Probă liberă - Grup: Interior-expus după Mede/ea sau Despre fericirea conjugală de Roxana Marian (text care se poate citi integral pe LiterNet aici). Actori: Alex Gabera, Alex Stoicescu.
Probă impusă: Cătălina Frunză, Constantin Grigorescu, Antonia Dobocan, Denisa Tudora, Raoul Ipate, Teodora Tudose, Rania Zane, Costinel Antone, Veronica Odagiu.
Probă liberă - Individual: Cătălina Gulan cu Live/Trage(Die!) după Troienele de Euripide, Cristina Bordeanu în Naractrița după Trahinienele și Electra de Sofocle, Bacantele de Euripide și Eumenidele de Eschil, Otniel Floruț în Medeea, tot Medeea de Euripide, Demetra Vasiliu în Manifest după Adunarea femeilor de Aristofan și Medeea de Euripide, Patricia Flack cu 5 Minute după Antigona de Sofocle, Laurențiu Bobeică în Confesiune după Oreste de Euripide și Iulia Ioana în Vă spun eu, Lysistrata! după Lysistrata de Aristofan.
*în ziua 2 aflăm că proba de film a fost eliminată din motive tehnice.
Numărul 1 pe ordinea de zi - Alex Gabera și Alex Stoicescu. Cum mă cheamă? Ne cheamă la fel - asta chiar e o replică din spectacol, nu eu făcând referire la "dubletul A", dar se potrivește. Așadar Interior-expus după Mede/ea sau Despre fericirea conjugală de Roxana Marian (proba liberă - grup) pe scena Galei HOP 2025. Două perspective ale unei relații, un singur țel comun - fericirea, orice ar însemna ea! O familie, un soț și o soție (în convenție Alex și Alex) cu doi copii, trebuie (în teorie) să funcționeze. Însă, ceea ce rămâne expus între interior și interior, sunt supapele metaforelor unei individualități rătăcite. O sincopă în rutină, prea multe întrebări, și convingerea că a te numi "hermafrodit" împlinește idealul cuplului reușit. Pe de-o parte, unul evită adevărul, pe de alta, altul își înghite angoasa, fiecare, totuși, obsedează să definească fericirea (și să o păstreze pentru sine, doar pentru sine). De aici și până la a apuca pe drumuri separate nu e decât un pas. Alegi să rătăcești prin lume după contexte sociale ori chemări instinctive, care se prefac răspunsuri, dar numai pentru un timp, un scurt timp.
Urmează Cătălina Frunză cu Monologul Olgăi din În zori, lumina e mai aspră de Mihaela Michailov (proba impusă). Pentru cine a avut ori are acum curiozitatea să citească, în cronica primei zile am tratat mai pe larg istoria Olgăi (zisă Golda), împreună cu alte precizări ce țin de contextul politic al secolului trecut. Ei bine, Cătălina transmite acum o revoltă din glas, când șoptită, când provocatoare. Te întrebi cum un copil ca Olga, maturizat prea devreme, mai poate visa să devină învățătoare... într-un mediu în care nu există timp pentru vise, ci doar pentru lupta mecanică de a supraviețui. E obligată să muncească, în timp ce alți copii se bucură de magia unui Crăciun fericit, înconjurați de familie. Oare doar eu mă gândesc că, undeva, în lumea asta, poate există o fată ca mine, cu aceleași aspirații, poate chiar mai înzestrată, dar care nici măcar nu mai speră să-și imagineze un alt scenariu în afara cenușiului cotidian? Îi mulțumesc Cătălinei pentru că mi-a adus aminte cât de des pot uita să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am!
Constantin Grigorescu convinge publicul încă odată de incapacitatea politicianului român de a se lua în serios (la propriu și la figurat) și urcă pe scenă cu monologul "celui ce nu trebuie numit" din Carpathian Garden de Radu Iacoban (proba impusă). Așa cum apa poartă informația, la fel fiecare minut al acestui discurs devine un izvor nesecat, 1 la 1 cu realitatea zilelor noastre. De câte ori n-am auzit, mai ales din partea unor partide suveraniste, că actuala guvernare e fatală economiei și vieții cetățenești? Că ei, rivalii puterii, ne vor binele, dar în același timp ne vor docili, ușor de manipulat, xenofobi, rasiști, homofobi, din ce în ce mai puțin pragmatici... până la programe precum Prima vacă. În numele partidului, vă transmit, stimați tovarăși, că misiunea lui Constantin Grigorescu a fost îndeplinită cu succes!
O revedem pe Antonia Dobocan la proba impusă, de data asta cu monologul fetiței din Copii răi de Mihaela Michailov. Antonia are o sensibilitate aparte: a reușit să surprindă cu empatie felul în care un copil hărțuit intens la școală ar putea reacționa... cu ezitările lui, cu dorința de a se simți în largul său, cu iubirea sinceră pentru animale, care nu cunosc ura pe care doar omul o poate dezvolta împotriva semenului, și cu frica firească în fața necunoscutului.
În continuare, Cătălina Gulan cu LIVE/trage(DIE!) după Hecuba și Troienele de Euripide (proba liberă). Cătălina, în rolul Hecubei, își plânge copiii uciși și își dorește răzbunare. Apelând la o găselniță narativă ingenioasă, ea aduce tragedia antică în prezent: folosește un ring light și face un "live", asemenea transmisiunilor de pe TikTok, unde oamenii își deapănă problemele fără să mai țină cont de felul în care sunt percepuți, căutând alinare în simpla prezență a unor vizualizări. Expresivitatea Cătălinei este un punct forte al interpretării sale, un element care te convinge că ai vrea să o revezi, să o reîntâlnești pe cât mai multe scene.
Apoi schimbăm registrul la proba liberă, o dăm pe impresiv și descoperim o Cristina Bordeanu ludică, curajoasă, care sfidează limitele unui text în teorie greu și alambicat. Momentul ei se intitulează Naractrița, colaj compus din Trahinienele și Electra ale lui Sofocle, Bacantele lui Euripide și Eumenidele lui Eschil. Cristina pune în scenă un moment teatral remarcabil. Expresivitatea ei transformă scena într-un spațiu presărat cu nuanțe de spontaneitate, care creează, per ansamblu, senzația unui timp suspendat - nu efemer, ci de o clară profunzime, în care pentru câteva minute nu mai poți concepe sensul de finalitate. Reușește să ne prindă într-un fel de subconștient scenic, menținând atenția vie prin sclipirile sale de perspectivă asupra cuvântului scris. Cântă și rimează cu naturalețe, oferind genul de interpretare care te face să vrei să o revezi, să o urmărești pe cât mai multe scene, deci nu ar fi deloc surprinzător, de exemplu, dacă ar ajunge în atenția celor de la Subcarpați, având în vedere flow-ul.
Otniel Floruț o interpretează la proba liberă pe Medeea lui Sofocle cu tăria celei care, după ce și-a pus sufletul pe tavă în fața unui soț mișel, poartă în colecția sa de dureri atât năpasta trădării bărbatului (iubirea pierdută), cât și durerea răzbunării extreme. Otniel oferă un final în oglindă cu începutul, extrem de sugestiv, care amplifică tensiunea momentului și starea de nevroză pe care o poate simți cineva gata să ucidă. Unicitatea - și, în același timp, surpriza - stă și în alegerea vestimentară, care, sincer, mi se pare esențială în planul sugestiei, mai mult decât la nivel de simplu artificiu.
Demetra Vasiliu "trage sforile" (după exprimarea lui Alex Gabera) pentru Manifest, după Adunarea femeilor de Aristofan și Medeea de Euripide - proba liberă. La aspect, un fel de Wendy din Buffalo '66. La discurs, însă, nu cred că s-o fi auzit vreodată pe Wendy să crâcnească despre nefericirea job-ului ei sau a relației tumultuoase. Aici nu se aseamănă deloc. Poate că, în sinea ei, Wendy a gândit tot ce speră, iar revoluționara din ea e încurajată să ia atitudine exact ca personajul lui Demi - care are nonșalanța lui, știe să ți se adreseze și să te prindă în mreje, mai ales datorită interpretării actriței.
Denisa Tudora completează suita de momente ale serii cu monologul Marei din Maternal de Alexandra Badea la proba impusă. În cheia unei confesiuni față de un bărbat care a ucis fiecare fărâmă din ființa unei femei care a lăsat în urmă studii și stima de sine, Denisa răstălmăcește conștiința colectivă - "Toate deciziile ne aparțin, fie bune, fie rele". Nu poți rămâne într-o relație de frica singurătății, nu te poți pierde pe tine, blama pentru cine ești, doar de dragul unei himere. Uneori revelația asta nu vine când privești dinafara relației, vine când te aștepți mai puțin și din partea cui nu te aștepți deloc.
Raoul Ipate se axează pe monologul lui Anton_frumos din Vrabia de Leta Popescu și surprinde, cu finețe, felul deloc intimidant în care românul de după 1989 descoperă miracolele Occidentului. Luxul devenise deja normalitate, iar bomboanele Suchardine erau mai mult decât binevenite - și continuă să fie - mai ales pentru cei care au trăit primii ani ai tranziției, devenind astfel un reper cu puternică valoare afectivă. Raoul se ancorează foarte bine în personaj, iar naturalețea cu care împărtășește mesajul îi face pe spectatori să rezoneze cu el. În sală plutește (lesne de înțeles) numai energie pozitivă! - proba impusă.
Teodora Tudose își face apariția cu monologul lui Iris din De cealaltă parte a lumii de Alexandra Badea. În numele celor care au murit la Colectiv și al celor care au rămas cu sechele pe viață, momentul devine un manifest, ca un legământ că această tragedie nu va fi uitată. În 2015 aveam 8 ani. Țin minte că am stat până târziu, în seara aceea, cu ai mei, privind știrile. Îmi doream doar să nu mai moară nimeni. Dar nu ținea de mine. Sistemul era Cronos și Hades deopotrivă. Colectiv a mobilizat o țară întreagă să ia măsuri. Astăzi, însă, nu suntem atât de departe de 2015. Teodora redă exact această frustrare colectivă, dar cu măsură, din perspectiva cuiva care a fost iubita unei victime. O face curat, cu o aparentă indiferență - acel mecanism de apărare necesar unei persoane care a trecut printr-o asemenea zdruncinare. - proba impusă.
În continuare, Patricia Flack urcă pe scenă cu momentul său, 5 Minute după Antigona de Sofocle. "Eu, frate, eu te-am îngropat!" - își aude cu propriul glas, surd de liniște, durerea pierderii lui Polinice, dus la pierire de Creon. Antigona rămâne fidelă conștiinței ei: vrea să trăiască și să moară în acord cu principiile ei morale, chiar dacă acest lucru înseamnă să fie pedepsită. Nu vrea o răzbunare violentă, vrea doar un răspuns pentru cruzime, iar moartea nu mai reprezintă un pericol, ci o asigurare a voinței cu care un om drept își cere dreptatea cuvenită. Patricia îți provoacă fiori pe șira spinării, mai ales la final, când rostește cu o severitate temperată de deznădejde, măștile frustrării. - proba liberă.
Urmează Laurențiu Bobeică cu momentul Confesiune după Oreste de Euripide. Încătușat la ziua judecății, Oreste dă socoteală pentru faptele sale. Nici chiar Oda Bucuriei nu poate aduce armonie în cugetul său. Nevroza și sacrificiul fără cale de întoarcere, condamnarea și confesiunea, cu râsul lui Joaquin Phoenix în Joker, sunt ceea ce ți se întipărește în minte atunci când spui "proba liberă" a lui Laurențiu la Gala HOP.
Iulia Ioana aduce publicul de partea ei cu momentul intitulat Vă spun eu, Lysistrata! după Lysistrata de Aristofan. Lysistrata nu doar că devine inițiatoarea unei greve sexuale menite să schimbe felul în care bărbații se raportează la femei - ca fiind plăpânde, ca fiind un bibelou -, ci și stabilește primele reguli pentru a aduce pacea în ținut. Iulia îmbină cântatul, dansatul și ironia fină pentru a crea un moment care te invită să te bucuri, să fi prezent și să te lași modificat.
Rania Zane debutează la Gala HOP cu monologul Ralucăi din (In)corect de Leta Popescu. La un pahar - in vino veritas - Raluca dă o lecție despre moralitate, maturitate și virilitate, schimbând la 180 de grade mesajul pe care orice femeie l-ar transmite despre un ideal masculin oarecum standardizat. Ciocnim un pahar la final!
Costinel Antone împrumută monologului lui Radu din Perfect Compus de Alexandra Badea vocea sa și își canalizează toată energia pentru a construi un moment care te sensibilizează, mai ales dacă în viața ta ai prieteni cu o orientare sexuală diferită. Costinel este, într-adevăr, un actor care are toate calitățile pentru a fi distribuit în cât mai multe roluri - și nu spun asta doar pentru că are carismă și un glas care curge; nici pentru că suntem din același județ, ci pentru că este un adevăr evident.
Veronica Odagiu încheie în forță a doua zi a competiției cu monologul Ralucăi din (In)corect de Leta Popescu. Veronica creează suspans prin voce - spun asta pentru că am mai ascultat monologul de câteva ori și simt o abordare diferit-ironică, deși celelalte actrițe au folosit același registru. Aici, însă, simt o diferență în felul în care se duce, în curajul cu care opune rezistență prin vocalele și consoanele unui antrenor de fotbal. E vorba de atitudine!
(foto: Andrei Gîndac)