iulie 2025
Gala Tânărului Actor HOP 2025
Denissa Rogoz, vârsta: 26 ani, născută în Sighișoara, rezidență actuală: București.

Studii: Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, specializarea Artele spectacolului, actorie la clasa Monica Ristea și Elena Purea, promoția 2020 (licență) // Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, Artele spectacolului, arta actorului, clasa Gavril Cadariu promoția 2022 (master)

Participă la Gala HOP 2025, la secțiunea Grup cu momentul Swipe Right for Lysistrata, alături de colegele sale: Andrea Mihaela Cuc, Cătălina Gulan.


Oana Balaci: Cum te-ai descrie ca artist? Dar ca om?
Denissa Rogoz: Sunt o artistă curioasă care caută și căruia îi place să exploreze. De aici și pasiunea pentru arta vie, pentru teatru, performance și orice formă care mă provoacă să fiu prezentă, sinceră și conectată. Ca om, sunt la fel. Îmi place să fiu cât mai prezentă și autentică. Sunt o persoană cu valori etice bine stabilite și poate prea empatică uneori. Am trecut peste frica de a greși și mă simt mai liberă ca niciodată. În general, îmi place să cred despre mine că sunt o ființă liberă, cu multă energie și vitalitate, care se bucură de viață, de oameni și care colecționează experiențe.

O.B.: Cum ți-ai dat seama că vrei să urmezi actoria?
D.R.: Cred că eram, pur și simplu, unul dintre copiii ăia care țin spectacole acasă. Dacă aveam musafiri, cu atât mai bine. În clasa a 6-a când erau, probabil, sătui de mine, părinții mei m-au înscris la Clubul Copiilor din Sighișoara, la cercul de dans. A fost primul casting pe care nu l-am luat, din multele castinguri care au urmat. Erau prea mulți copii așa că se țineau audiții. Tristă că n-am trecut, voiam să plec acasă, dar afară erau copiii de la cercul de teatru. Am rămas cu ei, și teatrul cu mine de atunci.

O.B.: Dacă nu ai fi actor, ce altceva ți-ar fi plăcut să faci?
D.R.: Probabil ceva legat de animale. Protecția animalelor sau poate a mediului. Poate aș fi deschis un adăpost pentru animalele străzii sau aș fi practicat mai mult dresaj canin. De-a lungul timpului am făcut oricum parte din ONG-uri pentru animăluțe și dresaj canin. Dar dacă nu aș fi făcut actorie, m-aș fi implicat mult mai mult. De asemenea, nu pot să nu o menționez aici pe Lina, cățelușa mea minunată, care este mult mai cunoscută decât mine pe rețelele sociale.

O.B.: Ce speri să găsești mereu atunci când lucrezi la un spectacol/film?
D.R.: În primul rând spațiu să fiu sinceră. Oameni care lucrează cu pasiune și viață, nu doar cu tehnică. Nu e indispensabil, nici garantat, dar îmi face mare plăcere să lucrez cu oameni alături de care împărtășesc valori și convingeri comune. În schimb, sper mereu să găsesc înțelegere, deschidere și o gândire out of the box. Pentru mine, un proces de lucru sănătos nu înseamnă doar eficiență sau rezultat, ci și încredere reciprocă, libertate de explorare, loc pentru întrebări și vulnerabilitate. Îmi doresc spații în care greșelile nu sunt taxate, ci transformate în ceva viu. Și, foarte important, în care ego-urile nu sunt mai mari decât proiectul în sine.

O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
D.R.: La începutul fiecărui proces îmi place să-mi ofer timp. Citesc textul de mai multe ori, fără să-l analizez prea devreme, ca să-l pot percepe cât mai obiectiv, înainte să încep să-l trec prin propriile mele filtre. După etapa asta, intru în faza de documentare, unde îmi place să sap cât de adânc pot, dacă este cazul. Pe partea fizică, cred cu tărie că instrumentul de bază al actorului este propriul corp. Am auzit des afirmația asta și o susțin complet. Fără o bună pregătire fizică, e greu să ai disponibilitate scenică. Așa că antrenamentul, încălzirea și lucrul cu corpul sunt pentru mine pași esențiali înainte de fiecare repetiție sau spectacol.

O.B.: Ce apreciezi la teatru și ce apreciezi la film?
D.R.: La teatru apreciez intensitatea momentului prezent și faptul că totul se întâmplă aici și acum, fără posibilitatea de a apăsa delete sau retake. E o formă de ritual colectiv, viu, care mă obligă să fiu complet prezentă. La film iubesc rafinamentul detaliilor, libertatea camerei de a surprinde nuanțe fine și adevăruri interioare care, uneori, nu pot fi rostite.

O.B.: Este vreun rol pe care ai visat mereu să îl joci? Dacă da, care?
D.R.: Nu am un rol visat în sensul clasic. Nu vânez un personaj anume, ci mai degrabă caut texte care să mă provoace emoțional, etic, uman. Dar dacă ar fi să aleg, mi-ar plăcea să joc măcar o dată o criză foarte puternică. Îmi plac rolurile care mă scot din zona de confort și care mă obligă să sap adânc în mine, chiar și acolo unde poate n-am avut curaj să mă uit până atunci. Din cauza tipologiei mele, am primit adesea roluri de fete adolescente, finuțe, simpatice, și le-am onorat cu tot ce am putut. Dar, măcar o dată, mi-aș dori să joc o criză adevărată, o femeie la limită, cu tot ce presupune asta: urât, disperare, furie.

O.B.: Care personalități din domeniu te inspiră cel mai mult?
D.R.: Mă inspiră cei care rămân fideli unui adevăr interior, chiar și când contextul cere compromis. Mă gândesc la actrițe precum Cate Blanchett sau Gena Rowlands, dar și la creatori contemporani care își asumă riscuri, ca Andrei Șerban, Marina Abramović, Milo Rau sau Thomas Ostermeier.

O.B.: Unde e linia ta personală de echilibru între stabilitatea financiară și libertate creativă?
D.R.: Stabilitate financiară nu cred că am avut cu adevărat vreodată, deci nici nu știu cât e de corect din partea mea să mă pronunț. Încerc să trăiesc într-un echilibru elastic. Știu că am nevoie de stabilitate ca să fiu creativă pe termen lung, dar și că libertatea artistică vine adesea cu un preț. Așa că jonglez cu ambele, fără să le pun în opoziție. Uneori accept proiecte care mă susțin financiar, dar mereu caut timp și spațiu pentru cele care mă hrănesc artistic.

O.B.: Cât de relevante consideri că sunt premiile și recunoașterile oficiale în acest domeniu?
D.R.: Cred că premiile pot avea un impact important mai ales pentru un actor aflat la început de drum. Pot aduce vizibilitate, pot deschide uși, pot atrage atenția asupra muncii tale într-un mod care altfel ar fi mai greu de obținut. Însă, în același timp, nu cred că premiile sunt esența acestui parcurs și nici nu ar trebui să fie privite ca un reper absolut al valorii artistice. Un premiu nu înseamnă automat că un actor e mai bun decât altul, ci că într-un anumit context, cu un anumit juriu și într-un anumit moment, munca lui a fost remarcată. Contează, dar nu definește. Pentru mine, mai prețioasă decât validarea oficială e participarea propriu-zisă: să ai curajul să te expui, să prezinți un material în care crezi, să primești feedback sincer, să te conectezi cu alți artiști, să înveți. Toate astea sunt exerciții de creștere, indiferent de rezultat. Cred cu tărie că valoarea unui artist se vede în timp: în felul în care rămâne fidel propriei voci, în curajul de a încerca lucruri noi, în relația sinceră cu publicul și în continuitatea muncii lui, nu neapărat în diplome sau trofee. Premiile pot fi o rampă, un sprijin temporar, dar nu scopul.

O.B.: Alege un film, un spectacol și o melodie care te-au marcat în ultimul an și descrie-le pe fiecare într-o propoziție.
D.R.: Film: The Truman Show - o radiografie tulburătoare a fragilității umane și a granițelor dintre adevăr și interpretare.
Spectacol: Unul dintre noi, în regia Ralucăi Mirescu Ungureanu. Un spectacol care m-a provocat să mă uit la mine prin prisma alegerilor personajelor, să mă regăsesc în dinamica lor de cuplu și să mă întreb, fără ocolișuri: Care e limita bunătății mele? M-a marcat pentru că e un spectacol care nu te menajează, dar nici nu te manipulează. Îți oferă spațiu să reflectezi, fără să te judece.
Melodie: Joni Mitchell - River. Iubesc piesa asta pentru că e o confesiune sonoră între vulnerabilitate și forță.


O.B.: Ce înseamnă pentru tine Gala HOP?
D.R.: Pentru mine, Gala HOP înseamnă mai mult decât o competiție sau un eveniment profesional. E o experiență vie, umană, o întâlnire cu oameni care iubesc arta, care caută, care pun întrebări și se aruncă, ca și mine, în necunoscutul creației. Înseamnă să fiu înconjurată de colegi talentați și pasionați, să simt că aparțin unei comunități în care mă regăsesc. Îmi place să mă las inspirată și mă pot exprima liber. E o întâlnire în care simt că fac ceea ce-mi place. Un spațiu care mă hrănește și mă energizează. Pentru mine, HOP-ul nu vine cu presiunea premiilor sau a recunoașterii, ci cu o dorință sinceră de a pleca de acolo cu ceva frumos, o revelație artistică, o idee, o întâlnire care contează. Nu am așteptări legate de rezultat. Singura mea așteptare e să trăiesc intens procesul, să învăț, și să mă las mișcată.

O.B.: Ce părere ai despre tema de anul acesta, "povești vechi, atitudini noi"?
D.R.: Inițial am fost destul de reticentă. Mi se părea o temă grea, dacă nu chiar imposibilă, la care se mai adăuga și regula conform căreia nu am avut voie să schimbăm textul original. Dacă nu ar fi venit fetele cu ideea de a participa împreună, cu energia și cu vitalitatea lor, nu cred că aș fi participat anul acesta. Dar recitind teatru antic și lucrând împreună la moment, mi-am dat seama că e o temă cu potențial uriaș pentru că ne cere să onorăm rădăcinile teatrului, în timp ce le revizităm cu o conștiință de azi, curajoasă, lucidă și vie.

O.B.: Cum ai ales momentul tău de la Gala HOP 2025?
D.R.: Alegerea momentului a fost un proces organic, dar deloc simplu. Împreună cu colegele mele, Andrea și Cătălina, am pornit cu o singură idee clară: voiam să lucrăm pe o temă feministă. Nu știam încă direcția exactă, dar știam că vrem să spunem ceva despre femei, dincolo de clișee, cu umor, dar și cu forță. Am început pur și simplu să citim teatru antic. A fost o perioadă foarte vie și sinceră. Când am ajuns la Lysistrata lui Aristofan, a fost ca și cum am fi dat peste o comoară ascunsă: o piesă comică, dar cu un nucleu actual și puternic. Nu am vrut să ne oprim la acest text, așa că am făcut și un colaj de texte care vorbesc mai larg despre condiția femeii. Scrierea și alegerea finală a textului au fost o provocare, dar după ce am început să construim momentul și ne-am ridicat de pe canapea, a fost și mai greu. Au fost momente în care simțeam că nu mai are sens ce facem, că nu e suficient de clar, de coerent, de "bine". După câteva repetiții, lucrurile au început să se așeze. A apărut o energie naturală între noi, iar textul a început să respire. Dincolo de rezultat, a fost o experiență creativă plăcută, născută din prietenie și din dorința de a spune ceva care contează.

O.B.: Dacă ar fi să scrii mâine o piesă de teatru, ce subiect ai aborda?
D.R.: Aș scrie despre feminitatea urbană, despre cum trăiește o tânără femeie în orașul de azi, între epuizare, idealuri, vinovății și visuri neînfrânate. O piesă care nu ar avea răspunsuri, probabil. Aș vrea să scriu și despre cât de greu e, uneori, să fii femeie, pur și simplu, într-o lume care te vrea într-un fel, și te judecă constant. Să fii feministă fără să fii etichetată, să poți cere ajutor fără să fii considerată slabă, să nu vrei copii fără să fii întrebată de ce, și să ai voce fără să fii considerată prea mult.

O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.

(foto: Andrei Gândac)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus