A fost într-adevăr un spectacol aniversar la înălțime. Publicul a umplut până la refuz sala. Aplauzele prelungi și uralele, bis-urile acordate de interpreți, și nu în ultimul rând organizarea excelentă - toate au avut menirea să declanșeze sărbătorirea cum se cuvine a marelui muzician născut pe plaiurile românești, George Enescu.
Precum spunea Enescu: E bine să faci muzică, nu să vorbești despre ea. Așa se face că în deschiderea evenimentului de la Sala Palatului nu au fost discursuri, ci s-a început direct cu muzică.
George Enescu a înființat Concursul și Festivalul ce-i poartă numele, pentru a încuraja și a promova compozitorii și muzicienii autohtoni.
Prima lucrare interpretată pe scena Sălii Palatului, a fost Concertul pentru orchestră, op. 182 de Dan Dediu, o lucrare în primă audiție absolută. Concertul a fost scris la comanda ARTEXIM, special pentru ediția 2025 a Festivalului Internațional George Enescu. Însuși compozitorul a spus despre aceasta, că este o lucrare laconică, un fel de Călătorie prin muzică în 20 de minute (aluzie la Jules Verne - O călătorie în jurul Pământului în 80 de zile). Această muzică originală, cu elemente surprinzătoare, în care se pot recunoaște influențe ale lui Maurice Ravel (Bolero) - cel cu care George Enescu a fost coleg la Conservatorul din Paris, în anii tinereții - se remarcă prin orchestrația bogată, sensurile orientate către o lume eclectică, unde consonanța (consensul) coexistă cu disonanța (divergența) în mod natural. Am remarcat în debutul Concertului pentru orchestră o scriitură ce folosește unisonul (Preludiul la unison din Suita orchestrală nr. 1 în do major, op. 9 de George Enescu).
Pe alocuri simțeam influențe din muzica lui Richard Strauss. Apoi, diferitele efecte (frulato, sul ponticello, tremolo, bariolaje) între foșnet, zumzet și izbucniri sonore vulcanice - 'te trezeau' în mileniul trei. Formule ritmice obsedante (cvintolete la unison, hemiole), foarte dificile de executat, măsuri asimetrice alternative, termeni de expresie sugestivi (frenetico, ruvido), ornamente (apogiaturi), timbrul piculinei, tunetele percuției - toate acestea și nu numai, au configurat un opus contemporan bine, primit de auditoriu.
Dirijorul Cristian Măcelaru a înțeles intențiile compozitorului (care a asistat la repetiții) și le-a transpus în sunete, fiecare detaliu fiind atent reliefat. Iar ansamblul orchestral s-a mulat perfect imaginilor muzicale induse prin gesturi dirijorale clare și precise. Orchestra a fost pregătită de un asistent, după care maestrul a venit să concretizeze schița. Însă gluma cu Emanuel Elenescu și Iosif Conta nu s-a aplicat în acest caz (Elenescu, după ce lucra intens cu orchestra, îi spunea lui Conta, care urma s-o dirijeze în concert: Eu am pregătit-o, acum tu du-te și dansează!
De foarte bună calitate a fost și solo-ul de vioară al concertmaistrului Rafael Butaru.
După încheiere, compozitorul Dan Dediu a urcat pe scenă în aplauzele publicului, și a mulțumit interpreților.
A urmat Concertul pentru vioară și orchestră în re minor de Aram Haciaturian, solist Nemanja Radulović, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru. Este un concert compus în anul 1940, dedicat violonistului David Oistrakh. Compozitorul armean, studiase inițial violoncelul la Conservatorul din Moscova, iar apoi, compoziția A scris și concerte pentru pian și violoncel. Ulterior, celebrul flautist Jean-Pierre Rampal a transcris Concertul de vioară, în anul 1968, pentru flaut și orchestră, cu o cadență diferită.
Nemanja Radulović, solistul serii de la Sala Palatului, cu înfățișarea lui extravagantă, a uimit pur-și-simplu publicul prin violonistica sa și exuberanța cu care a cântat acest concert dificil și spectaculos în același timp, atractiv prin coloristica și dinamismul narativ. Într-adevăr, acest interpret a comunicat auditoriului, dincolo de sunete, mesajul enescian: muzica este acțiune, nu este ceva static!
Cu un sunet extrem de dens, pur și cameleonic timbrat, violonistul se juca, se bucura, cânta împreună cu ansamblul, dialoga de o manieră copleșitoare cu clarinetul (în debutul Cadenței la prima parte) și surmonta pasajele cu o velocitate rar întâlnită. Desigur, instrumentul excelent pe care cântă (o vioară Jean-Baptiste Vuillaume, 1843) îi cataliza efortul interpretativ.
După opinia mea, cu toate îmbunătățirile acustice efectuate, Sala Palatului nu permite solistului să domine ansamblul orchestral. Coerența artiștilor de pe scenă era totuși mai bună ca de obicei, datorită unor panouri atașate lateralul podiumului. În sală însă, raportul solist-orchestră acompaniatoare în planul dinamicii, părea nesatisfăcător. Am reaudiat după concert, evenimentul pe site-ul festivalenescu.ro și am constatat că acolo totul era firesc, bine armonizat (s-a intervenit din regie). Este imperios necesar a se construi o sală de concerte modernă, cu o acustică concepută pentru audiții în bune condiții! Bucureștiul este o capitală europeană.
În partea a doua a concertului de Aram Haciaturian, Andante sostenuto, în contrast cu impulsul ritmic și vitalitatea antrenantă din prima mișcare, Nemanja Radulović cânta duios și îți tăia pur-și-simplu răsuflarea cu acele minime tensionale aplicate melodiei, în pianissimo. Agogica era fermecătoare. Cu câtă măiestrie a redat solistul, în secțiunea centrală, atmosfera rapsodică care te propulsa parcă într-un peisaj hibernal întunecat, Muzica se desfășura aici într-o manieră liberă, cvasi-improvizatorică. De fapt, mai multe secțiuni ale concertului amintesc de muzica populară a Armeniei natale a lui Aram Haciaturian (aroma orientală exotică a gamelor și melodiilor armene și diversitatea ritmică captivantă a dansurilor), deși nu sunt citate niciodată melodii populară în mod direct. Utilizarea modului major melodic este aparte în acest concert.
În finalul Concertului în re minor, Allegro vivace, Nemanja Radulović a pronunțat cu vigoare acea muzică dansantă, un veritabil vârtej de mișcare. Solistul și-a etalat virtuozitatea încărcată cu un simț estetic al frumosului muzical, într-un tempo foarte rapid, dar fără să neglijeze nici cel mai mic amănunt al microstructurilor. (are o agilitate ieșită din comun).
Aplauzele puternice și prelungi au răsplătit solistul, dirijorul și interpreții ansamblului orchestral.
Un bis inedit l-a constituit duetul cântat de Nemanja Radulović și Cristian Măcelaru, în postură de violonist, preluând vioara de la concertmaistru. Cei doi artiști au interpretat un Preludiu de Dmitri Șostakovici, spre bucuria publicului, care i-a gratulat intens prin aplauze.
După pauză, am ascultat Poema Română, op. 1 de George Enescu. Compusă în anul 1897, este o suită simfonică programatică [2], cu un scenariu pastoral, alcătuită din două părți. Lucrarea a fost dedicată M.S. Regina Elisabeta a României. Premiera a avut loc la Paris, în 6 februarie 1898, cu orchestra L'Association Artistique, sub conducerea lui Édouard Colonne. "Poema română are o importanță istorică - spunea Pascal Bentoiu [5], fiind prima lucrare amplă românească ce a reușit să se impună într-unul din marile centre muzicale ale lumii."
Lucrarea a fost prezentată și la București, în martie 1898, dirijor fiind însuși compozitorul. Poema Română, se încheie cu o formă orchestrală a Imnului Regal - «Trăiască Regele», compus de Eduard Hübsch.
La Sala Palatului, în Concertul de deschidere a celei de a XXVII-a ediții a Festivalului Internațional George Enescu, publicul a putut recepta muzica lui Enescu, beneficiind de fenomenul răspândit în zilele noastre al sincretismului artelor [6]. Astfel, pe scena în semiobscuritate, a venit actorul Marius Bodochi, care a recitat cu o voce gravă, câteva citate din George Enescu, rămase spre înnobilarea muzicienilor ce i-au urmat.
Apoi, a început muzica Poemului, iar pe ecranul din fundul scenei erau proiectate imagini splendide evocând călătoria lui Enescu spre marile centre ale muzicii europene.
Un vagon de tren ce trece printr-un tunel, care de fapt era un interior de catedrală gotică.
Dragostea pentru țară, care răzbate din această creație, ca și atașamentul față de tradițiile românești l-au însoțit pe George Enescu toată viața [3]. Prin estetică și limbaj, Poema Română se înfățișează ca o tipică plăsmuire de școală națională romantică. Astfel, sunt citate în ea trei cântece și jocuri populare neaoșe precum: Doină, Ce spui, mă? și Hora Boerească. Lucrarea enesciană se înscrie în linia altora, aparținând genului, precum: Poemul simfonic «Hungaria» de Franz Liszt, ciclul de poeme simfonice «Din patria mea» de Bedřich Smetana, Poemul simfonic «Finlandia» de Jean Sibelius și Suita «España» de Isaac Albéniz.
Orchestrația Poemului enescian cuprinde: 3 flaute, oboi, corn englez, 2 clarinete în Si bemol, 2 fagoturi, 4 corni cromatici în F, 2 trompete, 3 tromboane, tubă, 3 timpane (C, G, Es), 6 clopote (3 în culise), cinele, tamburină, tam-tam, 2 harpe, cor (tenor, bas), viori, viole, violoncele, contrabasuri și corul bouches fermées (cu gurile închise).
Cât de frumos a sunat în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru, momentul intitulat Il se fait nuit (se înnoptează)! Imaginea sonoră se preschimba datorită unor efecte deosebite: flautul cânta din culise, viorile murmurau cu surdină (cu excepția viorii I solo), iar corzile grave emiteau în șoaptă.
Apoi, în secțiunea Adagio, La nuit est venue. Claire de lune. On entend au loin les flûtes des bergeres (Noaptea a venit. Lumina lunii), parcă se aud din depărtare fluierele ciobanilor - harpele arpegiază, inițial ascendent, ulterior în valuri, pe o pedală a corzilor cu surdină. Harpelor li se alătură, cu aceleași figurații unduioase, instrumentele de suflat de lemn.
De o mare delicatețe a fost fragmentul Doina (Doïna), cântat de flautul solo, acompaniat de flageoletele viorilor, în tremolo: vraja enesciană e inimitabilă. Același flaut avea mai apoi, intervenții cu triluri zglobii, în stil oiseau.
În partea a doua a suitei, Moderato, La lune se voile de nuages, le tonnere gronde, l'orage éclate (Luna este acoperită de nori, tunetele bubuie), furtuna izbucnește. Torentul sonor se prăvale cu melodii descendente. Tempo-ul se accelerează (Allegro molto), triluri în registrul acut sunt lansate de melodii cu scări suitoare rapide. Percuția intră în activitate: toba mare, tam-tam, tamburina, timpanele, iar cinelul e lovit cu foc de o baghetă.
După un timp vijelia se domolește - l'orage se calme; réveil du matin; chant di coq; les cloches sonnent pour annoncer la fête (furtuna se potolește; apariția zorilor; cântatul cocoșului; clopotele bat pentru a anunța sărbătoarea).
Pentru Enescu, armonia este o stare și nu o acțiune. Fragmentul debutează cu un motiv al oboiului, pe un ritm de siciliană bine marcat și alunecat coborâtor în final, microstructură melodico-ritmică imitată și de fagot, totul pe fondul tremolo-ului prelung al corzilor.
În episodul Le jour est venu. Rassemblement du peuple.(A venit ziua. Adunarea oamenilor) se percepe un semnal pregnant (marcato). Harpele intervin din nou cu marșul lor suitor. Revine materialul muzical din debutul sutei și discursul capătă o mare densitate. Totul se amplifică spre secțiunea Le dance commence (Începe dansul) într-un vârtej, Presto, conceput pe o temă populară foarte dinamică.
Poema Română se încheie cu Imnul Național Român / Hymne National Roumain (Trăiască Regele), cel din vremea în care a compus Enescu lucrarea sa. Tempo-ul Maestoso, tema intonată în durate mari de suflători, cu un acompaniament dens (în treizecidoimi) al corzilor și cu percuția bine reliefată - toate conferă muzicii o atmosferă de ceremonial.
La final a venit pe scenă în aplauzele publicului și dirijorul Corului Filarmonicii George Enescu, maestrul Iosif Ion Prunner.
Auditoriul în picioare i-a aplaudat îndelung pe muzicieni.
Un spectacol măreț, memorabil. Festivalul Enescu a demarat în trombă!
NOTE
[1] Violonistul sârbo-francez Nemanja Radulović s-a născut la 18 octombrie 1985, la Niš, Serbia. A studiat vioara de la vârsta de șapte ani. În anul 1998 a plecat la Hochschule für Musik Saar din Saarbrücken cu Joshua Epstein, iar în 1999, la Universitatea de Arte din Belgrad, cu Dejan Mihailović. La vârsta de paisprezece ani, s-a mutat în Franța pentru a studia cu Patrice Fontanarosa la Conservatorul din Paris. A câștigat premii la competiții precum: Concursul Internațional de Vioară Rodolfo Price Lipizer - Gorizia, Italia (1998); Premiul I și Câștigătorul Concursului Internațional George Enescu, Premiul special pentru interpretarea celei de-a III-a Sonate de Enescu. București, România (2001); Concursului de vioară Stradivarius, Cremona, Italia (2001); Premiul I, Concursul Internațional de Vioară Joseph Joachim, Hanovra, Germania (2003) A fost distins cu Ordinul dinastic sârbesc Steaua lui Karađorđe și cu titlul național francez Chevalier des Arts et des Lettres (2017). A fondat ansamblurile The Devil's Trills și Double Sens. Colaborează permanent cu harpista Marielle Nordmann și cu pianiștii Laure Favre-Kahn, Dominique Plancade și Susan Manoff. Este invitat la Festival des Nuits Romantiques - Aix-les-Bains, Franța. A cântat ca solist cu orchestre celebre precum: Orchestra Filarmonicii din New York, Orchestra de Cameră din Los Angeles, Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, Roma Orchestra Hallé, Orchestra Simfonică din Göteborg, Orchestra Simfonică Radio din Viena (ORF), Orchestra Filarmonicii din München și orchestrele simfonice din Pittsburgh, Detroit și Sydney, precum și concerte alături de ansamblul său, Double Sens. Stagiunea 2024-2025 a debutat cu mult așteptata lui revenire la BBC Proms, de data aceasta alături de BBC National Orchestra of Wales și Jaime Martín, interpretând Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski. De asemenea, în octombrie 2024 a început și stagiunea ca artist în rezidență alături de Philharmonia Orchestra din Londra, iar între timp a încheiat colaborarea de un an cu Orchestra Filarmonicii din Strasbourg.. A realizat înregistrări la casele de discuri Deutsche Grammophon, Warner Classics, Decca și Transart Live. Printre albumele lansate în ultimii ani se numără Baïka (2018), Ceaikovski (2017), BACH (2016), Journey East (2014) și Paganini Fantasy (2013). A obținut premiul Opus Klassik.
[2] Pe prima pagină a partiturii Poemei Române, George Enescu a notat, în limba franceză: Un soir d'été, la veille d'une fête; on entend par moments les cloches et les chants des prêtres (O seară de vară, cu o zi înainte de sărbătoare; uneori se aud clopotele și cântecele preoților).
[3] Lucrarea începe cu evocarea unei seri de vară... "Suntem în ajunul unei zile de sărbătoare... se aud clopotele vecerniei și prin ușa larg deschisă, cântecul preoților. Apoi, noaptea se lasă ... un fluier păstoresc se aude în tăcere, el suspină din depărtare nostalgica doină. Dintr-o dată, totul se schimbă... luna este acoperită de nori... se aud tunetele furtunii. Vijelia se potolește, cocoșul anunță zorii... Din nou, clopotele... un dans general și pentru final, imnul național român"
Gavoty, Bernard: Les Souvenirs de Georges Enesco (Amintirile lui George Enescu), editura Curtea Veche Publishing, București, 2023.
[4] În programul de spectacole de la Museum of Immersive New Arts (MINA) din București, Poema Română, op. 1 de George Enescu este reluată cu succes de mai bine de un an (chiar de curând, la 19 august 2025, cu ocazia Zilei Enescu, a avut loc un astfel de eveniment).
[5] Bentoiu, Pascal: Breviar enescian; ediția a II-a; editura Grafoart, pag. 11.
[6] Regizorii multimedia Nona Ciobanu și Peter Košir au înveșmântat marginile laterale ale scenei cu imagini în mișcare, deosebit de frumoase și inspirat alese.