Studii: Universitatea Națională de Arte "George Enescu" din Iași, specializarea Artele Spectacolului - Actorie, clasa profesorilor Tatiana Ionesi și Emil Coșeru, promoția 2023 (licență)
Participă la Gala HOP 2025, la secțiunea Individual cu momentul Or Este Or Nu Este Datoria Mea, adaptare după textele lui Euripide și Eschil.
Oana Balaci: Cum te-ai descrie ca artist? Dar ca om?
Constantin Grigorescu: Artistul e și el un om. Eu sunt sigur om, deci cred că pot fi și artist. Încerc în fiecare zi să fiu un om mai bun, în felul ăsta știu că pot deveni un artist mai bun. Deci aș spune că mă consider un om bun. Sunt o persoană care nu caută să se certe, ba chiar îmi place să aplanez pe cât este posibil orice conflict din jurul meu, chiar dacă nu mă implică în mod direct. M-aș descrie ca fiind serios și perfecționist, ușor tipicar când vine vorba de munca mea, uneori poate prea serios, încerc mereu să îmi depășesc limitele care de cele mai multe ori până acum au fost de natură fizică. Sunt un artist care caută ca fiecare moment în lumina reflectoarelor să fie memorabil. Îmi place să lucrez în echipă mai mult decât individual și îmi place uneori să fiu "liber coordonator de joc" cum se zice în fotbal. Pot juca pe mai multe poziții concomitent: joc, compun versuri, traduc texte, cânt, mă bat pe bune sau "pe făcutelea" și mă gândesc de multe ori la binele întregului spectacol mai mult decât la prestația mea. Cum s-ar spune, nu mă implic doar cu jumătate de măsură. Cred în ideea că teatrul este o formă individuală de grup, adică... ca un sport unde lucrezi foarte mult cu tine însuți pentru a putea să-ți aduci aportul în echipă.
O.B.: Cum ți-ai dat seama că vrei să urmezi actoria?
C.G.: Cred că primul gând de a vrea să fiu pe scenă a apărut la grădiniță, când educatoarea m-a pus să recit Eminescu la serbarea de sfârșit de an cu toate grupele de copii. Îmi amintesc, spuneam Fiind băiet păduri cutreieram și chiar o învățasem pe toată... aveam 6 ani. Dădusem casting, eram trei băieți care voiam să o spunem și educatoarea Elena mă alesese pe mine. Apoi a urmat mini musical-ul Ciorba de legume unde am fost ajutorul de bucătar cu a doua cea mai lungă lingură de lemn, acolo nu luasem rolul principal. Și ideea încet a încolțit... am învățat să scriu și inventam tot felul de povești pornind de la desenele animate care se dădeau pe Fox Kids și Cartoon Network. Îi așteptam pe mami și tati și pe buni să le citesc, să le recit. Ani mai târziu când aveam 17 ani, l-am cunoscut pe Marius Manole la Teatrul Foarte Mic, după spectacolul Două liniuțe, scris și regizat de Lia Bugnar. El mi-a spus că actorii sunt doar niște oameni vii care spun povești. Atunci am știut că vreau să le spun oamenilor cât mai multe povești. Probabil voiam asta pentru că eram super introvertit și nu vorbeam prea mult. Nu aș fi crezut că 5 ani mai târziu voi fi îndrumat de profesorul lui Marius Manole, mă refer la domnul Emil Coșeru, care se bucură mult că nu renunț și că îmi urmez visul.
O.B.: Dacă nu ai fi actor, ce altceva ți-ar fi plăcut să faci?
C.G.: Până la actorie am avut multe vise. Am vrut să fiu astronaut. Am vrut să fiu wrestler profesionist în WWE. Am vrut să fiu psiholog, medic veterinar, bucătar de succes, chitarist (nici măcar nu știam să cânt la chitară, nici azi nu știu) și chiar pilot de avion m-am visat. Întorcându-mă în timp, dacă nu aș fi ales să fac teatru, tot nu aș fi continuat cu Jurnalismul. Am licența dată în Jurnalism fotografic pe sectorul cultural, plus o diplomă acreditată de fotograf. Poate m-aș reapuca de fotografie, aș fi vrut la un moment dat și eu și o prietenă dragă mie (Mentă, dacă citești asta, la tine mă refer) să ne deschidem un studio de fotografie, dar am renunțat amândoi. Poate m-aș apuca din nou de arte marțiale, aș aprofunda alt stil totuși, poate jiu-jitsu. Sau aș întemeia un adăpost de animale pentru căței maidanezi, chiar iubesc câinii, și mi-aș dori ca la un moment dat să pot adopta din nou unul. Sau în cel mai rău caz, dacă nu alegeam teatrul, aș fi rămas barman în vreun pub de rockeri.
O.B.: Ce speri să găsești mereu atunci când lucrezi la un spectacol/film?
C.G.: Un mediu de lucru plăcut. O atmosferă de liniște și concentrare pe sarcina atribuită. Oameni cu care împărtășesc viziuni diferite, care nu se exclud una pe cealaltă. Îmi place ca în fiecare rol pe care îl primesc (teatru sau film, nu contează) să caut legăturile mele personale cu personajul. Îmi place să găsesc lucrurile pe care le avem în comun. Empatizez mai ușor cu situația dacă știu că am pățit ceva asemănător. În lucrul meu cu mine însumi și cu personajul, caut să-l aduc undeva la mijloc. Eu să mă duc spre el, dar și el să vină puțin spre mine. Pentru că indiferent de rol, un actor dă viață unui concept, unei idei. El tot va rămâne el. Eu sunt eu mereu, voi fi eu, dar pe scenă sau la cameră sunt tot eu, doar că puțin altfel.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
C.G.: Deja am spus câteva lucruri pe această temă răspunzând la întrebarea precedentă. Procesul e destul de simplu și clasic. Citesc tot textul o dată. Iau tot textul și subliniez cu un marker colorat replicile mele. Îl reiau încercând să înțeleg relațiile mai atent, pentru că la prima lectură sunt atent mai mult la firul roșu decât la detalii. Văd ce nu înțeleg și caut. Apoi mă gândesc: Cum ar fi dacă mi s-ar întâmpla mie? Și de multe ori mi se întâmplă exact ca în text, dar uneori și altfel. Și încerc să îi înțeleg motivația, că vorba aia dacă joci un criminal nu omori pe cineva ca să simți ce simte el. Dar dacă e un bucătar care nu reușește să facă un tort... pot empatiza pentru că nici eu nu știu să fac un tort, de obicei cumpăr gata făcut. Și cred că asta e schema mea pregătitoare: umanizarea conceptului dat de text / regizor prin filtrul personalității mele, care e unică. Toți suntem unici. Și uneori încep să gândesc ca el. Pe când eram la Cercul de Arta Actorului de la Palatul Copiilor din București, domnul profesor Virgil Constantin îmi spunea că nu există analogia perfectă. Că nu vei găsi niciodată un personaj care să semene leit cu tine la fizic și la caracter. Că trebuie să găsești acele mici lucruri cu care poți rezona, ca să înțelegi cum gândește, fără să-l judeci. Laurence Olivier când făcea Othello povestea cum umplea casa cu mărăcini și pietre și mergea desculț pentru a înțelege de unde provenea personajul și cum a crescut. Un preț mic pentru rol superb, părerea mea. Nu există om cu care să nu ai nimic în comun, prin urmare, nu există personaj cu care nu te poți împrieteni / rezona.
O.B.: Ce apreciezi la teatru și ce apreciezi la film?
C.G.: La teatru apreciez că te pune în fața faptelor împlinite sau în plină împlinire iar tu, tu trebuie să fii acolo, prezent, viu, implicat. Teatrul este despre momente de viață, clipe de viață, nu le poți rata, trebuie să te bucuri de ele în timp ce multe perechi de ochi se uită la tine. La film îmi place că aparatul de filmat imortalizează momente la care atât tu cât și publicul vă puteți întoarce de fiecare dată. La film poți salva o greșeală cu o nouă dublă, la teatru trebuie să îți asumi greșeala și să o repari în timpul spectacolului. La film te expui mai sincer decât la teatru, uneori. La teatru trăiești mai intens decât la film, cam de fiecare dată. Le apreciez în egală măsură și aș vrea să fac cât mai mult din fiecare.
O.B.: Este vreun rol pe care ai visat mereu să îl joci? Dacă da, care?
C.G.: Nu am un rol pe care vreau să-l joc cu precădere. Sau la care am visat. Știu că în facultate îmi dorisem să joc Richard al III-lea la examenul de Shakespeare și l-am jucat. Mă bucur de fiecare partitură care îmi cade în mână, ofertantă sigur este. Nu există roluri ce nu te pot pune în valoare.
O.B.: Care personalități din domeniu te inspiră cel mai mult?
C.G: Din film voi spune primele câteva nume care îmi vin în minte: Hugh Jackman, Jim Carrey, Benedict Cumberbatch, Andrew Garfield, Leonardo DiCaprio și Al Pacino. Din teatru, mă gândesc cel mai mult la teatrul românesc pentru că îl savurez mai des decât am ocazia pe cel occidental... ar fi Șerban Gomoi de la Teatrul Nottara, Ionuț Cornilă de la Teatrul Național din Iași, Nicholas Cațianis de la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila (un om care m-a încurajat mereu să perseverez și să nu renunț), Alex Călin de la Excelsior, domnul profesor Radu Gabriel (un geniu al comediei aș adăuga), pe Richard Bovnoczki și Marius Manole de la TNB nu am cum să-i exclud din listă și bineînțeles profesorii mei, embleme ale naționalului ieșean, domnul profesor Emil Coșeru și doamna profesoară Tatiana Ionesi. Și dintre regizori pot spune că mă inspiră și îmi doresc foarte mult să lucrez în viitor cu domnul Yuri Kordonsky.
O.B.: Unde e linia ta personală de echilibru între stabilitatea financiară și libertate creativă?
C.G.: Grea întrebare. Momentan obțin stabilitatea financiară lucrând într-o corporație. Veniturile financiare din activități artistice sunt adiacente și îmi bucură sufletul știind că mă strecor în domeniu încet încet. Libertatea creativă cred că este relativă indiferent de proiectul la care te înhami sau de domeniul pe care activezi. Suntem liberi până la un punct, la fel și în viață. Libertatea totală este improbabilă pentru că avem conștiință și știm că nu putem încălca legi pentru a ne oferi o libertate absolută. Cred că una din abilitățile actorului este capacitatea de a fi el însuși pe orice rol, măcar puțin. Niciodată nu am simțit că nu am suficientă libertatea să îmi pun amprenta pe un rol / într-un proiect.
O.B.: Cât de relevante consideri că sunt premiile și recunoașterile oficiale în acest domeniu?
C.G: Destul de importante. Nu am de ce să neg. Validarea pe care ți-o oferă un premiu este într-adevăr semnificativă. Sunt oameni care la asta se uită prima dată, să vadă dacă meritele tale au fost recunoscute în trecut. Cu cât mai multe titluri în CV, cu atât mai recunoscut, nu-i așa? Un premiu îți aduce vizibilitate. Poate fi o încununare a muncii tale. Pentru mine când făceam sport de performanță, în funcție de câte medalii aveai, erai știut drept lider de vestiar. Funny, nu am fost niciodată lider, chiar dacă câștigam măcar două medalii pe an. Și totuși, acum, nu mai simt o ambiție / obligație / nevoie față de mine însumi să câștig diplome, medalii, trofee... pentru mine premiul cel mare sunt aplauzele sincere ale unui public care nu regretă că a venit la spectacol.
O.B.: Alege un film, un spectacol și o melodie care te-au marcat în ultimul an și descrie-le pe fiecare într-o propoziție.
C.G.: Ca film voi spune Revolutionary Road, o radiografie a unei micro societăți aducând în prim-plan povestea unui cuplu disfuncțional, în care niciunul din membrii nu simte că are un rost al său pe lume. O poveste despre frica de a trăi și nevoia de suport a celor din jur. O lume în care dragostea este un lux și frica de a muri singur și neiubit, ne face să ne înconjurăm de oameni.
Spectacolul pe care o să aleg și-l și recomand este Club 27 de Cătălina Mihai de la Teatrul Metropolis, în regia lui Alex Bogdan. Despre vise și prietenie, despre dragoste și familie, despre nebunia rock 'n' roll și copiii din noi, despre frica de maturizare și dorința de viață în ciuda neîmpliniri, despre cât de mișto era tac-tu în tinerețe și Stairway to Heaven la maxim în boxe, despre bandana roșie a lui Axel Rose și puterea de a zâmbi ca un copil și după ce ai devenit adult.
Melodie... Killswitch Engage - This fire burns, instrumentalul puternic care îmi crește nivelul de adrenalină din corp, plus un mesaj motivațional: "Even through the darkest days, this fire burns, always".
O.B.: Ce înseamnă pentru tine Gala HOP?
C.G.: Gala Hop este o șansă. Gala Hop este o experiență. Gala Hop va fi o amintire frumoasă. Gala Hop este o etapă din viața mea. Gala Hop va fi o rampă de lansare. Hop și eu printre cei care au fost înaintea mea. Hop țop la mare... nu prea mare depărtare de copilul care citea aceste interviuri cu ani în urmă când alte persoane dragi participau. Gala Hop este o întâlnire între oameni cu pasiuni comune care vor să se afirme. Hop țop spre necunoscut și mai departe.
O.B.: Ce părere ai despre tema de anul acesta, "povești vechi, atitudini noi"?
C.G.: Îmi place. Mi-am dorit să am șansa să fac tragedie antică în această viață, dar nu în stilul declamativ clasic, ci adaptat la vremurile noastre. Ediția din acest an mi-a oferit această șansă, iar acum iată-mă aici. Oricum dacă le găsim corespondente contemporane situațiilor din tragedii, observăm că putem empatiza cu personajele. Teme precum trădarea, iubirea, minciuna, răzbunarea, ierarhia în familie, sexualitatea... ne pun și tot ne vor pune probleme și peste alte sute de ani.
O.B.: Cum ai ales momentul tău de la Gala HOP 2025?
C.G.: Sincer? A fost o recomandare din partea inteligenței artificiale. ChatGPT mi-a propus personajul Oreste ținând cont de discuțiile existențiale pe care le-am purtat cât eram internat în spital. A considerat probabil că l-aș înțelege mai ușor dată fiind predispoziția mea spre conflictele tată-fiu, tată-mamă și mamă-fiu din literatură. Mergând pe această propunere, mi-am dat seama că, în ciuda replicilor, Oreste nu era asumat pe decizia lui. Până la urmă, să-ți omori mama e un act de neiertat, indiferent de motive. Cred că Oreste își iubea mult ambii părinți și nu a vrut să se ajungă la crime. Din perspectiva unui copil cu părinții divorțați și pus indirect să aleagă între ei, chiar m-am regăsit în text, în fragmentele lui de introspecție, diferența ar fi că eu m-am ales pe mine, nu pe vreunul dintre ei. Cred că am vrut să arăt lumii că orice ai alege, între două persoane dragi, mereu va exista dorul de celălalt. Eriniile le-am văzut ca pe amintirea continuă a femeii din viața lui, mama sa, blestemul de a nu uita ce ai ales, consecința este dorul fără sațiu. Ceva lipsește și nu va mai fi niciodată la fel.
O.B.: Dacă ar fi să scrii mâine o piesă de teatru, ce subiect ai aborda?
C.G.: Nu am mai lucrat de mult pe partea de dramaturgie. Mi-a plăcut să scriu scenete când eram mic. Dacă stau bine să mă gândesc, probabil aș scrie despre o dramă de familie. Un portret pictat pe sticlă spartă despre disfuncționalitatea unor oameni care cred că se iubesc. Aș aborda ideea aceasta despre iubire, un cuvânt puternic, puternic atât cât omul îi poate da... lumină. Aș scrie despre iubire, poate nu de familie, poate o relație, poate despre relația dintre stăpân și animal sau dintre doi cei mai buni prieteni care își spun frați, frați de cruce nu de sânge. Cred că aș vrea să explorez acest univers al nevoii noastre de a primi iubire. Până la urmă ne naștem din iubire și suntem iubire... cred.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.