Regina nopții, spectacolul scris și regizat de Leta Popescu la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați, este una dintre acele creații teatrale rare care reușesc să reconcilieze trecutul cu prezentul, râsul cu lacrima, documentul cu poezia, este un amestec de confesiune personală, eseu teatral și poem vizual - un spațiu de întâlnire între noi și cei care ne-au crescut.
Inspirată de locurile copilăriei sale, Leta Popescu conturează o lume familiară oricărui spectator român: o lume rurală în care tradiția și superstiția coexistă cu absurdul cotidian, în care credințele populare se întrețes cu drame familiale discrete, iar umorul popular devine instrument de supraviețuire. Spectacolul nu idealizează satul, dar nici nu-l demolează. În schimb, îl luminează cu o empatie matură și o luciditate poetică făcând toate acestea fără patetism sau nostalgie dulceagă apelând la o luciditate tăioasă, o ironie tandră și o sinceritate dezarmantă. Avem de a face cu un sat unde timpul stă pe loc, dar oamenii mor, râd, se ceartă, se roagă și speră.
Textul spectacolului - semnat tot de regizoare - este scris cu o atenție remarcabilă pentru limbajul viu, oralitatea autentică și ritmul vorbirii populare. Dincolo de anecdotic, piesa oferă o reflecție subtilă asupra identității, memoriei și relației noastre, tot mai fragilă, cu rădăcinile.
Procesul de lucru colaborativ, în care actorii au contribuit cu povești personale și idei scenice, se simte organic în țesătura spectacolului. Nu e vorba de o simplă ilustrare a unui text scris anterior, ci de un demers colectiv de construcție teatrală, care se vede, se simte și - mai ales - se trăiește din sală.
Scenografia semnată de Bogdan Spătaru este o lecție de expresivitate prin austeritate: un șir de găleți și clădiri construite din PFL. Gălețile devin simboluri ale vieții de zi cu zi, ale umorului voluntar și involuntar, ale traiului chinuit dar demn. Decorul video adaugă profunzime fără ostentație, iar luminile și spațiul sonor construiesc o atmosferă care pendulează între real și magic aducând spectatorul în inima unei lumi fragile, dar încă pulsând de viață.
Un element-cheie este muzica. Versurile semnate de Oana Mogoș și compozițiile lui Csaba Boros sunt nu doar complement scenografic, ci voci ale unei lumi care încă mai cântă, chiar dacă se stinge. Cântecele - aparent simple, dar încărcate de sens - sunt cele care trag cortina între scene, între generații, între lumi.
Din distribuție, Oana Mogoș strălucește în rolul Valeriei, o matriarhă aparent banală, dar profund simbolică. Ea e mama, bunica, femeia-schelet care duce în spate satul și istoria lui, dar și revolta lui mută. Premiul UNITER 2025 pentru cea mai bună actriță în rol principal nu a fost doar o recompensă, ci o recunoaștere a unei performanțe de rezistență.
Radu Horghidan și Răzvan Clopoțel, în rolurile fraților Călin și Doru, sunt două oglinzi deformante care generează un comic savuros, dar niciodată gratuit. Ei sunt comicul vieții de zi cu zi - acel comic care în teatru devine strategie de supraviețuire. Dar acesta e doar un exemplu. Întreaga distribuție susține construcția cu dăruire și energie egală, construind o lume coerentă, plină de nuanțe, în care fiecare gest contează. Personal, mi-au plăcut enorm vocea și interpretarea lui Ștefan Forir (țapul) precum și prestația scenică a Elenei Emandi în rolul găinei moțate.
Dar poate ce emoționează cel mai mult în Regina nopții nu este doar calitatea artistică a spectacolului, ci puterea lui de a trezi în spectatori întrebări și amintiri. De a ne face să râdem și să plângem nu pentru ce vedem pe scenă, ci pentru ce recunoaștem în noi. Asta înseamnă un teatru viu: nu doar bun, ci necesar. Un teatru care spune o poveste colectivă printr-o voce personală. Un teatru care nu moralizează, ci înțelege.
Regina nopții este, poate, unul dintre cele mai sincere spectacole românești ale ultimilor ani. Fără emfază, fără declamații, fără efecte spectaculoase, dar cu o emoție constantă care te însoțește mult după ce ai ieșit din sală.
Acest spectacol nu este doar o reușită scenică, ci o experiență esențială: o confruntare blândă cu cine am fost, cine suntem și ce alegem să păstrăm dintr-o lume care pare să se stingă, dar care, pe scenă, încă mai arde. În final rămânem cu acel fior rar pe care teatrul îl provoacă atunci când e făcut cu adevăr, curaj și emoție.
(foto: Tudor Neacșu)