Fiind, poate, cea mai controversată piesă shakespeariană, Neguțătorul din Veneția prezintă teme înspăimântător de actuale, precum lăcomia, răzbunarea și discriminarea. Cu toate că vor exista întotdeauna voci ce susțin posibilitatea ca textul să fie unul cu un caracter antisemit, consider că, de fapt, Shakespeare a dorit să evidențieze contrariul: o mare dramă a omenirii, și, anume, ura interetnică, în speță antisemitismul, care, încă din vremurile sale, se manifesta cu o cruzime sălbatică.
Scenografia concepută de Vladimir Turturică pentru acest spectacol pare o continuare a pereților teatrului, lucru ce devine foarte interesant, deoarece, fiind pe scaunul spectatorului, ai senzația că acțiunea te conține, devenind martor și participant, dispărând granițele dintre spectatori și scenă, efectul imersiv cuprinzând întreaga sală cu o forță nebănuită, atât de benefică ideii spectacolului, nelăsându-te să te retragi undeva, în umbra comodă și imparțială a locului tău nevăzut, nici măcar dacă ți-ai dori acest lucru.
Una dintre cele mai interesante și inspirate decizii regizorale a fost alegerea unei Shylock (în piesă fiind vorba de un bărbat), rol interpretat magistral de către Maia Morgenstern, ale cărei căi de înțelegere a personajului l-au desăvârșit, transformându-l într-unul profund, complex, oferindu-i un tip de demnitate sensibilă, fermă, dar, în același timp, subtilă, interiorizată, nedorind o înclinare injustă a balanței în ceea ce privește delimitarea dintre cei buni și cei răi. Meandrele și sensibilitățile hulitului Shylock și-au găsit, în această interpretare desăvârșită și irepetabilă, locul unde sunt înțelese și privite cu obiectivitatea necesară într-o astfel de piesă, care, după sute de ani, încă stârnește controverse. Shylock este, înainte de orice, un om, un suflet, o mamă evreică care suferă, fiind umilită și batjocorită, care îndură, latura ei aparent vrednică de dispreț fiind un mecanism de autoapărare în fața valurilor de ură ce se revarsă necontenit asupra ei.
Antonio, personajul căruia Neculai Predica i-a dat viață într-un mod just, a transmis faptul că este un prieten real pentru Bassanio (George Remeș), dând dovadă de generozitate și loialitate față de cei apropiați. Însă, atunci când vine vorba despre falși dușmani, bine ascuns în spatele acestui comportament lăudabil se află un Antonio profund antisemit, plin de prejudecăți, care nu are nicio reținere în a o scuipa pe Shylock sau în a o numi "cățea".
Portia (Natalie Ester) întruchipează idealul feminin al vremii, frumoasă și bogată, dar nefericită din cauza dorinței tatălui ei, care, chiar și după moartea sa, nu îi permite să își aleagă singură soțul, acest fapt ducând la o degradare treptată a integrității sale sufletești. Tatăl stabilise că fiica sa se poate mărita doar cu bărbatul care va alege cutia corectă dintre cele trei: de aur, argint și plumb.
Jessica, fiica lui Shylock, poate părea insignifiantă în ecuația întregului spectacol, dar prezența ei are o însemnătate aparte, simbolizând conflictul dintre dorința de a se rupe de origini și, implicit, de trecut, de mama ei, și cea de a-și crea o nouă identitate, fugind cu Lorenzo (Filip Popescu), de care s-a îndrăgostit, dorindu-și, din acest motiv și pentru a scăpa de presiunea constantă a evreității sale, să devină creștină. Isadora Băltățeanu, în rolul Jessicăi, reușește să nu își piardă nici măcar o clipă credibilitatea, descoperind armonia perfectă între revoltă și rădăcinile personajului său, ce nu se pot modifica, de fapt, niciodată.
În rolul lui Lancelot, l-am admirat, în deplinătatea înțelesului cuvântului, pe Nicolae Botezatu, care a reușit să aducă acest personaj într-o formă ideală, redând cu o statornică siguranță momentele de lejeritate ce îi sunt atribuite.
În celelalte roluri, au dus la coerența deplină a întregului: Mircea Drîmbăreanu - Grațiano, din nou Filip Popescu - Moartea / Nebunul, Anka Levana - Saleria, Cristina Cîrcei - Solania, Mirela Nicolau - Tubal, Mihai Ciucă - Dogele Veneției, Mircea Dragoman - Prințul Aragonului și Feras Sarmini - Prințul Marocului.
Când plecasem către teatru, cerul prevestea o furtună. Vântul făcea în așa fel încât ea să devină iminentă. Ajunsă pe strada unde se află Teatrul Evreiesc, ploaia începuse. Din capul locului, m-am gândit că nicio întâmplare nu poate fi mai nimerită decât aceasta. Am avut dreptate: sunetele ploii s-au completat cu strigătele lui Shylock, stropii cu lacrimile ei. Lacrimile ei care, la un moment dat, atunci când ochii priveau scândura scenei, fiind aproape îngenuncheată, au picurat pe lemn. Era liniște, atât de liniște încât, din rândul al doilea, contactul lor cu suprafața tare și rece aproape că s-a auzit. Eram acolo, la propriu, iar dacă aș fi întins palma, lacrima aceea caldă s-ar fi absorbit în ființa mea cutremurată de nedreptate. Acea picătură sinceră de viață plânsă, rămâne, până în acest moment, una dintre cele mai pregnante imagini pe care le-am văzut vreodată, undeva. După spectacol, în acea noapte de 1 mai 2025, la doar trei luni după premieră, m-am rezemat de peretele teatrului, gândindu-mă la ușurința cu care trecem zilnic pe lângă ororile care se întâmplă sub privirile noastre împietrite. Suntem absorbiți, precum acea lacrimă de porii lemnului, de gândul reconfortant că, dacă e nevoie, intervine, cu siguranță, altcineva. Iată că un text clasic, dar înțeles într-o altă manieră, poate reclădi mentalități și debloca empatia aceea care se pierde, de multe ori, în aglomerația dimineților înghesuite în metrouri.
Neguțătorul din Veneția este un spectacol important, atât din punct de vedere al stringenței necesității sale, cât și a misiunii pe care o are, aceasta, din urmă, fiind îndeplinită cu succes: după aproape un an, mesajul său neafișat agresiv, dar simțit profund, încă reverberează puternic în mine.
Fotografii de Dinu Lazăr din galeria (color) disponibilă integral aici și Dan Moruzan din galeria (alb-negru) disponibilă integral aici.