Azi (2025), la Constanța. Ieri, alaltăieri și tot așa (2024, 2023..., 2021), la Alba Iulia. La început de tot (1998, 1999; apoi 2013-2018) - Costinești, mâinile în aer! Sau, prin anii 2000-2002, la Mangalia... și "onorific", în 2020, din cauza pandemiei, în Amfiteatrul TNB. Cu alte cuvinte, festivalul a rămas, deseori, aproape de mare. Și se simte! Timp de patru zile, la Teatrul de Stat din Constanța, cei 25 de tineri actori selecționați în luna iulie 2025 și-au prezentat momentele în fața unui juriu de profesioniști: Marina Constantinescu (critic de teatru, scriitor, realizator TV), Andreea Grămoșteanu (actriță), Adrian Văncică (actor), Bobi Pricop (regizor) și Vladimir Anton (regizor).
Prima ediție a concursului - deși nu aș vrea să las impresia, folosind termenul "concurs", că premiile ar fi satisfacția principală - a avut loc în 1998, pe când la conducere se afla regizorul Cornel Todea. Atât ediția 2024, cât și cea din 2025, s-au desfășurat sub oblăduirea regizorului Erwin Șimșensohn. Și asta nu înseamnă doar continuitate, ci viziune. Pentru că un festival nu este o simplă înșiruire de ediții, ci o construcție, un conglomerat de forțe. Iar construcția adevărată nu se vede doar pe scenă, ci în felul în care tinerii actori sunt provocați să se caute pe ei înșiși, să se descopere, să se înțeleagă. Există două secțiuni - individual și grup - fiecare cu propriile rigori și propriile libertăți. Din 2024, Erwin Șimșensohn a adăugat și laboratorul de actorie: o tabără în care tinerii actori se lasă provocați de regizori, dramaturgi și manageri culturali consacrați. Un exercițiu care trece dincolo de competiție și intră în zona mai subtilă a descoperirii de sine. Totodată, Gala de la Constanța simbolizează și un arc peste timp către Serile Teatrului Antic din anii '70 - acel proiect vizionar inițiat de Teatrul Dramatic în 1978. Așadar, avem dovada că teatrul are forța de a se așeza ciclic în viața unui oraș, fiindu-i oaspete, sfetnic și, în final, muză.
Programul primei zile, joi, 28 august 2025:
Proba liberă - Grup: Swipe right for Lysistrata - un colaj din Lysistrata de Aristofan, Antigona de Sofocle, Medeea și Bachantele de Euripide. Actrițe: Andrea Mihaela Cuc, Cătălina Gulan și Denissa Rogoz.
Proba liberă - Individual: Alex Gabera în Oreste (după Orestia de Robert Icke), Ania Petrean în Iubirea de mamă nu poate fi datată (Troienele de Euripide), Aurelian Culea în Make Teba Great Again (Antigona de Sofocle), Antonia Dobocan în Nicio altă femeie nu-ți plânge sfârșitul (Electra de Sofocle și Euripide), Cătălina Frunză în Cu ce te putem ajuta azi? (Electra de Sofocle), Constantin Grigorescu în Or' este or' nu este datoria mea (Oreste de Euripide), Buse Özgül în Medeea este mama mea! (Medeea de Euripide și text propriu).
Probă impusă: Cristina Bordeanu, Otniel Floruț, Demetra Vasiliu, Iulia Ioana, Laurențiu Bobeică, Patricia Flack, Costin Stăncioi, Petra Andreea Panait și Alex Stoicescu.
Fără alte introduceri, voi începe:
Andrea Mihaela Cuc, Cătălina Gulan și Denissa Rogoz ne invită să privim lumea așa cum era atunci când rolul femeii se reducea, după cum spune și textul, "la o gaură și la un pântec", iar bărbații luptau orbește, dintr-un orgoliu exacerbat, ignorând suferința prelungită, economică, socială și morală, a popoarelor antichității, pentru a se simți puternici. Atena și Sparta erau prizonieri ai propriei ambiții, iar războiul părea un ciclu abscons, alimentat de vanitate colectivă și de inerție istorică. În acest cadru, Lysistrata propune o soluție radicală: greva sexuală. Femeile refuză să mai participe la intimitatea conjugală până când pacea nu va fi restaurată. În acest paradox se revelează că același spirit de solidaritate colectivă care a generat războiul poate fi redirecționat pentru a institui armonia socială. Strategia este subversivă, neconvențională, dar tocmai prin această subversivitate se demonstrează că schimbarea nu este doar posibilă, ci imperativă. Să ne imaginăm un univers paralel în care Tonciu, Buruiană și Trașcă ar fi chemate să salveze lumea. Ar fi necesar să depășească granița monosilabicismului, a obsesiei față de cuvântul "iubita" și a nevoii constante de validare masculină; numai astfel ar putea participa la o revoluție care să stopeze definitiv segregarea sexuală, infantilizarea femeilor și culpabilizarea lor pentru discursul propriu. Fetele de la Târgu Mureș au cimentat, astfel, impulsurile unei revoluții incipiente, dând Swipe right for Lysistrata (proba liberă-grup) și denumind-o pe aceasta "sufrageta lui Aristofan".
Cristina Bordeanu urcă pe scena Teatrului de Stat din Constanța pentru proba impusă, cu monologul Olgăi din În zori, lumina e mai aspră de Mihaela Michailov. Golda sau Olga, adică Olga Bancic, căci despre ea e vorba, a fost o tânără evreică născută la Chișinău, care avea să lupte împotriva fascismului și să se alăture Rezistenței franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prin trupul și vocea Cristinei Bordeanu, Olga redevine copilul lipsit de copilărie, îndoliat din fașă - iar aici, dacă adăugăm și ecoul poeziei lui Brecht, înțelegem mai bine de ce spun asta. Din această fragilitate răsare însă o dorință cutremurătoare: "Eu, când mă fac mare, vreau să fiu învățătoare." La o vârstă atât de fragedă, să ai conștiința că poți dărui ceea ce ție ți-a fost refuzat - sau, mai bine zis, neglijat - e un gând de-o generozitate copleșitoare. Și cel mai frapant, ceea ce mă face să reconsider multe aspecte ale propriei vieți de care nu mă bucur pe deplin, e felul în care Cristina reușește să-ți sensibilizeze fiecare fibră, datorită onestității cu care își asumă o suferință mult prea grea. De la felul în care își mișcă trupul, cu neajunsurile unui om care s-a ridicat de la sol a mia oară, până la ruga din ochii ei, care cer ajutor. Hanuka fericit!
Otniel Floruț preia ștafeta și întregește imaginea conturată mai devreme de colega sa, Cristina Bordeanu. Prin monologul Directorului, din aceeași piesă a Mihaelei Michailov, aduce pe scenă, la proba impusă, contrapunctul necesar. În contextul tumultuos al României din ultimul an - cu valul suveranist și tendințele extremiste, mai ales fasciste, ale unor actori politici bine instruiți - momentul lui Otniel capătă o relevanță concretă pentru cum trăim acum, în instabilitate. Directorul, personajul pe care îl interpretează, seamănă izbitor cu Olga: a avut o copilărie nefericită, chinuită, care motivează individul să lupte "pentru că nu ai nimic de pierdut". Însă între a face activism constructiv și a-ți construi imaginea de salvator al națiunii - țigară la colțul gurii, nonșalant - și a conștientiza adevăratele lipsuri ale unei societăți există o cale lungă. Otniel își asumă rolul de carabinier psihologic, te pune pe gânduri și te convinge să-l crezi. Rămâne, totuși, de văzut dacă scaunul va rămâne liber sau nu.
Demetra Vasiliu prezintă, la proba impusă, monologul Marei din Maternal de Alexandru Badea. Și, pentru că ne aflăm într-o perioadă în care internetul explodează cu picanterii și dezvăluiri despre Insula Iubirii - fără ca aceasta să fie o comparație între un show de divertisment, stil pâine și circ, și un monolog care te expune cu vulnerabilitate publicului - cred că cel mai dureros într-o relație e să te pierzi pe tine însuți, să-ți anihilezi întreaga personalitate și orice țel doar ca să-l ții lângă tine pe celălalt, pentru a nu-l pierde și pentru a te asigura că ești iubit. Acest comportament devine adesea cea mai facilă metodă de a te simți în siguranță. Sub cupola personajului, care înțelege cât de toxic e tiparul, se mărturisește adevărul unui sine închis, prea ermetic, desfigurat, fragmentat și implantat parazitar în atât de multe relații din viața de zi cu zi. M-am uitat și eu zilele astea la câteva secvențe de la Insulă, de curiozitate, din dorința de a înțelege poate miza sau mecanismele din spatele dorinței de a-ți testa relația sub efectul unui cumul de factori ce pot, flagrant, conduce la infidelitate, prin plămădirea unei utopii generoase față de concurenți. Așa mi-a venit în cap similitudinea dintre Mara și Bianca, cum amândouă, nu s-au pus niciodată pe primul loc și cum odată ce a apărut un nou bărbat, și-au dat seama ce lipsea de fapt.
Alex Gabera aduce în fața publicului, la proba liberă, momentul intitulat Oreste, după Orestia de Robert Icke. Orestia este tragedia lui Eschil, pe care Robert Icke a preluat-o și a adaptat-o într-un cadru modern: zeii sunt înlocuiți de dileme morale, iar conflictul dintre răzbunare și dreptate face juxtapunere cu o reflecție asupra responsabilității alegerilor în lumea contemporană, mai aplicat în structura familială. Alex impune o transă care săgetează mintea spectatorului, fără să-i ofere răgaz să se asigure de certitudinea gândurilor sale. Par cuvinte pe care mintea ta le compune autonom, pentru că, încă de la început, devine clar că-n lume te vei confrunta doar cu propria ta viziune și că nu e nevoie ca totul să fie explicat. Vina pe care Oreste o resimte, dar și vina în general, este unul dintre cele mai cumplite sentimente. Spre deosebire de furie sau durere fizică, ea te urmărește în tăcere, sapă în interiorul tău și te obligă să-ți interoghezi întreaga purtare, până în pragul nebuniei.
Ania Petrean pășește pe scenă, în prima seară a Galei HOP, la proba liberă, cu momentul Iubirea de mamă nu poate fi datată, după Troienele de Euripide. Hecuba? - Dar cum le-ai vorbi celor care ți-au amărât viața? Cum i-ai vorbi fiului ce nu mai e acum? Ania reușește să contopească laolaltă ură și dragoste de mamă, regret și melancolie, să aline temerile sau să înfrunte pe despoții care în Troia au adus pieirea. Trecerile acestea au fost, fără nicio exagerare, extrem de precise, organice, ca pentru un self-tape în două registre, de expediat lui Lars von Trier.
Aurelian Culea a cucerit publicul la proba liberă cu momentul Make Teba Great Again, aducându-l la viață pe Creon din Antigona lui Sofocle. Pentru a înțelege mai bine contextul, Creon era unchiul Antigonei, al lui Eteocle și al lui Polinice, iar după moartea celor doi frați, el ajunge să preia conducerea Tebei. Ar fi, ce-i drept, mult mai multe de spus, dar mă rezum la părticica ce-l privește pe Creon. Adrian tratează monologul acestuia într-o cheie parodică, cu ironii fine și accente ludice. Pentru a redobândi cinstea Tebei, Creon ar avea nevoie, totuși, de o purtare dintre cele mai alese. Și atunci, de ce nu și-ar reconforta sinele cu osanale (șoptite de o Samantha à la Her) sau cu discursuri despre dreptate și fratricid, asumându-și cu "generozitate" rolul de judecător suprem. Sunt, desigur, găselnițe care împrospătează tragedia lui Sofocle și care animă publicul cu multă creativitate.
Antonia Dobocan îi încuviințează răzbunarea Electrei, în momentul Nicio altă femeie nu-ți plânge sfârșitul, după Sofocle și Euripide. Electra rămâne fără tată, victimă trădării mamei sale, care, în cârdășie cu barbaria unui amant, a adus pieirea familiei. Ura și supliciul care-i îngână firea nu pot fi stăvilite decât prin răzbunare, dorind să comită, la rândul ei, o crimă menită să compenseze nedreptatea suferită.
Antonia balansează invitația la vărsare de sânge și deznădejdea din privire cu un ritual de doliu firesc, un cântec care se naște de la sine, ca un fragment desprins dintr-o epistolă necitită, repetat și răsrepetat, ca o descărcare de energie într-un spațiu suspendat între două lumi.
Iulia Ioana facilitează, la proba impusă, o incursiune în timp, aducându-ne față în față cu tragedia de la Colectiv, din 2015, prin monologul lui Iris din De cealaltă parte a lumii de Alexandra Badea. În noaptea de 30 octombrie 2015, incendiul din clubul Colectiv a provocat moartea a 64 de persoane și rănirea altor peste 150. Principala cauză a numărului atât de mare de victime a fost neglijența autorităților și lipsa resurselor adecvate din spitale. Iulia se pune în pielea unei femei care își pierde iubitul din cauza complicațiilor provocate de bacteriile din spital. Monologul transmite un mesaj copleșitor și cere actorului o tărie excepțională pentru a-l face autentic pentru public. Iulia se află în acord cu Iris: au fost 65 de morți - inclusiv cineva care s-a sinucis doi ani mai târziu, un supraviețuitor - dar victime au fost, de fapt, toți cei din club și familiile lor. Au trecut 10 ani de atunci, ce s-a schimbat?
Laurențiu Bobeică ne aduce aminte de clasica retorică golită de sens a "papagalului de Parlament", de data aceasta într-o versiune asemănătoare celei a unui fost candidat la prezidențiale (nu dau nume, că îmi va cere 30.000 de euro înapoi). A venit televiziunea? Să vină toate televiziunile! Se lasă cu Carpathian Garden de Radu Iacoban! Parlamentarul, reprodus la perfecție de Laurențiu Bobeică - de la manierisme, la costumul călcat la dungă - se află în elementul său natural: la pupitru, cu promisiunile și propunerile înșiruite pe foaie, unde vor și rămâne. Momentele de vulnerabilitate - scuze, voiam să zic, de victimizare - sunt prezente în întregime, trup și suflet. Aflăm, doamnelor și domnilor, de ce ne merge atât de rău, de ce e PIB-ul așa de mic, că nu e cine trebuie la putere! Că sunt actori și regizori ,domne', pe acolo, prin Parlament. Și nu ne minte! E fabrică de diplome la actorie și sinecură de absolvenți la regie!
Patricia Flack aduce acel haz de necaz care intră direct în miezul unei probleme vechi de când lumea și mereu actuale: masculinitatea și feminitatea. Conceptual, ele stau la poli opuși, dar în realitate sunt despărțite doar de linii fine. Pe scenă, cu monologul Ralucăi din (In)corect de Leta Popescu, Patricia Flack satirizează cu îndrăzneală ce înseamnă "să fii cu adevărat bărbat". O face cu tupeu și dezinvoltură, atât de firesc, încât ironia ajunge să sune prea conform realității. Sau poate că băile din club nu fac decât să iște capriciile sincerității, cine știe?
Cătălina Frunză, Cu ce te putem ajuta azi? Facem cunoștință cu o Electra, zdrobită de circumstanțe, care își dorește o dezlegare de la ura ce o mistuie împotriva celor ce i-au ucis tatăl. Mulți spun astăzi că au mai multă încredere să-l întrebe pe ChatGPT care este răspunsul celei mai hâde dureri, căci el e imparțial, dar, de știi cum să-l iei, îți face pe plac, ți-ar da chiar și scenariul unei crime perfecte. Cătălina Frunză satirizează tocmai frica oamenilor de a lua propriile decizii. Noi toți căutăm să fim sprijiniți din spate, nădăjduind să fim înțeleși, ascultați, validați. Și, pe bună dreptate, pe termen scurt - cine ar putea nega? - asta e o sursă de liniște. Dar adevărul e... că doar pe termen scurt.
Constantin Grigorescu pune la îndoială matricidul în Or' este, or' nu este datoria mea, adaptare după Oreste de Euripide. El nu îl contestă pentru că n-ar fi fost deznodământul just, ci pentru că, în calitate de fiu al amândurora, Oreste simte vinovăția până în măduva oaselor. E sfâșiat, bântuit de halucinații, vânat de spaime - nu de frica morții, ci de teroarea propriului adevăr lăuntric: acceptarea morală a faptei ce-l numește criminal. Constantin Grigorescu are fervoarea de a te împinge să cauți tu însuți răspunsul, de a te face să simți că întrebarea lui îți aparține și ție într-o anumită măsură.
Buse Ozgul îi oferă lui Euripide o rezonanță universală, aducând în fața noastră momentul Medeea este mama mea!. Piesa lui Euripide se sprijină pe un mit, dar realitatea pe care o atinge este a multor femei părăsite de bărbați, bărbați care, spre deosebire de ele, nu sunt criticați sau priviți diferit după faptă. Nu este fantastic, ci crud de concret. Toate miturile au un sâmbure de adevăr. Medeea și-a ucis rivala, are mâinile pătate, dar dacă rolurile ar fi fost inversate, oare ar fi fost judecată la fel de drastic? Și cine a impus această dezonoare transgenerațională? Cine a scris legile, încă de la începuturi? Egalitate de gen? Ha. Tristul adevăr e că femeia ajunge, într-un fel sau altul, mereu în dezavantaj. Toate structurile sociale o confirmă. Buse, cred eu, a avut nu doar curajul de a ne reaminti ceea ce ascundem sub preș, ci și forța de a-și folosi propria poveste de viață pentru a confirma acest adevăr.
Costin Stăncioi a pregătit un caleidoscop autentic, înviorat cu umor, al amintirilor celor care au copilărit în perioada post-decembristă și, sub pseudonimul Anton_frumos, aduce pe scenă un monolog din Vrabia de Leta Popescu. Cine a văzut Good Bye, Lenin! (filmul din 2003) sau Goodbye, Lenin! (spectacolul lui Jebeleanu, de la Metropolis) poate face o paralelă cu șocul pe care l-a trăit pentru un popor privat de globalizare - fie el din România, fie din Germania - odată cu împușcăturile de la Timișoara și căderea Zidului Berlinului. Miracolul Coca-Cola! Plus multe alte mizilicuri sau tentații, subversive față de ideile vechiului sistem. Dar deja în capul românilor intrase refrenul bani, bani, bani, bagă bani. Există și un reportaj realizat de Recorder, disponibil pe YouTube, care explică foarte concret de ce s-a întâmplat asta: unu la mână, instabilitatea economică; doi la mână, deschiderea granițelor și contactul cu Europa de Vest, America și Asia (în special Turcia, marfa ieftină). Costin te captivează încă din momentul în care urcă pe scenă, și nici nu mai vorbesc de felul în care tratează monologul - doza de umor, mimica, gesturile - toate contribuie, pe bună dreptate, la cel mai bun moment al serii de la proba individuală.
Petra Panait pune în lumină un alt fenomen care există și care, din fericire, a fost discutat și răs-discutat în media și în școli - problema bullying-ului. Nu rezolvat, ar fi o utopie, dar, știu din proprie experiență, măsuri se iau în școli cu cadre didactice competente. Vulnerabilitatea cu care se afișează, mecanismele de protecție pe care un copil - în speță fetița, căci acesta este personajul Petrei - le descoperă pe straturi și le transmite mai departe cu masca aferentă unui copil care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu el, te lovesc. Cu alte cuvinte, Copii răi de Mihaela Michailov, monologul fetiței, în ziua 1 a Galei HOP.
Alex Stoicescu, cu monologul lui Radu din Perfect Compus de Alexandra Badea, îți frământă sufletul cu întrebarea: de ce îmi pasă atât de mult de părerea celor din jur? Radu, personajul său, este un tânăr gay care duce o luptă interioară cu felul în care ceilalți l-ar putea privi, pentru că nu este atras, conform standardului, de femei. În SUA a fost el însuși, dar în România se preface până la ultima picătură de răbdare. Sunt mulți ca Radu care își coafează imaginea de sine pentru a-i mulțumi pe ceilalți, dar în final rămân nefericiți. Alex Stoicescu portretizează atât de autentic durerea aceasta, și îl cred, îl cred de parcă aș auzi o destăinuire mult așteptată.
(foto: Andrei Gîndac)