum în plan politic, când moştenitorii comunismului încep să dispară în plin scandal mediatic, "despărţirea de Ceauşescu" a început deja în teatru de câţiva ani - firav, nesigur la început, fără mari ecouri -, iar acum se poate spune că s-a împlinit deja. Piesele scrise şi montate de "noii veniţi" din teatrul românesc, recunoscute acum şi în afara graniţelor ţării, vorbesc despre realitatea românească de azi într-un limbaj direct, percutant, care nu judecă şi nu moralizează pe nimeni, ci spune poveşti pe care le putem recunoaşte fiecare dintre noi. Noua dramaturgie reprezentată de ei şi spectacolele care o pun în scenă - adesea realizate cu mari greutăţi, în condiţii studenţeşti, cu bugete ruşinoase - spun cu adevărat "Adio Ceauşescu!" şi privesc spre viitor, chiar dacă acesta se arată încă cenuşiu şi nesigur.


Orient Express

Politica ne-a despărţit, politica ne uneşte din nou: aşa s-ar putea rezuma mixajul cultural produs în martie 2006 la Berlin, în cadrul celei de a VI-a ediţii a Festivalului Internaţional "Noua dramă", organizat de Teatrul Schaubuhne.

Dacă un tren imaginar pleacă din Londra spre Istanbul via Berlin, Sofia, Bucureşti, oare ce fel de întâmplări au loc în compartimentele acestuia? Ce fel de oameni se întâlnesc aici şi ce poveşti spune fiecare dintre ei? Acestea trebuie să fi fost o parte din întrebările pe care şi le-au pus creatorii spectacolului Orient Express, un puzzle trans-european menit să redea, prin piesele de 15 minute scrise de autori din România, Ungaria, Serbia, Turcia, Austria şi SUA, o imagine a unui spaţiu cultural prea puţin cunoscut lumii occidentale. De aceea, iniţiatorul evenimentului, Teatrul Schaubuhne (cu sprijinul institutelor culturale ale ţărilor vizate, inclusiv Institutul Cultural Român "Titu Maiorescu" din Berlin), a ţinut să focuseze asupra dramaturgiei ţărilor ce urmează a fi primite în 2007 în Uniunea Europeană, România şi Bulgaria, dar şi asupra celei care speră într-un viitor european comun, respectiv Turcia. Pe lângă acestea, completează peisajul Ungaria, Serbia, dar şi Franţa şi Marea Britanie.

Deşi zidul Berlinului a căzut de peste 16 ani, estul Europei rămâne în bună parte o necunoscută pentru Vest. "Se ştiu foarte puţine lucruri aici despre aceste ţări, pe care noi le-am vrut prezente aici, despre atmosfera culturii şi societăţii lor. Se vehiculează tot felul de clişee care nu au cum să ne aducă împreună vreodată. De aceea am creat un cadru pentru ca această cunoaştere să fie posibilă", ne-a declarat Thomas Ostermeier, director artistic al Teatrului Schaubuhne.

Spectacolul mixt Orient Express, o experienţă teatrală memorabilă, în care se găseşte şi o poveste românească, spusă de dramaturgul Peca Ştefan, un workshop destinat studenţilor actori, Replacement Traffic, în care s-au demontat în mod amuzant parte din clişeele legate de naţiile reprezentate şi, mai ales, o serie de lecturi ale unor texte noi, cu teme inspirate din realitatea contemporană, acestea au fost reperele "cadrului" de care vorbea Ostermeier.

Printre lecturile din festival, piesa Kebab a Gianinei Cărbunariu s-a apropiat cel mai mult de scopul urmărit de organizatori, fiind primită cu entuziasm. Povestea tinerei Mădălina care pleacă în Irlanda pentru a-şi urma iubitul, Voicu, şi este obligată de acesta să se prostitueze a interesat asistenţa tocmai pentru că prelucra unul dintre cele mai dure clişee, foarte des întâlnite, în legătură cu prostituatele din Est, reuşind în acelaşi timp să spună ceva mai profund despre relaţia dintre trei fiinţe umane aflate într-o situaţie-limită. Fiinţe unite, în ciuda violenţei ce guvernează relaţia lor, de singurul lucru pe care îl au în comun, rădăcinile româneşti.

Thomas Ostermeier, regizor cunoscut în întreaga lume şi pentru că a lansat dramaturgi, montându-i în premieră, dramaturgi jucaţi apoi în întreaga lume, cum ar fi Marius von Mayenburg (montat şi în România, la Teatrul Odeon, cu Chip de foc, regia Felix Alexa), a ţinut să o felicite pe Gianina Cărbunariu pentru Kebab. Ostermeier a fost încântat de felul în care piesa reuşeşte să surprindă o realitate dramatică fără a judeca nici o clipă personajele implicate în ea, ba mai mult, prezentând-o într-un fel amuzant, care cucereşte spectatorul.

La rândul său, Peca Ştefan şi povestea lui, Jazzman, inclusă în seria celor din Orient Express, a avut bune ecouri la Berlin. Dat fiind afluxul mare de spectatori, Orient Express s-a jucat în fiecare seară de câte două ori, actorii spunându-şi povestea de fiecare dată de câte cinci ori pentru spectatorii din fiecare compartiment, acesta fiind principiul de construcţie al spectacolului care provoacă o apropiere fascinantă a actorilor de cei care îi privesc şi ascultă, uneori interacţionând cu ei. În compartimentele din Orient Express, indiferent de naţionalitate, toţi pasagerii erau pur şi simplu oameni, atenţi la ceea ce se întâmplă cu semenii lor.


DramAcum, o injecţie cu toxină botulinică

Aceasta nu este o cronică de spectacol. Este cronica unui fenomen ale cărui efecte asupra teatrului românesc seamănă cu acelea ale injecţiei cu toxină botulinică pentru un chip ridat.

Procedura mai sus amintită implică utilizarea unei toxine purificate pentru netezirea ridurilor, iar efectele injecţiei nu sunt de durată, ceea ce implică o doză de artificialitate a actului întineririi, precum şi declanşarea unei stări de dependenţă. Unele din aceste caracteristici se regăsesc în procesul de "injectare" cu dramaturgie nouă a teatrului românesc, prin intermediul dramAcum, fiindcă despre el este vorba aici. Născut dintr-o dorinţă similară celei ce determină o femeie să apeleze la chirurgia estetică - să vezi un chip nou în oglinda cea de toate zilele -, dramAcum a reuşit să schimbe impresia generală, moştenită, cum că dramaturgia românească trebuie montată numai pentru că "e a noastră". A transformat, adică, obligativitatea în necesitate, în unele cazuri determinând chiar o adevărată pasiune pentru căutarea de noi voci şi aducerea lor în scenă. Felul în care se vede azi realitatea pe scenele de teatru de la noi se datorează în bună parte ideilor celor câţiva regizori - Andreea Vălean, Gianina Cărbunariu, Alex Berceanu, Radu Apostol - care, împreună cu unul dintre profesorii lor, Nicu Mandea, sunt iniţiatorii dramAcum.

Nemulţumiţi că nu găseau textele dramatice care să vorbească despre ceea ce ei trăiau tinerii creatori, care se aflau pe atunci încă în şcoală, au decis să iniţieze un concurs al cărui scop era descoperirea de voci tinere. Astăzi, la patru ani după primul concurs dramAcum, când tocmai a fost lansată a treia ediţie a proiectului, plus un "pui" al său, tangaProject, "părinţii" lui sunt deja regizori cunoscuţi, unii scriu ei înşişi textele pe care le montează, alţii predau în şcoala unde s-au format, cu toţii circulă prin lume şi se întorc apoi în România pentru că vor în continuare să schimbe ceva aici.

E greu de crezut că până acum un singur teatru a exploatat cât de cât coerent fenomenul dramAcum. Şi totuşi, numai Teatrul Mic, prin directorul său Mihai Dinvale, a văzut în această mişcare o şansă de a relansa o "anexă" pe vremuri celebră, apoi căzută în uitare, Teatrul Foarte Mic. În urmă cu câţiva ani, aici abia se strângeau destui spectatori pentru ca spectacolele să se poată juca. În această săptămână, în seara lansării dramAcum 3 şi a spectacolelor din cadrul tangaProject (4 spectacole de 10 minute create şi jucate de studenţi ai UNATC Bucureşti), nu puteai să mai arunci un ac înăuntru, fiecare petic de podea fiind ocupat de tinerii nerăbdători să-şi admire colegii de generaţie.

Am tot scris despre această necesară "injecţie cu vitamine" (Vitamine e chiar titlul unui spectacol dramAcum) care mi se pare vitală pentru teatrul românesc. Urmărind spectacolele ajunse în scenă (fiindcă, pe lângă concurs, ateliere, întâlniri, dezbateri, ele rămân partea vizibilă a demersului), observându-le şi impreciziile, ezitările, chiar erorile, pe lângă lucrurile foarte bune de găsit în ele, am ajuns să cred că mai presus de orice contează energia imensă pe care o produce acest fenomen, faptul că încet, dar sigur, a creat un public şi că are un impact pozitiv asupra modului în care este privită această artă în rândul tinerilor atât de tentaţi să o abandoneze.

Din fericire, teatru se poate face în multe feluri, dar în acest demers - care poate să fie numai o mască temporară, o aparenţă de întinerire a unui organism iremediabil îmbătrânit şi deteriorat în profunzime -, e de găsit ceva extrem de luminos şi de autentic, ceva care te face să laşi scepticismul deoparte, măcar pentru o clipă, şi să crezi din nou, poate naiv, dar cu bucurie sinceră, în existenţa unui teatru care poate să schimbe lumea.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer