Să fie tristețea un ocean adânc, ce aduce la mal, cu fiecare val, fragmente de amintiri, regrete sau speranțe pierdute? Sau poate că acel adânc suntem chiar noi - gândurile noastre, fricile, dorințele neîmplinite?
Mi-a revenit în minte, în contrast, o altă replică auzită în spectacol: "Băi, conștiință, tu îmi dai un sfat bun, dar diavolul - unul și mai bun". Mi-am amintit cât de fragili suntem în lupta dintre ceea ce știm că este corect și ceea ce ne tentează. Câtă putere credem că avem asupra emoțiilor noastre și cât de repede se poate prăbuși totul dintr-o simplă alegere greșită, dintr-un moment de slăbiciune sau influență.
Tristețea, tentația, conștiința - toate se împletesc în Neguțătorul din Veneția într-un mod care ne face să ne întrebăm: cât control avem, de fapt, asupra propriei vieți?
Într-o Veneție coruptă și dependentă economic de comunitatea evreiască, Antonio, un negustor bogat, acceptă să garanteze un împrumut pentru Bassanio, care vrea să se însoare cu Portia, o moștenitoare bogată. Neavând bani lichizi, Antonio apelează la Shylock, o evreică umilită de societate, care acceptă să îl împrumute, dar pune o condiție dură: dacă datoria nu este achitată la timp, ea are dreptul la o livră din carnea lui Antonio. În paralel, Portia este obligată să-și aleagă soțul printr-o probă impusă de testament, pe care Bassanio o trece. Antonio, însă, își pierde averea și este judecat. Portia, deghizată în judecător, îl salvează, dar o umilește pe Shylock, o forțează să-și cedeze averea și să se convertească.
Spectacolul Neguțătorul din Veneția, după celebra piesă a lui William Shakespeare, în regia lui Eugen Gyemant, este o montare care invită la reflecție profundă. Ne pune în fața unor teme esențiale - mila, dreptatea, iubirea, - și ne provoacă să ne întrebăm cum ne raportăm, ca oameni, la ele. Ce înseamnă, de fapt, libertatea? Știm cum să o folosim? De multe ori, suntem atât de însetați de ideea de libertate, încât uităm de ceilalți, uităm să mai fim oameni. Uităm că, uneori, dreptatea adevărată nu vine prin forță, ci prin compasiune. Când alegem mila, alegem și umanitatea. Poate că e timpul să ne deschidem sufletul spre căldură și să îi spunem la revedere înghețului.
Un moment simbolic al spectacolului este cel al casetelor din aur, argint și plumb - o alegorie despre aparență, valoare și adevăr. În spatele a ceea ce pare lipsit de strălucire se ascunde adesea esența. Alegerea corectă nu este întotdeauna cea mai atrăgătoare, iar simplitatea devine o formă de înțelepciune. Avem liberul arbitru să alegem ce cale urmăm, dar fiecare alegere dezvăluie ceva despre felul în care vedem lumea și despre cât curaj avem să privim dincolo de suprafață.
Spectacolul nu oferă răspunsuri clare, dar tocmai în această ambiguitate stă forța lui: în capacitatea de a ne face să ne gândim mai profund la cine suntem, ce alegem și cum ne lăsăm conduși de valorile pe care le prețuim cu adevărat.
"Omul al cărui suflet nu e mișcat de sunet e plin de trădări și uneltiri." - mi-a rămas în minte și această replică, poate pentru gravitatea ei, poate pentru felul în care a fost rostită, cu o emoție care a tăiat aerul în sală. M-a făcut să mă gândesc la ce se întâmplă cu un suflet care nu mai simte, care nu mai vibrează la frumos, la muzică, la lume. Poate că acolo unde nu mai e loc de emoție, se strecoară trădarea, manipularea, uscăciunea.
Pornind de la acest gând, am realizat cât de ciudată este uneori natura umană: când aflăm că altora le merge mai rău decât nouă, simțim o formă ciudată de ușurare. Nu ne bucurăm de răul celuilalt, dar parcă ne simțim mai puțin singuri în nefericire. E un paradox dureros, dar real - și tocmai astfel de nuanțe fac spectacolul să iasă în evidență. Nu ne oferă simple verdicte, ci ne pune în fața propriilor fisuri, cu sinceritate.
Scenografia semnată de Vladimir Turturica a creat un univers teatral dens în simboluri vizuale, care amplifică subtil temele esențiale ale piesei shakespeariene. În centrul scenei se află un șir de oglinzi mari, luminate de becuri asemenea celor din cabinele de machiaj ale actorilor. Aceste oglinzi devin un element-cheie al spectacolului, reflectând nu doar chipurile personajelor, ci și conflictele lor interioare. Fiecare personaj pare prins între imaginea pe care o are despre sine și proiecția pe care o vede în ochii celorlalți - un dublu joc de identitate și percepție. Decorul, compus din arcade impunătoare dispuse în profunzime, ca o succesiune concentrică de cadre, evocă un labirint vizual. Aceste "porți" către alte dimensiuni sugerează traseul moral și social pe care personajele îl parcurg în căutarea adevărului, a dreptății și a propriei identități.
Interpretarea arată o adevărată măiestrie, ce poate fi dobândită doar prin ani de muncă și extraordinar de multă pasiune. Jocul actoricesc din acest spectacol creează o punte de legătură dintre fabulosul și eleganța lui Shakespeare și un sentiment uman, palpabil, în care spectatorul se poate regăsi. Personajele nu mai par niște tipuri, niște idealuri, ci niște oameni tulburați și într-adevăr smulși dintr-o parte în alta de destinul lor. De data aceasta, interpretarea scapă din pateticul în care actorii tind să cadă când sunt confruntați cu textele lui William Shakespeare.
Feminizarea lui Shylock (Maia Morgenstern) a fost o schimbare revigorantă și un salt riscant din punct de vedere artistic, dar cu un rezultat fenomenal. Într-o sferă în care majoritatea regizorilor sunt împinși într-un colț când vine vorba de montarea textelor de Shakespeare, o inovație, mai ales una atât de reușită, se simte ca o gură de aer proaspăt. Maia Morgenstern ne demonstrează, din nou, ce înseamnă să poți lua un personaj și să îl faci al tău și de cât talent și câtă muncă este nevoie.
În final, nu am avut parte de tristețe la acest spectacol - ci de un amestec fin între râsul sincer și gândul care înțeapă ușor, exact ca viața. A fost genul de reprezentație care nu îți oferă soluții, dar îți amintește că încă poți respira, că poți simți, că poți râde. Și poate tocmai asta contează.
Fotografii de Dinu Lazăr din galeria disponibilă integral aici.