Un om. Un om care refuză să facă treaba de mântuială, să refuze sarcini trasate de șef, să își ia concediu medical fără vreo justificare reală, să plece de la birou mult înainte de 4, să vină la birou mult după 8, să arunce cu banii publici în stânga și în dreapta, să facă învârteli întru folosul propriu la achizițiile publice. Un funcționar public mărunt, la o direcție de patrimoniu obscură, care trăiește cu senzația că ce face el are un rost și o finalitate, că nu e inutil, că face umbră biroului dintr-un motiv / pentru un scop.
Valentin Ionescu (Ciprian Brașoveanu) trăiește, lucrează, avansează, îmbătrânește, moare și învie pe un podium. Așezat în mijlocul scenei, nevizitat vreodată de celelalte personaje, nepărăsit vreodată de eroul central (minus o excepție de câteva, puține minute într-un moment de disperare) și, cel mai important, înălțat câțiva centimetri deasupra scenei. Spațiul de joc al lui Valentin Ionescu (imaginat de scenograful Mihai Păcurar) e în aer, omul nu calcă pe pământ, omul e desprins de realitate, omul trăiește în lumea lui. Omul!
Un aer mazilian străbate lumea scrisă de Horghidan și înscenată de Iclenzan. Semn că lumea pe care Teodor Mazilu o transforma în hohot în anii '60 - '80 ai secolului trecut nu se dă dusă nici azi. Cel puțin nu în instituțiile de stat (paranteză: faptul că sunt multiple motive de smuls părul din cap & râsul din gât în sistemul public nu înseamnă că mediul privat e un loc al competenței, logicii și seriozității. Imbecilitatea, indolența și corupția au prostul obicei să se împartă uniform în societate).
Domnul director și, ulterior, fost-director Marian Adochiței (Florin Toma - notă: suprapunerea între numele personajului și cel al actorului constănțean e pur întâmplătoare), doamna amploaiată cu multă experiență Crina (Oana Mogoș) și tânăra funcționară Izabela (Elena Emandi) sunt prototipuri ale lumii ce știe să supraviețuiască în ciuda tuturor intemperiilor social-politice. Comicul de birou, scenă și sală (Oana Mogoș și Florin Toma produc multiple momente de un umor delicios urcând și coborând vastele scări ale sălii Casei de Cultură a Studenților din Galați) se bazează pe întâmplări cât se poate de reale și contemporane din ministere, primării, școli, spitale și alte stabilimente centrale, regionale ori locale. Burți, peruci, machiaje groase, râsete asemenea. Mai o șpagă, mai un chiul și, mai ales, certitudinea inutilității muncii (mă rog, vorbă mare) proprii.
Omul lui Ciprian Brașoveanu e altfel. Cu economie de mijloace, actorul își construiește personajul cu doze semnificative, dar atent echilibrate, de naivitate și încăpățânare. Valentin Ionescu chiar crede că e cazul să se comporte altfel decât fauna înconjurătoare și chiar se comportă. E un cruciat modern (vezi Mazilu) și post-modern (vezi Horghidan) vârât fără rest în lupta pentru a da semnificație propriei vieți.
Valentin Ionescu reușește să fie altfel. Să fie un funcționar atent la felul în care se cheltuiesc banii publici, riguros când vine vorba de programul de lucru, competent în activitatea de zi cu zi, (aproape) deloc vizitat de obiceiuri coruptibile. Și totuși, Valentin Ionescu eșuează într-un mare fel. Își îndepărtează toți colaboratorii, rămâne singur, face din corectitudine o obsesie și din relevanța propriei munci o obsesie.
În timp ce dărâmă vastul grup statuar al angajatului indolent și șpăgar, eroul nostru își construiește propria statuie. Pasajul post-mortem al piesei, îmbibat de tușe de comic absurd ce amintesc de Liliom-ul lui Ferenc Molnár, consfințește demersul egolatru al lui Valentin Ionescu prin antologică scenă a formulei valorii umane. Formulei matematice, desigur. Prezentată la retroproiector, ca la un curs universitar pre-powerpoint, spre folosul întregii săli. Pentru ca spectatorii să poată lua notițe despre ce vrea să zică sminteala pornită din cele mai bune & nobile intenții.
Există un segment al vieții sale pe care personajul central alege să-l delege / ignore. Valentin nu e interesant de nimic altceva în afară profesiei. Prin urmare, acasă, soția Nicoleta (Elena Anghel) și fiul, Mihai (Mihai Păun) fac ce poftesc. Printre altele, îl cicălesc până la exasperare pe bărbatul dedicat muncii sale. Tot de la ei i se trage și moartea. Mai exact, de la profesiunea fiului, deloc-junele artist care la 40+ de ani trăiește și se hrănește cu părinții în timp ce face artă pentru artă. Aici, textul dramaturgic capătă delicioase irizații auto-referențiale. Miștoul privește uneori și în oglindă. Mișto!
Întreg haloimăsul e atent învelit în sunete live (Marin Șchiopu). Cele care contrapunctează memorabil sunt mai ales pe bază de percuție. Muzicianul părăsește scena doar cu ocazia deșertificării lumii din jurul lui Valentin Ionescu. Atunci, e rost de el (pardon, El) și de AI (voce: Elena Anghel). Omul viitorului (aprox. 2050) față cu reacțiunea la defectele semenilor. Desigur, omul viitorului va constata că nici ea, inteligența viitorului, nu se ridică la nivelul exigențelor lui, humanoidul care se visează ca făcând parte dintr-o altfel de specie.
Marele merit al excelentei interpretări a lui Ciprian Brașoveanu e subtilitatea cu care face trecerea de la omul ale cărui convingeri & practici anti-sistem ridică tribunele în picioare la cetățeanul integral obsedat de propria sa personalitate. De păcatele de zi cu zi ale societății în care trăim, Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu râde cu poftă, forță, talent (colegii de scenă ai lui Brașoveanu sunt parte dintr-un una dintre trupele cele mai relevante și în formă din teatrul românesc al momentului). De păcatele de a doua instanță, cele rezervate acelora dintre noi care se cred (și chiar sunt, uneori) de neatins de păcatele cotidiene, Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu râde aproape pe un ton tragic (noroc cu amplele tușe de absurd!). Teoretic, ei ne sunt(em) salvatorii. Practic, îi cam aflăm, spre senectute, lansându-și volume auto-omagiale cu sute de pagini subțiri și coperte groase.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 4 octombrie 2025 @ Casa de Cultură a Studenților Galați)