Se pare că stagiunea aceasta este, în ceea ce mă privește, bogată în spectacole urmărite din fața ecranului, ultimul dintre ele fiind Regina nopții, de la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați, în regia Letei Popescu, pe care, încă de la început, îl declar remarcabil, excepțional, dacă nu direct genial. A dat cu mătura peste pânzele de păianjen ale creierului meu, care acopereau ușile cu amintiri închise acolo de peste zece ani, și a reușit să zgândărească ceva, nu știu ce, vreun colț de dor, poate, până când m-am trezit, inițial, cu o ușoară senzație de umplere a ochilor. Am râs, am râs, până am plâââns. Visasem, la un moment dat, în copilărie, că stăteam, noaptea, într-o grădină, alături de câțiva fluturi, iar ei mă adormiseră între petalele unei flori. Exact așa se simte fetița din mine după acest spectacol: ca cea mai liniștită dintre albine, odihnindu-se pe o floare deschisă.
Este incredibil ce a reușit să facă Leta Popescu cu atâtea suflete. În zadar aș zice mai multe: ce s-a întâmplat acolo nu poate fi cuprins în cuvinte, ci doar în emoții, în stări pe care nu cred că e cu putință să le descrie cineva în așa fel încât ele să poată fi simțite. Ideea e că aduci 300 de oameni complet diferiți într-o sală, fiecare cu problemele și grijile lor, cu fericirile, bolile și dezastrele lor, iar după ce se stinge lumina îi transferi complet, din prima clipă, într-o lume pe care mai toți o înțeleg, căci vrând, nevrând, au trăit, măcar câteva zile, în ea. Pe parcurs îi auzi cum râd, la final îi vezi plângând, și cred că atunci îți dai seama, cu adevărat, că și tu, dar și ceea ce faci, e o minune. Către Leta Popescu îmi îndrept toată admirația care i se cuvine, căci m-a făcut să simt că trăiesc, realmente, în spectacolul ei, de acasă, din pat, ceea ce e mare lucru.
Nu mă așteptasem ca Moldova (mea) să mă înduioșeze atât de tare, nu-i fie di diochi. E locul în care m-am născut și am crescut, cu ceața, ploaia și vântul impregnate în piele și plămâni. E locul în care am mâncat, pentru prima dată, "duouî uouî uochi". E locul de care ar trebui să-mi fie rușine și să-l reneg. E acolo unde oamenii, dacă vor, pot vorbi melodios, și unde miroase întotdeauna bine (au fost menționate sarmalele în spectacol: subscriu!). Acolo se află casa unde am fost îmbrățișată pentru prima și ultima dată de către piesa centrală a vieții mele. E locul în care am călcat întâia oară într-un teatru, unde m-am tuns periuță și unde am avut parte de primul sărut.
Scenografia lui Bogdan Spătaru, cu plăcile OSB și gălețile aferente, constituie unul dintre cele mai verosimile decoruri pe care le-am văzut în această stagiune, îndeplinindu-și perfect atât rolul practic, căci pe găleți se stă, se cântă la ele, cât și rolul estetic, anume acela de a reda infinitatea micuței și săracei ogrăzi, atât de plină de iubire și viață, sau de iubire de viață. Revenind, puțin, la găleți, cred că atunci când le-au întors cu fața în jos ca să nu rămână blocat sufletul nerăposatului Grigore într-una dintre ele, l-au prins, din greșeală, pe al meu, și acolo a rămas.
Unul dintre cele mai puternice efecte a fost creat de către muzica compusă de Csaba Boros, pe versurile Oanei Mogoș, desprinse, parcă, direct din cântecele bătrânelor din sate. Și înainte să vorbesc doar despre ea, voi spune, în avans: Doamne, Dumnezeule, ce voce are Oana Mogoș! De când am auzit primul sunet, mi-a umplut inima de bucurie: una nostalgică, care sfârșește într-o tristețe calmă, statornică.
Odată cu acea voce desprinsă din poveștile spuse de sate, m-au năpădit amintirile din zilele în care mă feream de scuipatul bătrânelor de pe uliță, în care legam câte o găină de picior și o plimbam ca pe un câine pentru că eu, la bloc, n-aveam voie să am unul adevărat, de zilele în care udam pământul și mă afundam în el, fără să-mi fie frică de furnicile și râmele mai mult sau mai puțin înecate care-mi treceau printre degete gâdilându-mi, în drumul lor, tălpile. Mi-am amintit de zilele de vară în care nu aveam nevoie de alarmă ca să mă trezesc, căci zbierau cocoșii de la prima oră a dimineții, și uitându-mă pe geam vedeam un soare care astăzi strălucește altfel, poate puțin mai palid, apoi ieșeam afară, de multe ori desculță, alergând către curtea bisericii, spre copiii fără nume, căci ne cunoșteam doar după întrebarea "De-a cui ești tu?", și cu acea poreclă, de obicei, sau, mai rar, cu acel nume de familie, urma să fii identificat pe vecia copilăriei tale petrecută acolo, iar în acest drum călcam prin toate balegile uscate și, din nefericire pentru cine avea să mă spele ulterior, mai puțin uscate.
De obicei, să fii moldovean aduce, după sine, o droaie de neajunsuri. Ești considerat, obligatoriu, mai prost, leneș, alcoolic, sărac și așa mai departe. Dar vedeți că nu-i chiar așa, și lucrul acesta este foarte clar demonstrat de către oamenii creați de regizoarea și dramaturga Leta Popescu, împreună cu fascinanții ei actori. Nu e vorba despre vreun coeficient de inteligență redus, despre țărani fără ambiții, despre lipsa inteligenței emoționale sau mai știu eu ce alte lucruri de felul acesta. Pentru mine a fost evident faptul că în spatele tuturor este doar foarte multă iubire, trăsătură pe care am regăsit-o, de-a lungul timpului, în fiecare femeie care vindea legume și fructe în Piața Sud. Asta mi-a inspirat, și cu "pachetul" ăsta m-a trimis la somn acest spectacol, căci fiind, deja, acasă, nu am plecat nicăieri după.
Valeria. Fiica lui Grigore. Soția lui Lămbiță. Mama Aurorei, Silvianei și Ilenei. Mamaia nepoților săi: Clara, Norbert, Călin și Doru. Stâlpul casei. Omul pe care cu toții se pot baza. Creierul și motorul familiei. O femeie simplă, de la țară, cu basma și vestă din lână. Toate aceste roluri au fost îndeplinite de către Oana Mogoș, a cărei măiestrie m-a devastat, pentru că nu cred că e firesc ca cineva să poată plânge și zâmbi așa cum o face ea. Până ce nu vezi cu ochii tăi și nu simți cu inima ta, sună absurd, dar așa este. Oamenilor, de obicei, nu li se dă un asemenea har. Poate că monologul ei final expune cea mai plauzibilă definiție a talentului: o stare pe care o simți, care se impune și te doboară, lăsându-te secătuit de capacitățile minime de exprimare. Nu cred că e posibil ca cineva viu, adică cineva care nu a trecut prin moarte, să redea cu atâta limpezime ceea ce îmi imaginez eu despre plecarea sufletelor din trup. M-a zguduit o dispariție pe care o intuiam, pe care o simțeam înfigându-mi-se-n coastă, nu știu de ce, încă de la început: nu a lui Grigore, ci a Valeriei, a ființei sănătoase și zdravene, dar muritoare, capabilă de o demnitatea absolută până în ultimul moment. Doare pentru că un astfel de om conține, undeva sub inimă, o casetuță plină cu infinită bunătate, iar în această lume însetată de îngăduință nu cred că vreo altă pierdere poate îngenunchea într-un mod similar.
Lămbiță, tataia, soțul Valeriei, interpretat de Ciprian Brașoveanu, constituie portretul bărbatului care nu știe să-și exprime prea bine sentimentele, dar care, odată cu dispariția soției sale, își pierde complet identitatea, acesta fiind singurul mijloc prin care demonstrează faptul că iubirea a existat cu adevărat în viața lor. Relația pe care o are cu nepoții săi: Călin, Doru și Norbert (Vlad Volf) este atât de verosimilă, încât poți jura că pe acei oameni i-ai mai văzut exact în acele situații, purtând aceleași conversații, undeva, într-un trecut aparent intangibil, dar atât de apropiat.
Cuplul pe care Valeria și Lămbiță îl întruchipează, este reprezentarea clară a unei relații "de modă veche", în care sentimentele erau, mai degrabă, un subiect tabu, ceea ce nu e, neapărat, un lucru sănătos, dar, cu siguranță, iubirea dintre doi astfel de oameni simpli avea multiple profunzimi, la care astăzi ne-am dori să ajungem. Să poți exprima totul prin gest, și nu prin cuvânt, spre exemplu.
Grigore (Dan Căpățână), tatăl Valeriei, constituie bătrânul din fiecare familie numeroasă, a cărui moarte sau, mai degrabă, moarte în așteptare, îi unește pe toți, așa cum, de multe ori, într-un mod absurd, se întâmplă în realitate. Acesta este, parcă, un observator discret, pe care nu pare să îl afecteze faptul că toată lumea îi dorește, la propriu, moartea. Pentru el, bătrânețea nu mai însemnă dispariție, ci un nou început, atunci când se îndrăgostește de misterioasa Leidididi (Tamara Constantinescu). Totodată, o altă relație foarte interesantă este cea dintre el și Țap (Ștefan Forir), căruia i se confesează frecvent, acesta fiind, de fapt, un înțelept sfătuitor, și nu un simplu animal.
Ileana (Petronela Buda), Aurora (Cristina Uja) și Silviana (Carmen Albu), fiicele Valeriei și ale lui Lămbiță, mame la rândul lor, portretizează dinamica relației dintre aceste proaspete trei surori românce, de această dată, contemporane, de la sat. O relație marcată de tachinări, ușoare înțepături, dar și grijă profundă. Ileana, această soră rătăcitoare revenită, acum, acasă, dezvăluie, de fapt, cât de închegată este această familie, transformându-se din factor perturbator, de la oraș, într-o persoană asemenea surorilor ei, reintegrându-se în acel decor, dând impresia de apartenență profundă, spre deosebire de atitudinea stingheră pe care o avea când tocmai sosise.
Gemenii Călin (Răzvan Clopoțel) și Doru (Radu Horghidan), fii Aurorei, zămisliți dintr-o poftă de dragoste nestăvilită, funcționează ca un întreg, în tandem, formând un cuplu comic, ce mă duce inevitabil cu gândul la o variantă mult mai simpatică și inofensivă a lui Farfuridi și Brânzovenescu.
Nu știu câte cuvinte rostește Elena Emandi în rolul Găinei Moțate, dar cert e că nu sute. De altfel, nici n-are nevoie, m-a fascinat complet din primele cinci secunde. Nu știu cum poate un om să devină mai credibil decât o găină, dar uite că se poate. Habar n-am câte astfel de roluri vor mai exista, de-acum înainte, în teatru, dar un lucru mi-e clar: absolut toată lumea care va avea de jucat o găină, se va raporta la prestația Elenei Emandi. Cealaltă variantă, cred, e să te muți într-un coteț, și să stai acolo, printre ele, vreo 15 ani. Abia apoi poți fi cât de cât pregătit, apropiat de ceea ce am văzut eu în acea seară. Probabil că întotdeauna va fi folosit termenul "regal", atunci când vine vorba de spectacole și de jocul actorilor, dar eu n-am vrut să mi-l însușesc, că așa îmi place mie, să fiu mai cu moț (aceasta este o intenție de glumă). Totuși, pe Elena Emandi o declar, direct, regină, pentru modul în care a interpretat această găină. Să nu uităm că este un om!
Celelalte suflete ale ogrăzii au fost: Clara - fiica Ilenei (Ama Beschieru), Tarzan/Crina - posibilă fiică a lui Leidididi (Elena Ghinea), Pisica Mâță (Flavia Călin), Câinele Țuchi (Mihai Păun) și Cucuveaua (Elena Anghel).
Am plâns cu sughițuri, spre final, cum n-am mai plâns de când, copil fiind, într-o vacanță la țară, în satul ăla uitat de lume de lângă Bacău, unde puteai auzi limpede melodia cu versul "Erai frumoaaasă caaa regiiinaaa nooopțiii", m-am milogit de o doamnă farmacistă, care creștea iepuri în spatele casei, să-mi dea și mie unul, și mi-a dat: era un iepure alb, cu pete negre, plin de purici, pe care îl chema Billy, și care a trăit doar o săptămână pentru că l-a tăiat bunica, alături de aceeași doamnă farmacistă, apoi a vrut să ni-l pună la pachet, să-l gătim acasă, că "acolo, la oraș, nu găsești mâncare bio". Cred că de asta m-a rupt, mai pe românește, spectacolul ăsta: mi-a redat toate aceste amintiri la care, altfel, nu aș fi revenit prea curând. Am adormit cu lacrimi lăptoase, din cauza cremei cu niacinamide de pe obraji, amestecate cu gene căzute de la frecatul ochilor care mă usturau, șocați, la rândul lor, de fluxul absolut tâmpit al apei sărate. Din când în când, îmi întorceam suspinele în pernă, pentru a nu lăsa impresia că mi se întâmplă o mare nenorocire. În esență, a fost, de fapt, o foarte importantă eliberare.
(foto: Andrei Gîndac)