Sapho a Rodicăi Toth Poiată – un ulei pe pânză evaluat la 800 de dolari, 462 de lire sterline şi 96.445 de yeni – aduce cu o odaliscă abandonată în restriştea unui oracol părăginit, în care divinaţia era cândva obişnuitul tain al mulţimilor de adoratoare venite să-i proslăvească numele, după ce şi-au repudiat bărbaţii, iar mantica un sport pe care ea, diva, îl practica la crepuscul.
Nudul lui Sapho este atât de încărcat de electricitate, încât aerul ionizat şi irizat în trame purpurii şi de verde jad din jurul gurii ei deşi lascive, totuşi impersonale, ca o bucată de rodie cioplită corect cu o spatulă ruginită şi uitată mai apoi sub un soare torid, până s-a împuţit, cât să slobozească înjurături fetide împotriva dictaturii bărbaţilor, reverberează poeme care proslăvesc iubirea lesbiană. De fapt, linia de mantis religiosa, proporţiile ei desăvârşite de insectă care şi-a devorat masculul după copulaţie, capul oval cu privirea abia ghicită din aburul iluzoriu al unor sprâncene întinse ca nişte aripi de cocoară, torsul ei filiform cu braţe extrem de lungi, ca de păianjen – cel stâng a rămas uitat între coapsele voluptuoase, unde degetele probabil că mângâie tandru pubisul – sunt cele care o definesc cel mai bine pe Sapho.
Şi totuşi, nimic nu incită, nimic nu excită, nimic nu exhală altceva din trupul aproape adormit al acestei mantis exemplare, decât o impresie de realism metafizic, decât o secvenţă de realism hieratic, în care femeia în genere, încărcată cu toate atributele fertilităţii şi sastisită de misterele fecundităţii, aşteaptă să fie trezită la viaţă ca să germineze sămânţa unui bărbat, în restul timpului trimis la curve, la coasă şi să-şi vadă de meciurile lui din campionatul mondial.
Rodica Toth Poiată, pictură, Galeria Artis, în incinta Teatrului Naţional.