Academia Caţavencu / iunie 2006
Ca să nu îmi mai reproşeze iubita mea că sînt superficial şi nu am dus-o niciodată la film la mall, m-am hotărît să mă elevez şi eu, să ies din frivolitate şi să nu o mai duc la film la Institutul Cultural Român. Aşa că miercuri am văzut de unul singur, cu băieţii, la ICR, un documentar despre drama rromilor deportaţi în perioada celui de-al doilea război mondial, Dureri ascunse.

Nu mă întrebaţi cum suna titlul filmului în ţigăneşte. În rolurile principale au fost ei, ţiganii, sau urmaşii lor, sau, mă rog, unii care poate se pretindeau urmaşii celor persecutaţi. Le-am văzut la treabă pe ţigăncile Rapiţa, Juberina, Melentina sau pe domnii Kaiser, Berbec sau Daşu. Unii dintre cei bătrîni erau atît de traumatizaţi, încît acum nu mai aveau curajul să vorbească despre atrocităţile de atunci din teama de a nu fi deportaţi din nou în "Transmistria" (aşa cum botezaseră ei Transnistria, locul deportării).

Cei mai mulţi aflau abia după îmbarcare că urmează să fie "externaţi" - aşa spuneau ei -, adică exterminaţi. Nu are rost să vă relatez acum de-a fir a păr despre intensitatea sau amploarea dramelor, gropilor comune sau masacrelor. Important este că nişte oameni au fost lichidaţi la scară industrială. Cei mai "norocoşi" au rezistat înfometării hrănindu-se cu bucăţi de carne din spoitorii morţi deja.

Ca orice arhivă a Holocaustului, povestea are, în cea mai mare parte a ei, accente negre, de fapt tuciurii de-a dreptul. Dar, pe final, din spatele feţelor acelora întunecate de supărare începe să răzbată o notă tonică. "Optimism" poate ar fi mult spus. Preţ de trei sferturi de oră (pelicula ţine o oră) stai cu un nod în gît şi simţi că nu mai poţi privi la horror-ul acela. Apoi tensiunea pare că se risipeşte. Vezi cîţiva ţigani pe patul de moarte care se roagă să rămînă în viaţă măcar încă o săptămînă, două, pînă sosesc sumele compensatorii promise de elveţieni sau nemţi. Nemţii, mai domni, îi despăgubesc şi pe urmaşi celor care au suferit, în timp ce elveţienii, ca reprezentanţi ai băncilor în care naziştii au ţinut banii, nu te mai saftelesc dacă te-ai prăpădit.

Doi dintre rromi au murit chiar pe perioada filmărilor, cu cîteva zile înainte de a sosi banii. Una peste alta, filmul se încheie într-o notă de Pisica albă, pisica neagră (dar, evident, mult mai serioasă). Ţiganii reuşesc să fie demni şi plini de farmec şi înţelepciune din aia hîtră chiar şi atunci cînd mor.

Hidden Sorrows - The Persecution of Romanian Gypsies During WW II, regia Michelle Kelso, producător: Alexandru Alexe - In the Shadow Productions.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus