Primul moment al serii a aparținut lui Alex Gabera și Alex Stoicescu, cu spectacolul Interior-expus. Un cuplu în care fericirea se dovedește a fi o mască pentru o prăbușire inevitabilă, doi parteneri prinși într-o relație care se autodistruge. Intensitatea privirilor și ritmul rupt al dialogului mi-au dat senzația unui mariaj condamnat, al unei iubiri care nu mai poate fi salvată. Mi-au plăcut mult momentele coregrafice și muzicale, pentru că mi s-a părut că spuneau și ele o poveste. "Să ne căutăm fericirea. Avem acest drept" a fost una dintre multele replici care m-au făcut să mă îndrăgostesc de acest moment.
A urmat Cătălina Frunză, cu monologul Olgăi din În zori, lumina e mai aspră de Mihaela Michailov. Mi-a plăcut interpretarea ei foarte mult pentru că fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare privire avea o anumită inocență care mi s-a părut foarte potrivită pentru povestea dură pe care o spunea.
Imediat după ea a venit Constantin Grigorescu, cu monologul Politicianului din Carpathian Garden de Radu Iacoban și am văzut fix politicianul ăla sumbru care promite multe, despre care însă toată lumea știe că n-o să facă nimic.
Antonia Dobocan a urcat pe scenă cu monologul fetiței din Copii răi de Mihaela Michailov într-o cheie plină de puritate. Încă mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, dar pur și simplu am crezut-o. Am crezut că e fetița care nu mai vrea să meargă la școală pentru că este marginalizată și alungată de toți.
Tot într-o notă tragică, Cătălina Gulan m-a emoționat cu LIVE//Trage (DIE!!) din Hecuba și Troienele de Euripide. A creat o mamă prinsă între gesturi repetitive și obiecte încărcate de simbol, lampa devenind un partener de joc la fel de viu ca și actrița însăși, ceea ce mi s-a părut foarte tare și creativ.
Un alt moment memorabil a fost cel al Cristinei Bordeanu, cu Naractrița - un colaj din fragmente de Sofocle, Euripide și Eschil. Corpul i-a devenit text, jocul fizic și expresivitatea scenică au transmis o întreagă poveste despre fragilitatea și forța actorului care se caută pe sine prin personaje. Deși a transmis un mesaj care te pune pe gânduri, mi-a plăcut tonul comic, pentru că e bine să mai și râzi câteodată.
În contrast, Otniel Floruț a adus în scenă propria lectură din Medeea de Euripide, cu accente obscure și greu de descifrat, dar care mi-au pus mintea în mișcare ca să descifrez eu sensul anumitor replici.
Demetra Vasiliu, în Manifest, un colaj din Aristofan și Euripide, cu o prezență dezinvoltă și carismatică, m-a cucerit prin gesturile și comicul adus pe scenă.
A doua parte a serii a venit cu intensități și mai mari. Denisa Tudora, în monologul Marei din Maternal de Alexandra Badea, a adus o energie apăsătoare, cu replici care se scufundau în greutatea tăcerilor. Și asta am apreciat, o actriță căreia nu-i este frică de tăceri. Denisa a explorat interiorul fragil al unui personaj ce trăiește prin ceilalți, cu o autenticitate emoțională apăsătoare. Am fost complet atinsă de personajul interpretat, și am apreciat mult ritmul și expresiile sale.
Raoul Ipate, în schimb, a răsturnat convenția cu monologul lui Anton_Frumos din Vrabia de Leta Popescu, în care o poveste în sine tristă, despre marginalizare și viața unui copil cu lipsuri materiale, a căpătat un ton comic, și m-a făcut să îndrăgesc personajul și mai tare.
Teodora Tudose cu monologul lui Iris din De cealaltă parte a lumii de Alexandra Badea a adus pe scenă o vulnerabilitate puternică, transformată în curaj. Printr-o prezență densă și emoționantă, a făcut ca tăcerile și gesturile să vorbească la fel de mult ca replicile, oferind un moment de sinceritate care a rămas în aer mult timp după final.
Patricia Flack, cu Antigona de Sofocle, a dat impresia unei fugare urmărite permanent, cuvintele ei m-au făcut să simt că era fugărită de un pericol pe care nu-l puteai vedea, doar simți.
Laurențiu Bobeică a propus o Confesiune după Oreste de Euripide, un discurs frânt, plin de forță interioară, în care tăcerea a cântărit la fel de mult ca vorbele.
Iulia Ioana, cu Vă spun eu, Lysistrata! dupa Lysistrata de Aristofan, a spart zidurile dintre scenă și public printr-o intrare surprinzătoare din sală. Ironia și comedia au fost armele ei, iar ritmul impecabil a făcut ca momentul să devină unul dintre cele mai vii ale serii. O voce puternică și prezența înfiptă m-au făcut să fiu total prinsă în ceea ce voia să transmită.
Ultimele apariții au completat tabloul divers al zilei. Rania Zane, cu monologul Ralucăi (după personajul Rekăi) din (In)corect de Leta Popescu, a adus energie brută, directă, fără ocolișuri. Un moment care m-a făcut să zic "da, hai să facem haz de necaz" pentru că sincer, chiar ne trebuie gândirea asta uneori.
Costinel Antone a avut monologul lui Radu din Perfect Compus de Alexandra Badea și mi s-a părut super frumos cum a portretizat frica și reținerea din a admite cine ești tu, din toate punctele de vedere. Am fost complet emoționată.
Iar Veronica Odagiu a încheiat seara cu monologul Ralucăi (după personajul Rekăi) din (In)corect de Leta Popescu, o interpretare plină de frustrările și exploziile personajului, spuse într-un mod ingenios, care a stârnit râsete în toată sala. Și așa "țac-pac și gata" s-a terminat și a doua zi a Galei HOP.
Această zi a II-a a Galei a fost o coborâre în adâncuri. Tragediile antice au prins forme contemporane, s-au reconfigurat prin voci tinere și au demonstrat că teatrul rămâne un spațiu pentru vindecare, chiar și, sau mai ales, atunci când doare. Dacă prima seară a fost a jocului, a doua a fost a apăsării. Și tocmai această alternanță face ca Gala să respire ca o poveste vie, spusă din mai multe direcții.
(foto: Andrei Gîndac)