Studii: Universitatea Națională de Arte Teatrale și Cinematografice "Ion Luca Caragiale" București, Arta Actorului, promoția 2017-2020 (licență) // U. N. A. T. C., Master de Arta Actorului și Master de Pedagogie Teatrală, promoția 2020-2022
Participă la Gala HOP 2025, la secțiunea Individual cu momentul Make Teba Great Again.
Oana Balaci: Cum te-ai descrie ca artist? Dar ca om?
Aurelian Culea: Ca artist ai o sarcină foarte mare. Iar în sensul ăsta am un fel de anecdotă proprie: Artistul, prin numele lui, râde și plânge în numele tuturor, ca să-i facă pe cei care îl văd și-l ascultă, să-și înțeleagă propriul nume. Și cred că omul trebuie să fie conștient de rolul artistului în lume. De asta mai cred că granița dintre artist și om este aproape insesizabilă. Pentru că arta în sine nu se reduce la o simplă profesie și atât. Ea este indispensabilă de viață, însemnând un mod de a fi. În altă ordine de idei, m-aș descrie ca fiind o fire ludică și expansiv sufletească. Uneori reținut, alteori mă arunc cu capul înainte. Îmi place să explorez. Atât în artă, cât și în viață. Să încerc lucruri, forme și conținuturi noi. Să mă implic, să mă vărs în cascade de energie indiferent de lucrurile pe care le fac. Profit și mă bucur de orice experiență care mă ajută să cresc. În acest moment al vieții mele cred că este imperios necesar să te provoci tot timpul. Să-ți creezi singur anumite contexte, atunci când ele nu ți se oferă, prin cadrul cărora să te dezvolți.
O.B.: Cum ți-ai dat seama că vrei să urmezi actoria?
A.C.: Cred că eram undeva prin clasa a IV-a. Făceam niște cursuri de teatru pentru copii pe care le coordona o actriță de la Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" din Constanța. Nu conștientizam foarte bine lucrurile care mi se întâmplau atunci. Știu doar că simțeam un soi de libertate și o bucurie foarte mare când eram pe scenă. Eram fascinat de tot ce mi se întâmpla. Eram fascinat de culise, de public, de scenă, de emoțiile pe care le aveam înainte să intru în scenă, de costume, de aplauze. Țin minte că la unul dintre spectacole jucam o pisică, era prima oară când jucam pe o scenă de teatru, și una dintre impresiile cele mai puternice mi-a fost dată de mirosul scândurii și al cortinelor.
Prindeam ceva cu buricul degetelor, dar nu știam încă ce. Oricum, perioada aceea nu a însemnat o decizie definitorie, ci mai degrabă o dorință latentă care s-a concretizat undeva în clasa a XI-a când începusem cursurile de actorie la Școala Populară de Arte. Atunci a fost momentul în care mi-am spus "Da, vreau să fac asta!".
O.B.: Dacă nu ai fi actor, ce altceva ți-ar fi plăcut să faci?
A.C.: Cel mai probabil aș fi urmat medicina. Îmi place să studiez, să învăț, să descopăr cum funcționează lucrurile și de ce. Dar nu lucrurile tehnice, mecanice, bazate pe calcule matematice, cele ale căror răspunsuri sunt definitorii și atât. Ci mai degrabă lucruri ale căror răspuns nu epuizează întrebarea, care păstrează tot timpul o urmă de mister indiferent de certitudinea răspunsului. Să certific orice îndoială și să mă îndoiesc de orice certitudine. E un principiu după care mă ghidez atât în viață, cât și pe scenă.
O.B.: Ce speri să găsești mereu atunci când lucrezi la un spectacol/film?
A.C.: Nu cred că îmi impun ceva anume ce trebuie găsit. Fiecare spectacol are cursul lui, contextul lui de lucru, niciodată nu e la fel. Iar eu încerc să fiu disponibil, cât mai deschis și să mă adaptez la tot ce mi se cere. Totuși, cred că în acest moment al vieții mele îmi doresc și sper să găsesc bucuria și fascinația întâlnirii, căldura lucrului în echipă. Un colectiv profesionist de colegi care sunt pasionați și determinați. De-a lungul unor proiecte am avut prilejul să cunosc oameni extraordinari care m-au format atât pe plan profesional, cât și personal. Grupul este mult mai puternic decât indivizii care-l formează. Cred că e un principiu care contează enorm în construcția unui spectacol.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
A.C.: Nu am o rețetă anume și în general mă feresc de lucruri de genul. Cred că sunt foarte importante discuțiile și premisele care se pun odată cu primele lecturi, modul în care se conturează întregul univers al spectacolului. Apoi pe baza discuțiilor purtate începe partea mea de documentare. Citesc despre autor, despre piesă, despre contextul în care a fost scrisă, vizionez filme, ascult muzică, citesc eseuri despre temele care au fost abordate. Orice mă poate aduce mai aproape de universul spectacolului și de viziunea regizorului. O altă etapă este lucrul cu textul. Mă raportez la el ca la o partitură de joc.
Identific situațiile, momentele, dimensiunea și progresia lor dramatică, le decupez și încerc să mi le traduc prin acțiuni. Asta îmi conferă un sprijin in scenă, să știu exact ce joc. Repet textul de mai multe ori și uneori o fac în tot felul de ipostaze din viața de zi cu zi: când sunt bucuros, sau trist, când ies la alergat, sau când fac cumpărături. Îl las deoparte, ca apoi să-l reiau, ca mai apoi să-l las din nou deoparte. Toate lucrurile astea reprezintă o bază solidă pentru momentul în care situațiile de joc încep sa fie asumate.
Direcțiile de scenă, indicațiile, discuțiile cu regizorul sunt extrem de importante și mă ajută enorm de mult în conturul și-n esența personajului. Fiecare rol e diferit, pe unele le simt aproape, făcând parte din mine încă de la început, gata să sară de la masa de lecturi în scenă, iar altora trebuie să le fac loc, să mă apropii de ele cu grijă și răbdare, alteori cu frică.
O.B.: Ce apreciezi la teatru și ce apreciezi la film?
A.C.: Sunt două sertare diferite. Dar cred că timpul, sau mai exact felul în care el trece prin tine. Modul în care se manifestă pe scenă, sau pe set. Îl simți diferit. La teatru nu ai mai multe duble. E totul sa nimic și poate tocmai asta apreciez cel mai mult. Consistența momentului care poate fi crucial. Asta mi se pare că oferă un soi de dinamică timpului, e mult mai comprimat. În ce privește filmul, când ești pe set, sau la machiaj, la garderobă, la repetiția de text, de cameră, cât timp se fac luminile, timpul în sine se simte altfel. Aici intervine un soi de dozaj al actorului. Consistența timpului este la fel de mare, dar e mult mai dilatat. Între "Liniște pe set" și "Acțiune" este o altă lume.
O.B.: Este vreun rol pe care ai visat mereu să îl joci? Dacă da, care?
A.C.: Sunt câteva roluri pe care vreau să le joc, dar știu că este unul pe care îmi doresc foarte mult să-l reiau și anume personajul AA din Emigranții, de Slawomir Mrozek. Ăsta a fost rolul pe care l-am jucat în anul I, semestrul al II-lea, la un examen de regie. Pe atunci, fiind examen, am pus doar câteva pagini în scenă. Terminam cursurile și tot timpul rămâneam la repetiții la regie. Uneori repetițiile durau pana la 2 dimineața și îmi plăcea enorm de mult. Am întâlnit atunci un soi de cultură a muncii, a lucrului în echipă. Felul in care identificam si decupam situațiile, în care le construiam, le dezbăteam, le numerotam, le dădeam titluri. Erau repetiții în care ne ridicam în picioare, încercam ceea ce ne propuneam, testam, iar apoi eram nevoiți să ne întoarcem înapoi la masă, la text. În alte repetiții lucrurile se nășteau de la sine purtați de instinct, dar în spate era o întreagă cercetare a temelor dezbătute. A fost pentru prima oară când simțeam că lucrez cu un text dramatic și cu un personaj. Era o muncă de echipă și cu toții voiam sa fie bine. Poate că asociez dorința de a juca rolul ăsta cu perioada de atunci, dar cert este ca îmi doresc foarte mult.
O.B.: Care personalități din domeniu te inspiră cel mai mult?
A.C.: Îmi place mult Philip Seymour Hoffman. Știu că într-un interviu spunea lucrul ăsta despre actorie, sau cel puțin despre modul în care trebuie să te raportezi la oportunități: indiferent unde te afli, că joci într-un spectacol care nu-ți place, că ești la o probă de casting pe care crezi sau știi că nu o vei lua, atâta timp cât ți se oferă șansa, contextul și spațiul de joc, trebuie să joci cât mai bine.
O.B.: Unde e linia ta personală de echilibru între stabilitatea financiară și libertate creativă?
A.C.: E dificil de spus.. Un echilibru trebuie să existe în așa fel încât, cred eu, stabilitatea financiară să sprijine creativitatea, nu să o submineze.
O.B.: Cât de relevante consideri că sunt premiile și recunoașterile oficiale în acest domeniu?
A.C.: Bineînțeles, au relevanța lor, dar nu le consider ca fiind un criteriu definitoriu pentru actul artistic în sine. Îți oferă o oarecare validare și asta te ajută, într-adevăr, să dobândești mai multă încredere, mai mult curaj, și mai ales, cred eu, te scapă, cel puțin pentru o perioadă de timp, de sindromul ăsta al impostorului. Primești confirmarea faptului că ceea ce faci este bine, că locul tău este aici.
O.B.: Alege un film, un spectacol și o melodie care te-au marcat în ultimul an și descrie-le pe fiecare într-o propoziție.
A.C.: Un serial: Adolescence - Unele lucruri nu se văd cu ochiul liber
Un spectacol: Casa dintre blocuri, în regia lui Radu Afrim - Am rămas fără cuvinte
O melodie: Stumblin' in - Cyril - A apărut într-un context revelator al vieții mele
O.B.: Ce înseamnă pentru tine Gala HOP?
A.C.: Gala Hop pentru mine reprezintă multe lucruri. În primul rând o provocare pentru mine ca artist, o oportunitate de a fi văzut, dar și un prilej extraordinar de a cunoaște oameni noi, de a lega conexiuni și prietenii, și totodată o ocazie de a mă cunoaște pe mine. E foarte frumos să știi că o dată pe an un grup de tineri actori se întâlnesc să creeze și să viseze împreună.
O.B.: Ce părere ai despre tema de anul acesta, "povești vechi, atitudini noi"?
A.C.: Încă din momentul în care am văzut tema propusă mi-a plăcut instant. Când eram copil eram pasionat de mitologia greacă, de tot ce înseamnă zei și eroi, Muntele Olimp, Războiul Troian, Lâna de Aur. Citeam ilustrații, după ilustrații, și ulterior, în timp, am ajuns să citesc Iliada și Odiseea. La facultate îmi plăceau foarte mult tragediile antice și mi se păreau extrem de interesante conceptele legate de Vină Tragică, de Hybris, de Hamartia. Cum a depăși măsura în ceva, poate să atragă consecințe. De altfel, subiectele abordate în piesele de atunci mi se par foarte actuale, trebuie doar să găsești cheia potrivită. Și cred că asta e provocarea cea mai mare în cadrul acestei teme, în a găsi cheia potrivită și justa măsură a lucrurilor.
O.B.: Cum ai ales momentul tău de la Gala HOP 2025?
A.C.: Nu a fost foarte dificil. Mai mult a fost un lucru care a ținut de inspirație. Pentru început am reluat câteva piese care au avut un impact mai mare asupra mea în facultate.
Am rămas cu două piese, respectiv 2-3 momente pe care le tot rumegam în cap. Într-un final am rămas cu Creon din Antigona. Ideile veneau, le puneam cap la cap, iar momentul se năștea de la sine. Renașterea unei țări, promisiunea bunăstării și a ordinii sociale, revolta cu orice preț mânată de cele mai multe ori de furie. Totul era acolo, pur și simplu, momentul trebuia doar creionat. Să câștigi un război și să nu ții cont de sângele vărsat din tabăra opusă, e complet greșit. Lucru care se întâmplă și în ziua de azi.
O.B.: Dacă ar fi să scrii mâine o piesă de teatru, ce subiect ai aborda?
A.C.: Îmi plac mult piesele pe slow burn. În care problemele personajelor sunt dezvoltate în liniște, niciodată combătute cu voce tare, ci în tăcere. Nu am un subiect anume, să spun: "Uite, da, aș vrea să scriu despre asta!". Dar mai mult ca sigur că aș scrie despre lucrurile pe care, de cele mai multe ori, le reprimăm în viață în mod inconștient. Din frica de a nu fi respinși, din frica de abandon, sau poate chiar din frica de adevăr. Dar cred că o parte din frumusețea și valoarea umană stă tocmai în acest conflict al nostru, pe care îl purtăm noi cu noi, în întuneric.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.
(Foto: Grigore Roibu)