Un concert agreabil, foarte calitativ, adresat unui public larg, doritor să asculte giuvaere muzicale, într-o seară de vară toridă.
Se poate constata în decursul anilor din urmă un mai mare apetit al muzicienilor și publicului către ansambluri mai mici, chiar formații camerale instrumentale ori vocale. Amintesc astfel, câteva orchestre cu denumiri ce conțin titulatura «Camerata»: Camerata Salzburg (Austria), Camerata Bern (Elveția), Camerata Mediolanense (Milano, Italia), Camerata Ireland (Dublin, Irlanda), Camerata Pacifica (Santa Barbara, SUA.), Toronto Camerata (Canada), Camerata Chicago (SUA), Camerata Regală (București, România), Camerata Nordica (Suedia), Oslo Camerata (Norvegia), Camerata Trajectina (Utrech, Olanda), precum și coruri camerale cu denumiri conținând «Camerata» Camerata Singers (Northamptonshire, Anglia), Welsh Camerata (Cardiff, Marea Britanie), Camerata Øresund (Copenhaga, Danemarca), Tuks Camerata (Pretoria, Africa de Sud). Să nu uităm de tradiție: Camerata florentină / Camerata de' Bardi, din secolul al XVI-lea - Rinascimento).
La polul opus, în vremea lui Hector Berlioz, aparatul orchestral utilizat în Requiemul, op. 5 (Grande Messe des Morts) impresiona prin gigantism. Astfel, lucrarea a avut premiera cu peste patru sute de interpreți (5 decembrie 1857, la Domul Invalizilor din Paris) și a fost compusă pentru o orchestră foarte mare și cor uriaș, incluzând: pe scenă erau instrumente de suflat - 4 flaute, 2 oboaie, 2 corni englezi, 4 clarinete, 8 fagoturi; alămuri - 12 corni, 4 cornete, 4 tube; percuție - 16 timpane, 2 tobe mari, 10 perechi de cinele, 4 tam-tam; apoi instrumente cu coarde - 25 viori prime, 25 viori secunde, 20 de viole, 20 de violoncele și 18 contrabasuri. Iar la colțurile scenei erau 4 orchestre de alămuri (nr. 1 la Nord, cu 4 cornete, 4 tromboane și 2 tube; nr. 2 la Est, cu 4 trompete și 4 tromboane; nr. 3 la Vest, 4 trompete și 4 tromboane și nr. 4 la Sud, cu 4 trompete, 4 tromboane și 4 ophicleides. Corul era format din 80 de soprane și altiste, 60 de tenori 70 de bași, precum și un tenor solo.
Memorabile au fost și în stagiunile recente ale Filarmonicii George Enescu din București concertul formației Violoncelissimo, care a adus 100 de violonceliști, iar într-un alt concert, formația Contrabassissimo a reunit 28 de contrabasiști, pe scena Ateneului.
În concertul Kameratei Kronstadt din cadrul Festivalului Vara magică, 2025, formația oscila, în funcție de piesa interpretată între 18 și 24 de interpreți.
Fără a nega valoarea sintagmei din versurile Horei Unirii: "Unde-i unul, nu-i putere (...) / Unde-s doi, puterea crește", în muzică, în arta interpretativă, cantitatea nu este întotdeauna proporțională cu emoția și mesajul artistic conținut. Uneori un recital cu un singur muzician celebru, poate transmite afecte mai puternice, decât un mare ansamblu vocal-simfonic, cu orgă și soliști, însă nesincronizat și neomogen. Similar este și "statutul" publicului. George Enescu, întrebat de ce studiază atât de serios pentru un recital ce urma să aibă loc undeva într-o mică localitate, a răspuns că, și dacă există un singur ascultător în public, el trebuie să dea totul. Desigur, astăzi există Festivaluri cu un public foarte numeros, pe stadioane sau în piețe, în care cei care asistă sunt copleșiți de ceea ce ascultă. Intensitatea comunicării artistice nu depinde neapărat de numărul ascultătorilor.
Prima piesă interpretată la sala Ateneului Român de Kamerata Kronstadt, dirijată de Cristian Oroșanu a fost Adagio de Tomaso Albinoni.
Denumirea completă a piesei este: Adagio in sol minore per archi e organo su due spunti tematici e su un basso numerato di Tomaso Albinoni (Mi 26).
Epoca aranjamentelor muzicale continuă și astăzi. De la cel al lui Remo Giazotto - pentru voce, orchestră, cor și orgă, pe versurile Ave Verum [4]
până la aranjamentul pentru violoncel, orgă și orchestră:
În această formulă, fără orgă (deși sala Ateneului beneficiază de o orgă excelentă, iar tradiția brașoveană a organiștilor - dacă ar fi să-i amintim doar pe Hans Eckart Schlandt și pe Steffen Markus Schlandt - organiștii de la Biserica Neagră - este una de mare valoare) lucrarea cântată de Kamerata Kronstadt dirijată de Cristian Oroșanu a sunat minunat, în stil neobaroc, iar solo-ul de vioară a reușit să creeze tensiunea necesară, prin cadențe expresiv realizate.
Un vibrato reținut al instrumentiștilor a colorat sobru rezultanta sonoră. Aplauzele publicului au gratulat interpretarea.
A urmat Concertul nr. 1 pentru clavecin coarde și continuo, în re minor, BWV. 1052 de Johann Sebastian Bach, solist: pianistul Constantin Sandu, acompaniat de aceeași Kamerata Kronstadt, dirijată de Cristian Oroșanu.
Solistul serii de la sala Ateneului Român, în cele trei părți ale concertului (1. Allegro; 2. Adagio; 3. Allegro) a preferat interpretarea modernă, la pian, celei historically informed performance / documentată istoric [5]. Desigur, maniera interpretativă evita utilizarea pedalelor.
Observam pianistica riguroasă a eminentului muzician Constantin Sandu. În părțile extreme ale concertului, pasajele erau prezente inițial direct și frust, iar pe parcurs deveneau re-elaborate. Interesant cum Cantorul de la Thomaskirche a utilizat în acest concert elemente ce conțin un bariolaj al clapelor, un procedeu propriu tehnicii violonistice. Solistul intra treptat în zona de virtuozitate instrumentală, iar cadența de la sfârșitul părții (amplasată înaintea ritornello-ului) a fost cântată magistral, cu cele texturi ca de filigran.
Adagio-ul, partea mediană, a oferit o plajă de desfășurare a pianului pe patru episoade, prin linia sa melodică ornamentată. Pianul era îndeaproape însoțit de instrumentele din ansamblu.
Unison-urile din debutul părților repezi, în stil vivaldian, transmiteau publicului un sentiment de putere elementară uriașă. Dirijorul Cristian Oroșanu a subliniat schimbările bruște de tonalitate, relevând aspectul modal al discursului muzical. Incitante și acele întreruperi voite ale unor pasaje neobosite, cu tema de ritornello, care creau un efect de rază de lumină neașteptată.
Juxtapunerile dintre vioara primă și tema din polifonia latentă, de la mâna dreaptă la pian, au fost bine sincronizate.
Anumite înlănțuiri de funcțiuni tonale îmi aminteau de armoniile primului Preludiu în do major din Clavecinul binetemperat, BWV. 846 de J.S. BAch, iar tușeul fin de staccato mă ducea cu gândul la maniera elegantă și subtilă a lui András Schiff.
Merită menționată și varianta în care clavecinul are rol de solist. Astfel, pianistul Masato Suzuki este unul dintre cei care interpretează părțile solo ale Concertului nr. 1 în re minor la clavecin, în timp ce își dirijează colegii din Bach Collegium Japan.
La bis, pianistul Constantin Sandu a cântat cu multă sensibilitate Melodia (Dansul Spiritelor Binecuvântate din opera Orfeu și Euridice), Wq 30. de Christoph Willibald Gluck / Sgambati,
Auditoriul a răsplătit interpretarea solistului cu aplauze și buchete de flori.
După pauză, publicul a ascultat Mica Serenadă în sol major, KV. 525 de Wolfgang Amadeus Mozart. Capodopera geniului din Salzburg, scrisă în 1787, a umplut sala Ateneului de eleganță și noblețe acustică.
Tempo-urile - alese cu inspirație, fără exagerări - au redat spiritul Serenadei. Parcă zăreai o mică trupă ce cântă în noapte, sub fereastra unei frumuseți feminine (Mozart lucra în aceeași perioadă la opera Don Giovanni - tot o artă a seducției). Cele patru părți ale Serenadei (1. Allegro; 2. Romanze - Andante; 3. Minuetti - Allegretto; 4. Rondo - Allegro), practic alcătuiau o mică simfonie. Am savurat în special partea a doua, o veritabilă Gavotă, construită în formă de rondo, având și o Codă. Respectul stilemelor mozartiene, precizia ritmică și detaliile bine șlefuite sonor au adus încântare. Publicul a răsplătit interpreții cu aplauze puternice.
Seara "bijuteriilor muzicale" s-a încheiat cu Suita «St. Paul», pentru orchestră de coarde de Gustav Holst. Lucrarea compusă între anii 1912 și 1913 a fost dedicată Școlii de fete «St. Paul» din Hammersmith, Londra. Suita are patru părți: 1. Gigue-Vivace; 2.Ostinato-Presto; 3. Intermezzo-Andante con moto; 4 Finale «The Dargason»[6] - Allegro.
Remarcabile solo-urile concertmaistrului. Frumos a fost momentul în care, cu multă plasticitate, viorile secunde executau un clipocit, în timp ce viorile prime contrapunctau tema. Erau acolo aluzii la un joc popular (pizzicato-ul violoncelelor și ale contrabașilor dinamizau fluxul muzical).
În Intermezzo, din nou, un solo al viorii, în registrul supra-acut, colora atmosfera. Tutti-ul acompania discret, în pizzicato. Intervalele de secundă mărită aminteau de melodismul lui Nikolai Rimski-Korsakov din suita simfonică Șeherezada. Splendid a sunat combinația timbrală dintre viora solo și viola solo, în care, alto-ul cobora în mers cromatic. În partea a patra, Finale «The Dargason»- Allegro, se percepea un canon, realizat imaculat de instrumentele cu coarde. Caracterul dansant al muzicii conferea totodată veselie. Excelentă prestația contrabasurilor, prin pasajele lor veloce. Tema circula alambicat de la un compartiment la altul al ansamblului. Lucrarea s-a încheiat fulminant, cu un arpegiu ascendent, până în registrul înalt.
Aplauze și ovații s-au auzit în toată sala Ateneului.
Camerata Kronstadt dirijată de Cristian Oroșanu a oferit un bis, care a fost excelent primit, interpreții fiind solicitați să-l repete: ultima parte, Mărunțel (dans vechi din Beiuș / Belényes, județul Bihor), din cele Șase Dansuri românești de Béla Bartók [7]. Piesa antrenantă a fost cântată cu strălucire, în spiritul însuflețit al melodiilor populare transilvănene. Savuram farmecul modurilor ldian, mixolidian și dorian. Frumusețea secțiunii Più Allegro a ridicat în picioare publicul din sala Ateneului, entuziasmul și aplauzele frenetice nu mai conteneau.
Un eveniment deosebit de atractiv pentru publicul dornic de a asculta bijuterii muzicale, chiar și în lunile estivale.
NOTE
*Fotografiile sunt realizate de Juliastyles.
[1] Kamerata Kronstadt este o orchestră de cameră, fondată de maestrul Cristian Oroșanu, formată din interpreți ce activează în cadrul orchestrelor brașovene ale Filarmonicii și Operei. Kamerata Kronstadt a fost invitată la festivaluri din țară și din străinătate, precum: Festivalul Internațional George Enescu, Festivalul SoNoRo, Classics for Pleasure - Sibiu, Festivalul Meridian, Festivalurile Mozart, Musica Barcensis, Musica Coronensis - Brașov, Festivalul Vacanțe Muzicale - Piatra Neamț, Festivalul Craiova Muzicală, C'Art Fest - Cristian și Concertul de pe lac - Castelul Bran. Soliști de renume au cântat alături de Kamerata Kronstadt: violoniștii Liviu Prunaru, Gabriel Croitoru, Alexandru Tomescu, Răzvan Stoica, Ștefan Tarara, Rebekka Hartmann, Alexander Sitkovetsky Marc Bouchkov și Daniel Rowland; pianiștii Horia Mihail, Raluca Stirbat și Diana Ketler; violoncelistul Răzvan Suma; violistul Răzvan Popovici; artiștii lirici Leontina Văduva, Robert Nagy și Diana Țugui. Au fost realizate de asemenea, spectacole de tango, jazz și muzică tradițională, alături de artiști precum: Alexandra Fits, Analia Selis, Mariano Castro și Nadia Trohin. A susținut o serie de concerte caritabile și concerte educative.
[2] Cariera internațională a dirijorului Cristian Oroșanu a început în anul 2005, când a obținut premiul al II-lea la Concursul Internațional Malko de la Copenhaga. A câștigat de asemenea, premiul Criticii Muzicale din România, precum și angajamentul de a dirija Orchestre de Paris la Festivalul liric de la Aix-en-Provence. Cristian Oroșanu s-a implicat în lansarea unei tinere orchestre la Hyogo, în Japonia. A dirijat Orchestra Națională Radio București, Tonhalle Zürich, BBC Scottish Orchestra, Orchestre Nationale Bordeaux-Aquitaine, Deutsche Symphonie Orchester Berlin, orchestre ale Filarmonicilor din Bruxelles, Strasbourg, Porto, București, Cluj -Napoca, Iași, Brașov, precum și la Operele Naționale din București, Iași și Cluj.
[3] Pianistul Constantin Sandu s-a născut la București în 1964. A câștigat premii la Concursuri de pian precum: Senigallia, 1980; Viotti-Valsesia, 1981; Paloma O'Shea - Sanander, 1984; Epinal, 1985 și Maria Canals, Barcelona, 1985, Alberto Mozzatti, 1985. Constantin Sandu este profesor la Școala Superioară de Muzică și de Arte din Porto, Portugalia.
[4] Ave Verum Corpus: "Bucură-te, trup adevărat, născut / din Fecioara Maria, / cu adevărat ai pătimit, jertfit / pe cruce pentru omenire. / Din a cărui coasta / străpunsă a căruia / a curs apă și sânge / Fii pentru noi o pregustare (a ospățului ceresc) / la judecata morții. / O, dulce Isuse, o, cuvioase Isuse, / O, Isuse, Fiul Mariei. / Miluiește-mă, Amin."
[5] Prin interpretarea documentată istoric se urmărește reconstruirea cât mai fidelă a contextului muzical în care a fost scrisă o compoziție. În mod obișnuit este vizată muzica cultă de tradiție europeană anterioară clasicismului vienez, numită și muzică veche. Acest tip de interpretare a fost perfecționat începând din secolul al XX-lea. Nu este unanim acceptată, fiindcă, printre altele, esența muzicii dăinuie indiferent de anacronismul dintre stilul compozitorului și cel al interpretului.
[6] Orchestrată pentru ansamblu mic, în 1917, de însuși compozitorul. (Sz. 68, BB. 76).
[7] The Dargason - numele derivă din cuvântul anglo-saxon pentru pitic sau zână. Este o melodie populară engleză, circulară, având opt măsuri, care se pretează ușor la combinare, folosită începând cu secolul al XVI-lea pentru un dans popular sau ca baladă. Gustav Holst, în Suita nr. 2 pentru fanfară militară (1911), combină Dargasonul cu Greensleeves în final, transpunând ulterior mișcarea pentru coarde în Suita sa «St. Paul» (1912-1913).
*https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Bachhaus_zimmer.jpg