Concertul a debutat cu Ma mère l'Oye, lucrare prezentată ca un omagiu la aniversarea a 150 de ani de la nașterea lui Ravel. Deși concepută pentru copii, suita ascunde elemente narative inedite legate de fragilitate, de pierdere și metamorfoză. În Petit Poucet, liniile rătăcitoare urmăresc pașii copilului pierdut până ce urmele sale se sting în tăcere. Laideronnette, Impératrice des Pagodes aduce structuri pentatonice ce îmbină exoticul cu ironia caricaturală. În Les Entretiens de la Belle et de la Bête, grația valsului se întrepătrunde cu burlescul fagotului, culminând cu transformarea finală a Bestiei. Dutoit a pus accent pe dimensiunea copilărească a suitei: pasteluri orchestrale, contururi edulcorate, tempo-uri delicate. Mai puțin evidente au fost neliniștile ascunse în meandrele discursului muzical - umorul aspru al Bestiei sau umbrele ce conferă adâncime basmului. Poate că o mai mare fermitate ritmică a interpretării ar fi scos mai mult la lumină tensiunile subtile din spatele lumii magice a lui Ravel.
După pauză, suita Valses nobles et sentimentales a continuat în același registru interpretativ. O abordare plină de rafinament a împins conotațiile ironice într-un plan secundar. În această partitură, Ravel răspunde, într-un idiom modern tradiției vieneze a valsului, oscilând între omagiu sentimental și ironie tăioasă, șarmul dansului fiind subminat de disonanțe fugare și schimbări armonice bruște. Dutoit a construit fiecare miniatură cu grijă, dar a netezit colțurile, transformând pulsația într-o eleganță continuă, în locul unei clarități incisive. Corzile au oferit un luciu diafan, iar suflătorii au adus o notă de grație episoadelor mai introspective, însă caracterul volatil al partiturii a rămas insuficient reliefat. Epilogul, unde reminiscențele valsurilor se destramă treptat, a respirat la rândul său o melancolie delicată, dar contrastele dintre vertij și senzația de dizolvare treptată au fost slab conturate.
Punctul central al după-amiezii a fost Concertul în Sol major de Ravel, cu Martha Argerich demonstrând din nou acea combinație unică de spontaneitate, claritate și imaginație care îi definește arta interpretativă. Mișcarea inițială, marcată de ritmurile sincopate inspirate de jazz, a avut o vitalitate debordantă: pasajele au scânteiat, accentele au purtat o energie șăgalnică, iar rubato-ul a conferit frazelor familiare un aer de redescoperire. Adagio assai a revelat darul artistei pentru introspecție - linia melodică lungă și neîntreruptă desfășurându-se cu o simplitate luminoasă, învăluită de căldura suflătorilor. Finalul a explodat în agilitate și elan ludic, fără a aluneca în simplă virtuozitate. Totuși, în pofida asocierii sale de decenii cu Dutoit, colaborarea nu a fost tocmai exemplară: câteva tranziții au părut ușor nesigure, iar echilibrul dintre solistă și orchestră a fost uneori afectat. Alămurile Filarmonicii din Monte-Carlo au lăsat uneori impresia unui timbru prea aspru.
Ovațiile au fost imediate și insistente, iar Argerich, generoasă, a oferit două bisuri. Primul a adus o surpriză afectuoasă: Nelson Goerner - care cu o zi înainte interpretase cu aceeași orchestră Concertul pentru mâna stângă de Ravel sub bagheta lui Kazuki Yamada - i s-a alăturat la pian pentru versiunea originală, la patru mâini, a miniaturii Laideronnette, Împărăteasa Pagodelor. Cei doi pianiști, argentinieni prin naștere, au radiat o complicitate intimă și spontană. A urmat Sonata în re minor, K. 141 de Scarlatti, unde Argerich a lansat toccata cu o articulație tăioasă și o energie nestăvilită. La o vârstă când mulți artiști își temperează elanul, ea a dovedit o vigoare inepuizabilă.
Programul s-a încheiat cu La Mer de Debussy, evocând un peisaj marin deopotrivă vast și evanescent. Puțini dirijori sunt atât de legați de repertoriul impresionist francez precum Dutoit, iar stăpânirea texturilor debussyene a fost remarcabilă. De l'aube à midi sur la mer s-a desfășurat cu alămuri radiante și țesături fine de coarde. Jeux de vagues a avut o agilitate ludică, harpa și suflătorii s-au remarcat prin claritate, chiar dacă ansamblul nu a fost întotdeauna perfect aliniat. În Dialogue du vent et de la mer, Dutoit a construit cu răbdare un eșafodaj maiestuos, orchestra degajând forță dozată în valuri succesive. În ciuda unor mici nesincronizări, transparența și amploarea au coexistat, surprinzând vastitatea și varietatea ipostazelor marine imaginate de Debussy.
Pentru un alt bis, de data aceasta orchestral, Filarmonica din Monte-Carlo a propus Pavane pour une infante défunte de Ravel. După efervescența anterioară, eleganța reținută a acestui moment a instaurat o atmosferă de calm și introspecție, corzile arcuind fraze lungi cu noblețe, iar suflătorii adăugând delicate tușe de culoare.
Dincolo de rafinamentul repertoriului francez, ceea ce a singularizat cu adevărat această după-amiază a fost prezența Marthei Argerich - o artistă a cărei incandescență a rămas nediminuată, dând fiecărei fraze o intensitate imprevizibilă, transfigurând familiarul într-o experiență sonoră neașteptată.
(foto: Cristina Tănase)